„Cu părul alb ca fundalul unui steag”…

Din sumara sa biografie, aflăm că poetul Vasile Voiculescu venea pe lume cu 133 de ani în urmă; că provenea dintr-o familie de ţărani din aşezarea buzoiană Pârscov; că îşi încheia studiile liceale la Colegiul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti; că susţinea cu succes examenul de admitire la Facultatea de Litere bucureşteană, dar pe care, după doi ani de studii, o abandonează în favoarea celei de medicină umană din capitală; că se stingea din viaţă când încă nu împlinise vârsta de 79 de ani.

Viitorul poet de mare talent şi de o fină inspiraţie patriotică este influenţat benefic, în principal, de lectura creaţiei lui Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc. Lirica sa, din perioada interbelică, se distinge prin puternice accente religioase, generate de convingerea că există Dumnezeu. În acest context, abordează, cu predilecţie, teme precum Naşterea Domnului, Venirea Magilor, Răstignirea, Moartea şi Învierea Mântuitorului. Ca urmare, nu-i de mirare că va fonda Asociaţia Tineretului Ortodox, cea care îşi desfăşoară activitatea cu succes până în zilele noastre şi în toate teritoriile locuite de români. Purtat prin tribunale, din te miri ce pricini şi învinuiri, inclusiv cele religioase şi politice-protestatare, spre sfârşitul vieţii face faţă tot mai greu numeroaselor anchete şi arestări, precum şi deselor epurări din serviciul public medical. Ca urmare, i se agravează vechea şi persistenta boală de TBC vertebral, iar după câteva spitalizări nereuşite cere să fie externat şi moare la Bucureşti, în noaptea de 25 spre 26 aprilie a anului 1963.

Abia într-un târziu, istoria literară a scrisului românesc îi va consemna valoarea şi prolifica creaţie poetică, în vreme ce noi încercăm (în premieră gazetărească sibiană) să-i cinstim amintirea prin  reproducerea câtorva fragmente din cele mai reprezentative stihuri patriotice ale sale: „…Amurgul uriaşă-i icoană bizantină/O spânzură pe-ntregul perete spart al ţării./Gol şiroind de sânge, de visuri şi lumină,/Stă răstignit Ardealul pe crucea-ntunecării.” (Amurg ardelenesc, 1940, Bucureşti); „…Regească cetate de veci a Unirii/Pecetie pusă pe Ardealul hrisov,/Tu matcă a jerfei stindar dezrobirii,/Este scaun dreptăţii, cea far de istov./În tine rodeşte de-a pururi în sânge,/Ce-n cazne vărsară cristoşii iobagi,/Năprasnică roată destinul ni-l frânge,/O, Iulie-Albă odraslele-ţi strânge:/Zbucni-va-nvierea hotarelor dragi” (Albei-Iulii, 1941); „Deprins de veci cu nori şi vijelie/Stă pururi tainic muntele de stâncă./ Ce-i pasă lui   că-n aspra-i temelie/Şuvoaie rod şi ape iuţi mănâncă! (…) O, ţara mea, tu, culme-ncremenită,/De-atâta sânge roasă şi brăzdată,/Azi din adâncuri, grea şi neclintită,/ Te-nalţi în slăvi mai sus ca niciodată!” (Ţării mele)

Notă: Sugerez celor care se ocupă de pregătirea sărbătoririi Centenarului Unirii de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, să redacteze şi să publice şi un „Album al poeziei şi prozei unioniste româneşti”, în care să se regăsească şi creaţia poetului comemorat în paginile  ziarului  „N a ţ i u n e a”!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*