Fără îndoială că avem ispita lucrurilor grave, deși suntem tot mai lipsiți de măreția eroismului tragic. Și asta se vede așa de bine mai ales în conjunctura schimbului de ștafetă politică din care facem cu voluptate un hiatus cu cele mai surprinzătoare deschideri; de la tristețea autoflagelării în spectacol burlesc la veselia aspirațiilor inutile. Toată lumea (electorat lucid sau simpli chibiți clevetitori și zeflemiști) cunoaște că PSD-ul lui Liviu Dragnea ne-a întreținut patriotismul exaltat cu sloganul mândriei de a fi români, un patriotism care prinde mai ales în condițiile evenimentelor vieții internaționale din proximitate, însă ne-a subtilizat ostentativ numele premierului printr-o strategie prudentă cuantificată mai apoi în numărul de voturi.
Misterul creat în jurul numelui său a speculat controversele ce-l priveau pe Liviu Dragnea ca potențial prim-ministru și ca să nu sune a simplism logic, el a sporit misterul cu avertismente explicite destinate președintelui Klaus Iohannis: ne vom vedea în altă parte. Aluzia țintea ceea ce deja frizează excesivul din moment ce ‒ dacă tot ne arde de răfuieli constituționale ‒ o suspendare nu ne mai surprinde. Ar urma o dizolvare de Parlament, dacă tot vrem să testăm slăbiciunile Constituției și libertățile noastre democratice. Ce mai contează care ar fi prețul, dar mai ales riscurile?
Numirea lui Sevil Shhaideh ca prim-ministru, după logica lui Dragnea, în virtutea procentului mare de voturi realizate la alegeri de partidul său, s-a dorit din start agreabilă președintelui, el însuși etnic german; un premier etnic tătar, de religie musulmană, în condițiile celor care gândesc la acest nivel actualele conjuncturi internaționale ar fi fost de nerefuzat. Numai că până la urmă vanitățile nu au putut fi controlate de rațiune, iar interesele cu adevărat naționale rămân simple sloganuri găunoase care au fost evocate pentru a se menține în stare de veghe electoratul PSD, gata să răspundă la chemarea lui Liviu Dragnea la un eventual referendum ale cărui rezultate ar fi previzibile în condițiile unei drepte eterogene, firave și greu de solidarizat.
Președintele Klaus Iohannis, deși Călin Popescu Tăriceanu ar vrea să credem altceva, a venit cu promptitudine marți după Crăciun și, în stilul lui concis, a anunțat sec că după ce a analizat toate argumentele și pro și contra, a respins propunerea doamnei Sevil Shhaideh și a invitat explicit Alianța PSD – ALDE să vină cu o nouă propunere de prim-ministru. Președintele a recunoscut, deci, rezultatele alegerilor, chiar dacă nu îi vor fi fost pe plac, iar respingerea primei propuneri este una absolut constituțională (probabil în temeiul unor informații ce nu sunt publice). Augustin Zegrean, fostul președinte al Curții Constituționale, a lăsat să se înțeleagă asta, tot așa cum a lăsat să se înțeleagă că, peste opinia Curții, PSD l-a suspendat totuși pe Traian Băsescu de oduă ori și nu ar fi exclus ca asta să se întâmple și acum. Au spus-o și unii jurnaliști, altfel respectabili, care își riscă verticalitatea după cum bate vântul, și bate Crivățul tocmai dintr-acolo de unde ne e cel mai frig. Nu iau opinia lui Keleman Hunor decât ca atare, nu ca Laocoon, și cred că nu sunt motive raționale de suspendare a președintelui, însă Liviu Dragnea și Tăriceanu fac tot posibilul să nu se ajungă la dizolvarea Parlamentului și la alegeri anticipate din consecință. De altfel, Liviu Dragnea a spus-o imediat dupa respingerea primei oferte, însă nu despre partidul său a vorbit în legătură cu asta, ci, ușor demagogic, despre pericolul aducerii României în criză, în haos, declanșând un război politic, cu toate că amenințarea lui (ne vedem în altă parte) este trecută cu vederea abil de unii comentatori politici duplicitari care nu fac dcât să pregătească emoțional acel electorat mediocru, dar numeros, cu lozinci pe care le clamează și Ion Iliescu (lipsa bugetului, prelungirea incertitudinilor și animozităților etc.).
Între timp, s-au construit tot soiul de strategii bolnăvicioase: în umbra unui președinte suspendat s-ar trece prin Parlament, în regim de urgență, legi dătătoare de confort personal și de grup și s-ar deschide drumul unui președinte din anturajul puterii. Varianta cu Gabriela Firea premier, pentru mine, oricum nu era plauzibilă; PSD nu risca un mandat lejer la Primăria Capitalei, deja câștigat, iar ideea unui premier (măcar de același sex) de talia Margaretei Thatcher sau a Angelei Merchel nu cred că ar fi avut priză la electoratul nostru fie și când, prin structura lui sociologică, e predilect pro-PSD. Pe de altă parte, în ce mă privește, nu cred că Liviu Dragnea ar fi vrut în mod real să-și lege numele de un eșec al țării pentru un triumf al său. Îi place să simuleze orice, dar cu lucrurile grave nu cred că are curajul să se joace nici măcar de dragul partidului pe care îl păstorește. Așa că, am primit un nume greu de pus sub semnul întrebării: Sorin Grindeanu. Cel puțin până la proba contrarie!
Lasă un răspuns