Camelia Dincă și Camelia Paula Răcaru, două… camelii ale poeziei contemporane

Rețelele de socializare sunt frecventate tot mai mult de către iubitorii și creatorii de artă, mai ales de către pasionații de litereatură, în special de poezie. De departe, platforma Facebook este principalul furnizor de talente în domeniul compoziției de versuri. Recent am avut revelația să descopăr două creatoare de poezie calitativă, două… „camelii” speciale, delicate, elevate, rafinate… dar cu stilistică diferită: Camelia Dincă și Camelia Paula Răcaru. Contactându-le, nu a fost greu să aflu amănunte în ceea ce le privește pe prietenoasele, inimoasele și talentatele poete în vederea ”botezului” publicistic în paginile bătrânei reviste Națiunea, spre a completa lista nu puținilor creatori de literatură și de artă pe care i-am „nășit” și i-am editat în cei aproape zece ani ai mei de activitate scriitoricească și editorială.

Iată ce mi-au destăinuit despre sine cele două Doamne ale poeziei românești  contemporane, încă prea puțin accesibile cititorilor și confraților scrtiitori:

CAMELIA DINCĂ: M-am născut iubind poezia… Așa a fost să fie – s-o iubesc, s-o tanjesc, s-o dansez în ritmul ploilor lumii, s-o amprentez pe suflet și s-o dăruiesc și altora. Așa am pornit pe drumul lung spre scenă, urmând cursurile Facultății de Teatru și construind nenumărate spectacole de poezie, spectacole dramatizate după marii noștri poeti: Mihai Eminescu, Nichita Stanescu,Tudor Arghezi, Luca Onul și mulți alții. De scris m-am apucat încă din studenție, poezia și cu mine descoperindu-ne una pe cealaltă. Nu putem una fără alta…Și declaraâia mea de dragoste, oriunde și oricând, va fi chiar poezia!

CAMELIA PAULA RĂCARU: Am fost atrasă mereu de frumos, de artă, pictură, natură, muzică… însă, cum înclinările mele artistice nu au fost încurajate, am ales în cele din urmă o facultate și o carieră economico-financiară. Pasiunea mea pentru poezie a început în anii copilăriei. Sunt o fire extrem de sensibilă, îndrăgostită de viață, iar versurile mele sper să mărturisească tuturor celor care le vor lectura binecuvântarea și magia vieții în toate aspectele ei maiestuoase. Întrebată cândva, de către o prietenă, dacă eu cred în nemurire, i-am mărturisit cu sinceritate faptul că sunt convinsă de aceasta, sperând ca tot ceea ce eu am acumulat și împărtășit din iubire familiei, prietenilor, fiilor și fiicelor mele și prietenilor mei să lase o urmă în infinitul univers al trecerii mele pe acest pământ.

Pentru o evaluare adecvată, nu neapărat exegetică, vă propun parcurgerea cu mintea și cu sufletul a câte unui grupaj de lirică sensibilă, emoționantă și limpede din partea acestor două distinse protagoniste  de azi din secțiunea ”Colocvii literare” a ziarului și editurii Națiunea.

CAMELIA DINCĂ: poezii fără titlu din viitorul volum ”Scrisori spre nicăieri”

Ah, trenurile vieții mele,
Cu urlete tăioase, grele,
Cu doruri, sărutări în vânt,
Cu lacrimi… fără un cuvânt…!

Nu prea știu destinații clare,
Probabil fost-au mult prea rare,
Dar trenul de Tristeți-Plăceri
M-a dus departe… Nicăieri…

Și gările s-au răzvrătit
În așteptări ce m-au zidit
Pe un peron, acolo,-n munte
Să pot călători… Niciunde…

*

Ai vrea să luăm trenul de seară
Și să pășim în agonie?
Să ne zidim în câte-o gară
În nopți cu iz de insomnie.

Să tăinuim vise în șoapte,
Să le-amprentăm pe un peron,
Să curgă doruri mai departe
Născute-n grabă-ntr-un vagon.

Să mângâiem ploaia prin geam,
S-o sărutăm de bun-rămas
Pentru atunci când ne iubeam
Sfidând secunda dintr-un ceas…

Și-apoi să-ți iei ca amintire
Într-un moment de dulce-angoasă
Pe mine, veșnica-ți trăire,
Să-mi fii oriunde-n lume… mire!

