CÎND PǍSǍRILE ZBOARǍ JOS
Era într-o vreme cînd pǎsǎrile zburau foarte jos,
aproape la rasul copacilor, iar pînǎ şi dispariţia unei
monezi de pe fundul fîntînii publice îmi crea o stare
de vomǎ şi de masivǎ debusolare.
Mǎ aşezam la cîte-o masǎ afumatǎ, de sfert de secol,
şi începeam sǎ beau rǎcoritoare, ca sǎ îmi mai trag sufletul.
Nu beam alcool, sau, mai bine spus, bǎuturi alcoolizate,
cǎci acestea, bǎute la diferite ocazii, îmi oboseau
organismul sensibil.
Prin faţa mea defila aceeaşi lume descleiatǎ,
lipsitǎ de însemnǎtate, cu comunicǎri succesive, cu acelaşi mers
omenesc aproape automat, regulat, fǎrǎ de care pǎpuşile acelea
n-ar fi putut înainta din punctul A cǎtre punctul B.
Se întîmpla sǎ mai cadǎ nişte bǎtrîni în faţa mea,
la o oarecare depǎrtare, şi, pînǎ sǎ mǎ ridic, vedeam cum
pǎleşte o luminǎ electricǎ în bǎcǎnie, deşi era în plinǎ zi
şi nu era aprinsǎ nici o luminǎ.
Şi atunci mǎ cufundam în mine şi mǎ întrebam ce dracu’
caut eu în oraşul ǎsta gelatinos, uzurpator de energii
vitale, lipsit de orice fel de perspectivǎ, în care existenţele
nu sînt decît nişte biete fantome într-o scenografie extrem
de serioasǎ, tragicǎ, înşelǎtoare.
Nu gǎseam nici un rǎspuns, şi atunci cumpǎram un buchet de flori,
mǎ sculam de la masǎ şi, oprind o birjǎ, comandam: “La garǎ!”,
deşi acolo, într-un fel de periferie a oraşului, nu aşteptam
niciodatǎ pe nimeni sǎ vinǎ şi nici sǎ plece.
PREZUMŢIA DE NEVINOVǍŢIE
Cu rǎbdarea crestatǎ în somnul tǎios al frunzelor,
cu testamentul ascuns sub ultimul butoi
al cramei mǎnǎstireşti,
mǎ gîndesc sǎ inventez ninsoarea mecanicǎ,
mǎ gîndesc sǎ dorm o vreme pe nişte cuie de levǎnţicǎ,
pînǎ se va pensiona şi miliardarul care munceşte
benevol în farul de la ţǎrmul mǎrii,
pînǎ se va muta cǎţelul în pǎlǎria lui Jan Steen.
Nu-ţi bucura imaginaţia cu rîsul deşǎnţat al servitoarelor,
untura nu se mai foloseşte de mult la unsul roţilor universului,
iar tractoarele s-au dezvǎţat sǎ mai asigure ordinea
printre filele cǎrţii de omagii.
Mai bine alungǎ musca din nǎrile Sfinxului,
mai bine descoperǎ vreun secret al umanitǎţii
printr-un pod colbuit,
fiindcǎ zilele oricum scîrţîie ca nişte viori ologite,
fiindcǎ oricum la “Alimentara” ultimii gestionari
joacǎ de douǎzecişişase de ani cǎrţi,
şi nu dau semne de obosealǎ.
A mai îmbǎtrînit piticul din statuie, tuşeşete mai des,
şi lumea zice cǎ Mihai Viteazul dǎ semne de înzdrǎvenire,
acum, cînd pe sub poduri se-ntind şuncile la uscat,
cînd poţi fi sigur cǎ tramvaiul cu pene de struţ
rǎmîne calea cea mai sigurǎ cǎtre o bǎtîneţe liniştitǎ.
ORAŞUL PUSTIU
Nu te mai vǎzusem de mult şi te-am zǎrit deodatǎ
mergînd pe strǎzile oraşului pustiu în picioarele goale.
Era cald, tu îţi ţineai pantofii în mînǎ,
iar eu te-am zǎrit din spate, şi te cunoşteam atît de bine,
încît pǎrul, corpul şi mersul tǎu îmi fǎceau inima sǎ batǎ
ca în preajma unei iubiri unice, explodînd în jerbe
de luminǎ în toatǎ fiinţa mea.
Ferestrele caselor aveau storurile trase.
Locuitorii oraşului stǎteau ascunşi dupǎ draperii.
Probabil vorbeau, probabil tǎceau sau ascultau acele
nesfîrşite concerte de muzicǎ simfonicǎ.
Erai doar tu, în picioarele goale, pe strǎzile pustii.
Am mers în spatele tǎu pînǎ departe.
Ai ieşit din oraş, ai luat-o pe cîmp, şi, cum te vedeam
din spate înaintînd prin iarba înaltǎ şi verde,
îmi pǎreai o fǎpturǎ aproape sǎlbaticǎ, ajunsǎ acolo parcǎ
de nicǎieri.
Te-ai oprit, ţi-ai ridicat un capǎt de rochie, l-ai prins
în cordonul de la mijloc. Am continuat sǎ merg în spatele tǎu,
sǎ mǎ apropii, şi, cînd am ajuns la cîţiva paşi de tine, ţi-am spus:
“Cunosc o buturugǎ frumoasǎ în pǎdurea aceea din faţǎ,
o buturugǎ mare, pe care ne putem aşeza şi ne putem odihni,
tǎcea sau vorbi pînǎ la apusul soarelui, cînd va trebui sǎ facem
calea întoarsǎ.”
Tu te-ai oprit atunci, apoi te-ai întors, iar eu am încremenit…
În faţa mea, privindu-mǎ, era o femeie bǎtrînǎ şi urîtǎ,
cu un chip ridat şi pǎmîntiu, cu mîna tremurîndǎ…
Ea mi-a spus, cu un glas rǎguşit:
“Nu, buturuga pe care o ştii nu mai este de mult în locul
din luminişul acela. Poate cǎ nici pǎdurea nu mai este,
şi ceea ce se vede în faţa noastrǎ nu e decît închipuirea
acelei pǎduri în care am intrat de atîtea ori şi ne-am ascuns
în rǎcoroasele ei întunecimi. Spune-mi”, mi-a mai vorbit
femeia aceea bǎtrînǎ, “eu nu merg mai departe, mǎ opresc aici.
O sǎ mǎ însoţeşti, pe drumul de întoarcere, pînǎ la oraşul acela
pustiu?”
Am stat o clipǎ ameţit, în tǎcere, apoi i-am putut vorbi:
“O sǎ te însoţesc. Oraşul acela, în care nu vom auzi nici o şoaptǎ,
va rǎmîne de astǎzi unul plin de amintiri fǎrǎ rǎspuns…”
Lasă un răspuns