Opaițul creștin de lut, în formă de pește, caracteristic secolului al IV-lea, a fost achiziţionată de la Roma, spre sfârşitul veacului al XIX-lea, de o timişoreancă înstărită, Eva Kocsis, pe care a donat-o Muzeului Banatului în anul 1872. Muzeograful Călin Timoc spune că aceste opaițe se făceau în special din bronz, dar pentru că materialul era foarte scump, copiile pentru comunităţile mai sărace se făceau din lut, așa cum este piesa muzeului din Timișoara. Acest opaițul creştin de lut poate fi admirat în mansarda Bastionul Theresia până la sfârșitul lunii ianuarie 2017.
De ce oare peștele a devenit un symbol atât de puternic pentru creștinism (cu înțeles de „a crește în istm”, sau „a crește la strâmtoare, respectând legea strămoșească necesară salvării neamului omenesc”)? Să nu uităm că exponetul se află la Muzeul Banatului , iar „bănat” este o stare de durere sufletească, de jale, de tristețe, de părere de rău, de supărare, necaz, ciudă. Semnificația acestui nume vine de la faptul că, la marele potop care vine periodic, această regiune va fi inundată. De aceea se află în zonă valuri de pământ – balize lăsate de strămoșii Geți de Aur primordiali, până la care vor urca apele. Peștele reprezintă un element important și anume apa („Delfinul” este chiar Fiul Regelui Lumii, „Cel ce va veni!”). În mitologie, apa este un element primordial, simbol al vieții, al regenerării și al purității. Lumea apelor, a mărilor este diferită de cea a uscatului, a oamenilor, având tărâmuri și adâncimi necunoscute și mistice. Așa se explică mulțimea creaturilor fabuloase, considerate a trăi în ape. Lumea apelor era protejată de aceste ființe și guvernată de zeii apelor. Oamenii trebuiau să aducă ofrande acestor zei înainte de a porni pe mare pentru a nu atrage asupra lor mânia apelor. În aproape toate mitologiile, lumea oamenilor se întindea până la marele ocean ce o înconjura. Dincolo de acest ocean urma capătul lumii. În mitologia nordică, în adâncul oceanelor exista o lume a morților condusă de Ran, dar unde mergeau doar cei înecați. Ca zei ai apelor avem: Aegir -în mitologie nordică; Ahto – mitologie finlandeză; Manannan – mitologie celtică; Neptun – mitologie romană; Poseidon – mitologie greacă; Sobek – mitologie egipteană; Varuna – mitologie vedică. Ca zeițe ale apelor avem, de asemenea: Amphitrita – mitologie greacă; Apa (Apaci) – mitologie vedică; Apo – mitologie persană; Ran – mitologie nordică; Vellamo – mitologie finlandeză. În mitologie, apa este văzută în foarte multe ipostaze. Astfel apa apare ca element al genezei („apa” din „casa copilului” ce va veni). În concepția multor popoare, dar și în Biblie, se susține că omul a fost făurit din lut, adică din apă și pământ, elemente ce făuresc lumea însăși. Astfel omul devine o miniatură a lumii prin armonizarea apei cu pământul. Un alt mit al apei ca element al genezei este nașterea Afroditei, din mitologia greacă. Se spune că această zeiță s-a născut din spuma mării (Potopul) și sângele lui Uranus (cataclismul, sacrificiul Lumii Vechi). Această geneză spectaculoasă pune în evidență caracterul pur, sublim al elementului apă, Afrodita, zeiță a iubirii, fiind un ideal al frumuseții (Lunea Nouă, Noua Creație). Chiar numele îi provine de la cuvântul grec „afros” însemnând „spuma mării” (de fapt este vorba de „lumea veche amestecată de valurile transformării” și ce se cerne din aceasta). Apa mai apare ca element al vitalității, al regenerării și al învierii (al botezului și al stropirilor ritualice).