*

Aș inventa o gară pentru noi;
Tu pe peron… eu alergând prin ploi,
Tu c-un buchet de trandafiri uscați
Din cei ce ne-au trăit și nu au fost uitați…

Și-apoi, o treaptă să cobor din tren
Privind duios buchetul cel peren,
Să vii, mănușa să mi-o scoți ușor
Și simplu să-mi șoptești: ,,Iar mi-a fost dor!”.

Și-apoi să mă inviți la ultim vals,
Tristețea-mi s-o desprinzi de pe obraz
Simțindu-te aproape un erou…
Iar eu să-mi spun: De n-ar fi gara, aș dansa tangou!

*

De câte ori nu ne-am trezit
În trenuri pline de-umezeală
Mâncând un ștrudel aburind
Printre fantomele din gară?!

De câte ori m-ai urmărit
Cu mâna-ntinsă a durere…
De câte ori m-ai desenat
Pe un peron plin de tăcere?!

De câte ori te-am scrijelit
Rupându-mi sufletul în două…
De câte ori? Poți să îmi spui
Sau așteptăm ca iar să plouă!

De câte ori n-am luat bilet
Decât spre veșnicul abis…
De câte ori? De-atâtea ori…
Sau poate nu… A fost un vis…!

CAMELIA PAULA RĂCARU:

Lăcașul inimii mele

Deunăzi, lăcașul inimii mele a primit un călător străin…
Încet și sigur obosit el a cerut să se adăpostească
În camera cu cea mai luminoasă fereastră.
Ferit de viscol și de vreme rea
Și de troiene mari și nesfârșite,
Călătorul găsi un loc liniștit, ferit de vremuri agitate,
În inima senină el s-a cuibarit,
Descoperind un magic și frumos culcuș,
Pentru ca liniștea din el încet să-l găzduiască.
Mulţimi de nestemate dragi a făurit
Din cântece, din cărți și din visare toate,
Împodobind cu grijă și adevărat dibace
O lume nouă pentru al meu chip;
O lume de povești și clipe minunate
Doar pentru mine, toate așteptate;
Le-a așternut încet, le-a modelat pe toate,
Cu dragoste, credință și mereu curate,
Încet cu drag el mi le-a dăruit…
Iar în căminul nou cel construit,
Împodobit cu zâmbete de-a pururi calde,
Acum sunt două suflete ale căror inimi bat,
O dulce melodie, un imn minunat,
O nouă iubire, un cer înstelat…

Îmbrățișări adorate

Priviri încărcate de magie și dor,
Îmbrăţișări tandre și dulce amor,
Sunt toate ale tale, sunt imaculate,
Sunt calde, sublime și adevărat
Cum poate o zi să devină o viaţă,
Cum poate o ființă să simtă cum totul
Adie, străpunge, vibrează, emană,
Visare, iubire, feerică stare…
Neasemuită și dulce încântare,
Culori, praf de zâne, steluţe, petale…
Iubire și viaţă, sărutări, inimioare…

De ce îmi furi tu visele în noapte

De ce îmi furi tu visele în noapte…?
Nici nu ne știm iar tu ești prea departe,
Eu nu sunt tu, iar noi nu suntem noi,
Suntem doar două suflete aparte
Ce-și caută lumina și ce poate, poate…
Călătoresc doar lin, îndepărtate,
Noi, două jumătăți de suflete curate,
Aliniate Lumilor Îndepărtate și chiar…
Nici nu se poate…

Pe aripi de înger

Cu fiecare secundă și zi am aflat
Mai mult cum iubirea îmi mângâie viaţa:
Eu am așteptat și te-am zămislit
În mintea și inima mea pură;
Un înger cu aripi și chip minunat,
Ai apărut și mi-ai luat răsuflarea…
Nicicând nu voi pierde iubirea
Pe care am căutat-o atât…

Printre fuioare… 

Printre fuioare de lacrimi și iubire
Am împletit o dulce amintire…
Căldura ta și inima ta blândă
Le simt, mă ating și acum, dar lumea este crudă.
Ah, ce păcat… nu mai ești, ai plecat…!
Dar știu că ești cu mine, iar eu nu am uitat;
Suntem alături fiece secundă,

inima mea bate tare să se audă,
Este cu a ta… și a ta este cu mine,

părinte drag, iar eu voi fi cu tine!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*