Moana sau mitul întemeierii

Când eram student la IATC, filmul mut ocupă un loc foarte însemnat în educaţia noastră, a celor care urmam acest institut. Vedeam filme unicat, care nu existau pe piaţă, ci numai în arhiva institutului. Un astfel de film era Moana (1926), un documentar realizat de unul dintre cei mai mari cineaşti de non-ficţiune, americanul Robert J. Flaherty (1884 – 1951). Filmele lui şi ale lui Murnau constituiau lecţii aparte. Evident, simbolul absolut al documentarului mut era/este Nanook of the Nord (1922), realizat de Flaherty la Cercul polar, Nanook fiind un eschimos din tribul inuit. Eram uluit când am descoperit concepţia de viaţă a acestui trib. În cartea mea Inocentopia, inuitii ocupă un loc central, ei sunt simbolul inocenţei umane. Ei nu concepeau crima, să se ucidă între ei, erau puri, ca Adam înainte de păcat. Cuvântul război nu exista în vocabularul lor. Filmul prezintă viaţa lui Nanook şi a familiei sale. Nanook se dovedeşte un bărbat iscusit, vânează, pescuieşte, construieşte locuinţa din gheaţă, ne oferă imaginea unui supravieţuitor sui-genris. Şi asta era viaţa lui normală. Flaherty lansa aici ceea ce mai târziu avea să se numească docudramă, fiindcă el combina documetarul cu câteva elemente de ficţiune, faptele aidoma derulându-se totuşi după un scenariu. Aşa este şi alt documentar faimos al sau, Man of Aran (1934). Iar cu un an înainte de moartea sa, a realizat un „vorbitor”: The Titan: Story of Michelangelo (1950), tot o docudramă, pe peliculă alb-negru. Deci a fost consecvent limbajului de început al cinematografului.

Experienţele filmului mut erau sincron cu cele din arta plastică. Cineaştii se întorceau la origini, aşa cum un Brâncuşi se adapă din originea formelor, model fiind muzeul natural de la Costeşti, unde sculpturile sunt creaţia naturii, care a şlefuit pietrele mii de ani, ducându-le la simbol. Cei care nu cunosc această sursă, i-au atribuit lui Brâncuşi influenţe ale artei primitive africane. O astfel de întoarcere la origini s-a petrecut cu tot avangardismul, în special cu pictura primitivă a lui Henri Rousseau şi Paul Gauguin, care s-a retras în Polynesia franceză, în Tahti, inspirându-se din realităţi primare. Arta lui este o artă a renaşterii lumii, a pământului regenerator. Personajele sale sunt pe cât de umane, pe atât de fantastice. Au o dublă identitate, reală şi spirituală.

La fel, în film există această tendinţa de întoarcere la origini. Toţi avangardiştii filmului erau congeneri, cinestii se uneau cu artiştii plastici şi generau noi forme vizuale, precum au făcut Buñuel şi Salvador Dali, René Clair şi Francis Picabia, că şi L’Herbier, Léger, Eggeling, Richter sau Tristan Tzara al nostru.

Flaherty mergea mai departe, la sursele reale, el găsea în eroi că Nanook şi Moana simboluri ale naşterii universului. Dacă în Nanook povesteşte viaţa unui eschimos inuit şi a familei sale, Moana conţine povestea unei familii dintr-un sat din insula Samoa, fiind filmat la faţa locului şi avându-i protagonişti pe membrii acestei familii. Impresionează puternic viaţa simplă a acestor oameni, cu obiceiurile lor ancestrale.

*

De aceea, recent, când am văzut pe străzile New York-ului afişe cu filmul Moana, nu mi-a venit să cred că se poate petrece aşa ceva, fiindcă un documentar interbelic nu se bucură de o aşa reclamă, este un film de cinematecă. Dar o curiozitate imensă m-a atras spre acest titlu. Să fie Moana lui Flaherty? Evident, nu. E un film de animaţie. Producţie 2016. Nominalizat la Oscar. Realizat de studioul Disney, în regia cuplului Ron Clements şi John Musker. Dar, văzându-l, nu pot spune că nu are deloc legătură cu Moana lui Flaherty, dimpotrivă, fiindcă şi aici, în filmul de animaţie, este vorba despre viaţă unei familii din Polynesia (care are o mie de insule, printre care Samoa şi Hawaii), de fapt, a unei comunităţi din jurul acestei familii, al cărei ultim descendent, Moana, o faţă extraordinar de înzestrată, devine simbolul salvării poporului ei.