Această caracteristică este foarte bine evidențiată de basmele românești, în mitologia românească unde întâlnim termenul „apă vie” („neîncepută”), dar și de „apă mortă”. „Apa vie” este apa pe care eroii de basm o beau pentru a-și recăpăta energia și forța, necesară în luptele epuizante contra dușmanilor. În „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, personajul Harap-Alb este înviat cu „apă vie” și „apă moartă”. Apa este și un element al nemuririi, al tinereții veșnice și al invincibilității; un mit ilustrând această proprietate a apei este cel al scăldării eroului din mitologia greacă, Ahile în apele Stixului de către mama sa Thetis, ce dorea să-i confere nemurire (pandant cu eroul Siegfried (Sigurd, sau Sigur – „Cel care va veni sigur!”), care se „îmbăiază” în sângele dragonului ucis – Cântecul Nibelungilor). Există și în mitologia românească trimiteri (lupta cu balaurul, cu zmeul), precum și în alte mitologii, iar „fântâni ale tinereții”, a căror apă oferă celui care o bea tinerețe veșnică apar de numeroase dăți. Apa apare și ca un element al distrugerii. În foarte multe mitologii se întâlnește mitul unui potop uriaș, care scufundă sub apele sale întreaga lume, mai puțin piscurile munților și în urma căruia reușesc să se salveze un număr mic de oameni și animale (Apa Sâmbetei, care vine la sfârșit de ciclu – terminarea săptămânii cosmice în care omul a stăpânit planeta și venirea zeului). Cel mai reprezentativ este Potopul lui Noe, în care Noe reușește să salveze câte o pereche din fiecare specie de animal (salvarea vechilor specii (Lumea Veche) și venirea noilor specii (Lumea Nouă; apa reprezintă și lichidul amniotic al Fiului de zeu care se va naște)). În toate mitologiile în care se întâlnește potopul, acesta este trimis de forța divină, ca pedeapsă pentru neascultarea muritorilor. Apa poate avea și rol apocaliptic („a – pocal – lipsă”, sau „Lipsa vasului sfânt al vieții și apariția „sheicărului” ce va amesteca totul, când cerurile vor cădea pe pământ (se va pune capacul)). În mitologia nordică, în ziua de Ragnarok, șarpele Jormungand se va ridica din ocean, mișcările sale îngropând sub ape lumea oamenilor, Midgard. Dar apa poate apare și ca element al metamorfozei (transformării). De această proprietate a apei este legat mitul lui Narcis, erou al mitologiei grecești. Acesta a rămas îndrăgostit de chipul său, privindu-l în unda unui lac și vrând să se apropie de el, a căzut în apă și s-a înecat. Trupul său s-a metamorfozat sub proprietatea magică a apei, într-o narcisă. Apa este și un element transcedental. Luntrașul Charon, personaj aparținând mitologiei grecești, era singurul navigator al râului Styx. Acest râu reprezenta singura cale de trecere către tărâmul morților. Acest mit este cauzatorul unui obicei păstrat și în zilele noastre, acela de a pune doi bani pe ochii defunctului. Acești bani aveau sa fie oferiți luntrașului în schimbul traversării râului dintre cele două tărâmuri. Semnificaţiile simbolice ale apei pot fi reduse la trei teme dominante: origine a vieţii, mijloc de purificare, centru de regenescenţă. Ea reprezintă infinitatea posibilităţilor, simbolul fertilităţii, înţelepciunii, harului şi virtuţii. E simbolul universal de fecunditate. Dacă muntele indică gândirea ascensională, apoi apa semnifică gândirea orizontală. Ca masă nediferenţiată, ea conţine sămânţa primordială, toate semnele unei dezvoltări viitoare, dar şi toate ameninţările de resorbţie. Ca toate simbolurile, apa comportă sensuri diametral opuse: ea este generatoare de viaţă şi generatoare de moarte, creatoare şi distrugătoare. În tradiţiile creştine, apa simbolizează originea creaţiei, e generatoarea vieţii şi a morţii. Orientalii au considerat apa simbol al binecuvântării. Apele liniştite semnifică pacea şi ordinea. Apele amare reprezintă amărăciunea vieţii. Datorită funcţiilor ei germinative şi purificatoare, apa sintetizează sensul începutului.
În basmul popular „Greuceanu”, picătura de apă vie pe care i-o dă corbul (symbol Negru Vodă) îi va dărui viaţă veşnică. În mitologia noastră se spune că, înainte ca Dumnezeu să fi creat lumea, nu era decât apă nesfârşită. Viziunea apare şi la Eminescu, în „Scrisoarea I”. Secvenţa „noian întins de ape” şi sfârşitul lumii se leagă de simbolistica apei, tema potopului apocaliptic apărând obsesiv în basmele şi religiile mai multor popoare. După marele istoric al religiilor care a fost Mircea Eliade, apele simbolizează substanţa primordială, din care toate formele se nasc şi în care toate se reîntorc. În nuvela „La țigănci”, apele simbolizează cunoaşterea vieţii, care, în viziunea autorului, este un labirint din care se poate ieşi doar prin moarte. Mihail Sadoveanu, fascinat de solemnitatea apelor, subliniază adeseori funcţia lor de a inocula o stare contemplativă: „Apele acelea nesfârşite, care domneau pretutindeni, într-un ţinut întreg alcătuiau o stăpânire a necunoscutului şi a tainei” („Taine”). În romanul „Baltagul” apa neagră sugerează moartea lui Nechifor Lipan: „L-am visat rău, trecând călare o apă neagră”. Având virtuţi sacre, apa întinereşte, vindecă miraculos, iluminează fiinţa. În folclor există motivul apei negre, ca hotar între cele două lumi. Dacă acesta este simbolismul apei, cel al peștelui vine în completarea acestuia. Astfel, peștele este simbol al apei în care viețuiește, este semnul tainic de recunoaștere a primilor creștini, în primele secole ale erei noastre, după Hristos. Semnul peștelui prezentat din profil se numește „peștele lui Isus”, fiind un acronim (o prescurtare formată din componentele inițiale într-o frază sau un cuvânt) al grecescului ΙΧΘΥΣ (ICHTYS) Iesous Christos Theou Yios Soter (Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul/Salvatorul – ca Delfin, Fiu al regelui Lumii – Dumnezeu). „Decriptarea cuvântului „pește” ne aduce această explicitare: Iota (I) este prima literă de la Iēsous , adică „Isus” („este undeva sus”); Chi (CH) este prima literă de Christos, care se traduce prin „uns”; Theta (TH) este prima literă de Theou („T” este Oul Lumii”, Omphalosul), grecescul pentru „Dumnezeu”; Ypsilon (Y) este prima litera a cuvântului Yios, grecescul pentru „Fiul” („Eu sunt cel ce sunt!”); Sigma (e) este prima literă de la cuvântul Soter, care înseamnă „Salvator”. Acest simbol pleacă de la evanghelia după Luca, Matei și Ioan, din Biblie, în care Isus a folosit doi pești pentru a hrăni o mulțime de peste 5000 de persoane. O altă interpretare ar fi cuvintele lui Isus, care spunea: „Veniți după mine, și vă voi face pescari de oameni.” Simbolul peștelui mai apare și la alte culturi vechi, păgâne. Apare și la egipteni (Vechea religie Valaho – Egipteană) împreună cu Osiris (zeul vieții de apoi), fiind simbolul fertilității zeiței Isis (zeița magiei și a vieții, a căsătoriei, simbolul armoniei matrimoniale și fidelității femeii față de soț).
Peștele este una din primele vietăți arhetipale, fiind una din primele forme de viață din mediul acvatic, unde se spune că a apărut pentru prima oară viața. În alte culturi, el simbolizează reîncarnarea sau forța vitală. Deoarece depune foarte multe icre, peștele este și simbol al fecundității. Mai este asociat și cu soarele sau cu luna, în plan cosmic. În mitologia indiană, peștele „matsya” este unul din avatarurile lui Vishnu (Vishnu este o ipostază majoră a lui Dumnezeu în religia hindusă). El îl salvează de la potop pe Manu, fiul lui Brahma, zeul creației. În China, peștele simbolizează norocul. În combinație cu cocorul, el este simbolul longevității. În astrologie, zodia Peștilor este ultima din zodiac (sfârșit de ciclu), fiind așezată înaintea echinocțiului de primăvară. Cei născuți în zodia peștilor sunt foarte receptivi, altruiști și au înclinații spirituale. Însă sunt pesimiști și sunt atrași de oameni nu tocmai cumsecade. Sunt persoane sociabile, care comunică ușor cu oricine și sunt conștiincioși. Culoarea lor e verde-albăstrui, precum culoarea mării. Peștele ce apare în vis prevestește noroc, succes și bogăție dacă e pescuit sau văzut. Însă dacă e mort sau îl scapi din mână în vis, prevestește dezamăgire. Dacă visezi mai mulți pești la un loc, înseamnă că vei avea parte de un venit mare, pe plan financiar.