Diferenţele sunt însă mari. Filmul lui Flaherty este un documetar alb-negru mut, pe când Moana animată este color şi musical, plus că se bazează pe legendă naşterii universului aşa cum a fost imaginată de oamenii primitivi ai insulelor polinesiene.

*

La originea creaţiei se află apă, oceanul, aşa începe filmul, cu această imagine, oceanul va naşte pământul, din pământ vor apărea oamenii. Dar în acelaşi timp a apărut şi focul, care, printr-un personaj fantastic, lipsit de inimă, distruge pământul. Şi insula unde trăieşte Moana o viaţă fericită, este amenitată cu dispariţia, cu arderea. Vedem viaţa fericită a familiei Moanei, până la amenințarea cu distrugerea. Acţiunea filmului se petrece cu trei mii de ani în urmă.  Lumea paradisiacă seamănă cu Pandora din Avatar, filmul lui James Cameron. Şi cu imaginile picturale realizate de Gauguin în Tahiti. Şi Pandora e ameninţată cu distrugerea, dar de către oameni, pe când în Moana este vorba despre o forţă supranaturală. Şi lui Moana, care de mică are talent de navigatoare, îi revine misiunea de a descoperi insula legendara din care provenea focul ucigaş. Este un mit al Oceaniei. Povestea unei zeiţe a întemeierii, care şi-a pierdut inima şi a devenit un personaj de foc distrugător. Dar oceanul o alege pe Moana şi îi dă această inima, care are formă unei pietre preţioase, ca în povestea lui Tolkien cu balaurul Smaug şi piatra magică. Moana trebuie să-i redea inima, pentru a salva viaţa.

Personajele din satul Moanei parcă ar fi pictate de Gauguin. Viaţa tribului de pe insula Motunui, unde trăieşte Tui, tatăl Moanei, care era liderul comunităţii, are o puritate fără seamăn. E pur edenică, fiindcă animalele convieţuiesc cu oamenii şi se bucură de acelaşi respect. La loc de cinste se află un cocoş şi un purceluş, prietenii Moanei. Dar şi mai buna prietenă, bunica sa, Gramma Tală, înzestrată cu intuiţii magice, care o iniţiază în misterul locului. Comunitatea duce o viaţă paşnică, dar există interdicţia ca nici un pescar să nu iasă în afara recifului insular. Însă când peştii dispar şi cocotierii sunt atacaţi, fructele distruse, Moana, sfătuită de bunica ei, porneşte să găsească cauza răului. Bunica ei îi spune să-l caute pe semizeul Maui. Moana porneşte în această aventură, luându-l că tovarăş de călătorie numai pe cocoşul ei fantastic. Călătoria ei este plină de capcane şi povestea seamănă până la un punct cu aceea a lui Pi, din filmul Life of Pi al lui Ang Lee.

Desigur, mijloacele filmului de animaţie sunt ideale, de neconcurat, pentru genul fantastic. Astfel Maui are capacitatea de a-şi schimba continuu înfăţişarea după semnele zoomorfe şi oceanice pe care le are tatuate pe pielea să. Dar Maui are o minte infantilă, faţă de Moana, înzestrată cu o conştiinţa superioară, care îl dirijează spre misiunea ei. În esenţă, este vorba de o legendă oceanică, mereu este pomenită zeiţa Te Fiti, creatoarea vieţii pe pământ, cea care a dat naştere insulelor din jur, inclusiv insulei pe care s-au născut Moana, părinţii şi strămoşii ei. Dar Te Fiti era blestemată şi se transformase într-o făptură de foc, care pârjolea totul în jur, începând cu insulele pe care ea însăşi trăia. Însă Moana era înarmată de ocean cu inima făpturii de foc, sub forma unei pietre magice, verde, cu puterea de a îmblânzi orice fiară. Şi înţelepciunea Moanei va reuşi să îmblânzească fiara de foc, nu prin luptă, cum tot încearcă Maui, ci prin iubire. Ea se apropie de făptura de foc şi reuşeşte să-i pună inima la loc, adică să o transforme în ceea ce era ea de fapt iniţial, zeiţă Te Fiti. Când revine la înfăţişarea de zeiţă, deodată, ca prin farmec, pământul ars, pârjolit, prinde viaţă şi totul revine în matca paradisiacă a originilor.