Ca simbolistică, trebuie să mergem și mai departe și să explicităm și peștele „monstru” acvatic: leviatanul (balena monstruoasă care ne va înghiții). Leviatanul este un monstru biblic distructiv, care apare în basme ca și căpcăun (?!). Un stat cu politică absolutistă se va numi și Leviathan, iar o mașină industrială de spălare a lânii poartă același nume (așa „vom fi spălați” în timpul marelui potop). În „Vechiul Testament” acesta este un monstru marin fabulos, stăpân al oceanului, simbol al colosalului și al puterii răului (infernalului; „in fer” – metalul zeilor), cu o constituție complexă și cu o forță extraordinară. Era căptușit cu zale, avea spinarea din scuturi solzoase și scotea flăcări pe gură și fum pe nări; nici o armă nu-l putea atinge, fiind impenetrabil. Mișcările lui provocau clocotul mării și lăsau urme adânci. În epoca creștină este considerat una dintre ipostazele diavolului. În gura sa se rostogolesc păcătoșii târâți de râul de foc. Este nelipsit în reprezentările „Judecății de Apoi” din pictura religioasă (Voroneț, Horez etc.). El este „Tatăl” peștelui cel mic, pe care îl pomenim în acest studio. Ca și nume, „Leviatan” (ca și simbolistică eu cred că reprezintă „L – e – Viața – N”, sau „Aceasta va fi trecerea prin Nașterea din Nou – Apocalipsă”) lingviștii spun că este o transliterare a unui cuvânt ebraic care apare în numai cinci pasaje din Vechiul Testament. În general se crede că derivă de la rădăcina lawa, cf. arab. „lawa”, cu sens de „a îndoi”, „a răsuci”. Înţelesul literal ar fi „răsucit” (ca o sfoară, ca un șnur, ca o coloană elicoidală, ca un șarpe serpentiform) sau „care se pliază” („când cerurile se vor face sul”). Unii cercetători au sugerat că ar putea fi un cuvânt străin împrumutat, poate un cuvânt de origine babiloniană. Contextul în care este folosit în Vechiul Testament indică o formă de monstru acvatic. În Psalmul 104:24 este clar (spun unii specialiști) că indică un animal marin şi, în general, se crede că este vorba de balenă (ca Tatăl), deşi a fost sugerat şi delfinul (Fiul). Este folosit în sens simbolic de două ori în Isaia 27:1, referindu-se la imperiile Asiriei (şarpele „care fuge” este râul Tigru, ale cărui ape curg repede) şi Babilonului (şarpele „unduitor” al Eufratului). În Psalmul 74:14 se referă la Faraon (?!), iar textul paralel din Exodul foloseşte cuvântul ebraic „tannin”, ca „monstru marin sau acvatic”. Cuvântul apare din nou în Ezechiel 29:3-5 referindu-se simbolic la Faraon şi la egipteni (?! – eu cred că este vorba de Armata Cerească a Regelui Lumii; priviți picturile din bisericile noastre și veți vedea Sfinții Arhangheli înarmași și împlătoșați, pregătiți de război), iar descrierea solzilor şi fălcilor arată clar că este vorba de crocodil (zeul egiptean Sobek). Leviatanul este menţionat de două ori în Iov 3:8 şi, în general, se susţine că este vorba de balaurul care, potrivit mitologiei populare antice, provoca eclipse prin înfăşurarea inelelor sale în jurul soarelui. Cea mai lungă descriere a leviatanului o găsim în Iov 41:1-34 şi majoritatea cercetătorilor sunt de acord că aici este vorba de crocodil. Unii au obiectat spunând că crocodilul nu ar fi fost descris ca un animal de care nu te poţi apropia şi că în Vechiul Testament nu există nici o referire la crocodili în Palestina. Totuşi, probabil că autorul s-a gândit la crocodilii din Nil şi descrierea invincibilităţii animalului este retorică. Singura alternativă de interpretare acceptabilă consideră că leviatanul este un monstru mitologic, care ar putea fi identificat probabil cu zeiţa mamă a babilonienilor, Tiamat (tatăl Apsu) care, în Epopeea Creaţiei, şi chiar în lupta împotriva lui Marduk „recită descântece şi face vrăji”. Cuvântul este înrudit cu termenul ugaritic „ltn”, ce reprezintă monstrul cu şapte capete (balaurul), a cărui descriere ca „şarpele care fuge… şarpele chinuitor” care a fost lovit de Baal ne aduce aminte de limbajul din Isaia 27:1. „Leviatan”-ul, ca și simbolistică, susțin că reprezintă „L – e – Viața – N”, sau „Aceasta va fi trecerea prin Nașterea din Nou – Apocalipsă”. El poate avea mai multe capete, pentru că este zona Nodului lui Isis din traseul dublu pe care îl face timpul prin materie – formă a fibulelor tip „ochelar”. Este zona aceea de după ce trecem de cele 7 vămi cerești (așa cum apar ele „palmate” pe „șerpii de aur” ai brățărilor geto-dace) și ne vom afla în zona „optului” (octogonul, cosciugul gol din camera faraonului, infinitul, bufnița („uită-te atent!”), cucuveaua cu „ochelarii” săi (știința neștiută), ca și șarpele cobra (cu glugă și ochelari, cu șapte capete – Templu Angkor; Știința pierdută a Șerpilor: Naga). La 9 (Cea Nouă, nu Veche), apare Nașterea din Nou (Eneada – Soborul zeilor, când „Vine ENE pe la gene”; Timpul Visului, căderea în transă (precum ursul care intră în hibernare, zicând „mor”, dar în final, nu moare, ci „reînvie”). La zece (IO) este polul – întâlnirea cu Marele Zeu (IOROPA; Io – rup – A), urmând apoi „histerezisul” fierului din sânge („rămânerea în urmă” la repornirea organismelor; ruperea formelor imperfecte (păcătoase), sau Judecata de apoi. Urmează repornirea timpului la 11 (unu – spre – zece), spre celălat „capăt” al Șarpelui de Aur, care va merge până la 19 (nouă – spre – zece; denumire care ne arată că „ne vom întoarce la origini”, la 10 – IO). Douăzeci (20) mai este numit la noi și „un pol”, pentru că este ALT pol. Noi avem un UNI – Vers, nu avem mai multe „versuri”. Suntem ca și legați „la par”, iar funia se scurtează pe zi ce trece. De aceea ne grăbim acum; timpul „se grăbește” de fapt. Se apropie de „Nod”…
Bastionul Theresia – unde se află expus opaițul în formă de pește din sec. IV – este singurul bastion care mai există din cetatea Timișoarei din perioada apartenenței zonei Banatului la Imperiul Austriac. Fiind singurul bastion din Timișoara, mai este cunoscut de timișoreni sub numele de Bastionul Cetății. Bastionul a fost reabilitat de curând, în perioada 2008–2010. Înainte de reabilitare el găzduia spații comerciale, două expoziții permanente ale Muzeului Banatului, cea de Tehnologia Informației și Comunicațiilor și „Vioara — o pasiune de o viață”, precum și Secția de Etnografie a Muzeului Satului Bănățean. Bastionul era situat în partea de est a cetății. Actual este situat aproape în centrul orașului, fiind situat între Bd. Revoluției din 1989, str. Martin Luther, Piața Ionel I.C. Brătianu (Punctele Cardinale) și str. Vasile Goldiș. Face parte din zona de construcție protejată ZCP 01 – Cartierul istoric Cetate. Bastionul este format din două flancuri, cel de nord și cel de sud, lungi de cca. 142 m (75 stânjeni), care formează spre est un unghi ascuțit de 72°. Capetele dinspre cetate ale flancurilor formează urechile bastionului. Bastionul este prevăzut cu o retragere, fiind singurul bastion al cetății dotat cu așa ceva. Flancurile aveau ambrazuri spre exterior, iar retragerea avea ambrazuri atât pe exterior, cât și pe interior. Scopul retragerii era apărarea în caz că bastionul ar fi fost penetrat. Înspre vest bastionul este închis de o clădire cu etaj, care era folosită ca depozit de alimente (proviant) și pulberărie. Bastionul a fost conceput astfel pentru putea funcționa independent, ca ultimul punct de rezistență, similar ca rol unui donjon din fortificațiile medievale. În clasificarea actuală, corpul A este format din urechea de sud a bastionului și zidul de sud al retragerii, corpul B este format din clădirea cu etaj și mansardă care închide bastionul la vest, corpul C este format din zidul de nord al retragerii și flancul de nord al bastionului până la str. Hector, corpul D este format din flancurile de nord și de sud ale bastionului aflate la est de str. Hector, iar corpul E este format din amenajarea de subsol din centrul bastionului. Bastionul a mai găzduit în spațiul său expozițional expoziții ca „Aurul și argintul antic al României” (2014), susținută de Muzeul Național de Istorie a României, unde au fost prezentate peste o mie de obiecte de aur și argint, dintr-o perioadă de peste 5000 de ani, sau „Descendența speciei umane” (2015), susținută de Asociația Secular–Umanistă din România în colaborare cu Asociația pentru Dezvoltare Intelectuală și Personală și Știință și Tehnică. Tot aici a fost găzduită expoziția „Our Body: Universul Interior” (2016), susținută de de către Universal Exhibition Group, expoziție în care au fost prezentate peste 200 de corpuri umane plastinate. La bastion au loc și diferite spectacole care ilustrează aspecte din trecut, cum ar fi lupte istorice, sau demonstrații cu arme de epocă.
Sperăm ca opaițul în formă de pește din sec. IV va face lumină și își va purta mesajul pe mai departe în timp…
Lasă un răspuns