Viaţa are această forţă de a transmite fericirea. Fericirea este exprimată şi în cântecele filmului, fiindcă autorii au folosit un clişeu hollywoodian, fiecare acţiune este însoţită de câte un cântec. Muzică şi dans, că pe Broadway, ceea ce este greu de crezut că se putea petrece acum trei mii de ani. Dar în magia filmului, totul e posibil. Cântecele sunt minunate. Mişcările de dans primitiv, la fel. Ca şi actorii care îi interpretează sonor pe Moana şi Maui, Auli’i Cravalho şi Dwayne Johnson, care şi în realitate cam seamănă cu Maui.

Dar dincolo de câteva similitudini cu alte filme, Moana este cu totul original, pe cât de originală este legendă oceanică. Frumoasă este povestea iubirii dintre Moana şi Ocean, care, încă de la naştere, o alege pe ea şi îi dă piatra magică, având puterea de a te face invincibil şi nemuritor. Cu ajutorul pietrei, ea îl ajută pe Maui să lupte împotriva focului nimicitor. În călătoria ei pe ocean, Moana îşi ia din bătătura casei doar cocoşul fantastic. El o va ajuta în multe împrejurări, având puterea de a salva piatra magică, culegând-o la greu în guşă lui.

Filmul Moana devine un exemplu al operelor de bază, care se ocupă de legendă întemeierii, care priveşte Geneza universului şi a vieţii. Uluitor este să descoperi într-un film de animaţie acest plan metafizic şi magic. Are o natură avangardistă, parcă ar fi creaţia lui Rousseau-Vameşul. Însă, prin cocoşul fantastic, care seamănă cu cocoşul imaginat de Creangă, are legături şi cu miturile de origine ale poporului român, pe care şi un Brâncuşi le-a materializat atât de genial. Există o mare legătură între opera sa şi arta Oceaniei. Cine vizitează Metropolitan Museum of Art, îi recomand să viziteze acest sector. Este ceva copleşitor. Evident, animaţia dă viaţă acestei arte, acestui univers în care vezi acum mişcându-se personajele din film. Este o artă de întemeiere. Şi aici am găsit pentru prima oară asemănări cu arta lui Brâncuşi, care a făcut tot o artă de întemeiere, fiindcă s-a bazat pe operele sculptate de natură milenară şi conservate în muzeul în aer liber de la Costeşti.

Desigur, rezervele mele stau în acest compromis holywoodian, dar fiind că în ţară show-ului, nu se poate imagina un film pur metafizic, idealist. Chiar şi miturile de întemeiere, abordate în unele filme, precum Avatar, au un vestmânt SF. Totul trebuie să fie spectaculos, să se vândă. Acesta este tributul pe care trebuie să-l plătească arta consumismului. La fel cum, din motive total aiuritoare, Moana nu a luat Oscarul, ci Zootopia, un film admirabil, desigur, dar care nu are pretenţia de a fi din familia Moanei. Şi mai există un motiv, spun zvonurile, faptul că acţiunea lui se petrce în Hawaii, insulele unde s-a născut Obama, iar acum la putere se află zeul focului, care pârjoleşte tot ce este viaţă întemeiată de predecesorul sau. Ceea ce eu nu cred, cred că motivaţia e mai simplă, lipsa de aderenţa a juriului faţă de un film cu pretenţii elitiste.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*