Împlinirea istorică a naționalismului românesc! (1)

Ce este naționalismul? Este o ideologie creată de intelectuali, apoi, într-o măsură mai mare sau mai mică, asimilată de diferite segmente sociale. Conținutul depinde de apartenența clasială a creatorilor, de conținutul concret al epocii, de sarcinile fixate, de faptul că a fost sau nu preluat de către stat. Trăsătura comună a variantelor de ideologie naționalistă: ele „crează și susțin națiunea ca un concept de identificare comună pentru un grup de oameni”. În acest sens, este interesantă afirmația unui  italian: „Noi am creat Italia, acum ne-a rămas să-i creăm pe italieni” (Massimo de Agzelio). Trăsăturile definitorii ale națiunii sunt comunitatea de limbă, tradiții, cultură, a teritoriului de viețuire și activitate  economică.

Naționalismul rațional românesc, care este un naționalism luminat de  ideea apărării,  „…va cuprinde în sine lupta contra elementelor străine ce tind a subjuga sau a stăpâni pe orice tărâm un organism etnic” (A. D. Xenopol). Naționalismul tinde a construi statul pe temelie etnică. Principala reușită a naționalismului este Statul-națiune – care poate promova naționalismul națiunii băștinașe.

Către mijlocul secolului al XIX-lea, naționalismul prezenta deja un fenomen general european. Se constituiau statele naționale moderne. Însă tipurile concrete de naționalism erau variate.

Tipologia naționalismelor:

1. Naționalismul etnic primordial – națiunea este definită prin apartenența reală sau imaginară  a unei comunități  la factorul ”sângelui”, factorul genetic, rasial. M.Eminescu vorbea de rasa românilor proveniți din daci. La baza naționaismului  etnic primordial stă memoria istorică. Are caracter conservator. Accentul este pus pe tradițiile istorice, nu pe elaborări de progres social.

2. Naționalismul cultural  – definește națunea prin comunitatea de limbă și tradiții, inclusiv religioase. De la stat, naționaiștii acestui tip cer susținerea limbii și culturii majorității populației; pot fi idei de asimilare a minoriăților etnice întru păstrarea uniformității națiunii. Legitimitatea statului este apreciată sub unghiul capacității lui de a contribui la ameliorarea vieții culturale și sociale a națiunii.

3. Naționalismul politic – tipic pentru metropole (Marea Britanie, Neederlanda, Franța, SUA). El  tinde să plaseze  statul național concret în superioritate lingvistică, culturală, economică față de alte state.

4. Naționalismul liberal – poate fi caracterizat concis de spusele ”are gură de miel și inimă de lup”. Subordonează categoriile morale-patriotice  așa numitelor „drepturi ale omului”. Minimalizează rolul statului în viața economică. Este promovat în favoarea intereselor burgheziei mari.

5. Naționalismul civic al poporului (sinonim: naționalismul revoluționar-democratic) – autoidentificarea apartenenței naționale  se face prin alegerea personală benevolă. Legitimitatea statului este apreciată de măsura  în care statul reprezintă „voința națiunii”. Afirmarea activă a naționalismului civic. Acest tip de naționalism a funcționat în lupta de eliberare națională  a țărilor Lumii a Treia de jugul  colonial occidental. Exponenți de vază: Gandhi, Mandela, Neru.

6. Naționalismul civic de stat – este promovat de către stat; cetățenii, care-și subordonează interesele personale sarcinilor de fortificare a puterii economice și militare a statului, constituie națiunea. Statul nu recunoaște independența intereselor și drepturilor  legate de apartenența rasială, etnică sau religioasă.

7. Naționalismul reformator – are tendița principală de a conferi un caracter mai național structurilor și relațiilor din cadrul statului existent.

8. Naționalismul religios – îmbinarea ideilor naționaliste cu ideile unei confesiuni religioase.

9. Naționalismul de protecție în fața activităților saprofite ale burgheziei iudaice. A fost indus – ca reacție de răspuns a popoarelor băștinașe din diferite țări, unde elita financiară-comercială-economică iudaică depășea limitele securității poporului, în sânul căruia poposise. Din cauza afacerilor jecmănitoare ale elitei iudaice, țările Apusului se vădeau nevoite să izgonească pe toți evreii din sânul lor, iar în Rusia, din vechi timpuri, se practicau pogromuri  populare, fusese adoptată o legislație specială de protecție a intereselor rușilor. Ciocnirea intereselor ( nu numai a celor parazitare) ale iudaicilor din Imperiul Rus cu legislația de protecție a statului a creat, în Imperiul Rus, așa numita Chesiune evreiască. Rămasă nesoluționată.

10. Naționalismul socialist – îmbinarea ideilor naționaliste cu cele socialiste.

11. Etnocentrismul economic-civic românesc – primordialitatea dezvoltării economice în favoarea Țării și a națiunii civice, naționalism civic și reformator, doctrină socialistă, orientări valorice ortodoxe moderne.

12. Naționalismul separatist – orientarea de separare de statul existent.

13. Naționalismul iredentist – orientarea de alipire a unei părți din statul existent la alt stat.

Naționalismul șovinist sau pur și simplu șovinismul  iese în afara genezei comune pentru tipurile de naționalism descris mai sus. Între șovinism și naționalism există o relație de tip cauză-consecință. Șovinismul  cotidian și cel politic constă în afirmarea superiorității unei națiuni asupra altora, are pretenții exclusiviste, ajungându-se, în extremă, la intoleranță națională. Propaganda șovinismului e  chestie penală. Faptul trasează deosebirea dintre naționalism și șovinism.

O cauză a  naționalismului din republicile sovietice, spunea V.Lenin, o constituie șovinismului rusesc, ca reflectare a fostelor privilegii ale rușilor din Imperiul țarist. Deci, dacă nu ar fi existat șovinismul velicorus, naționalisme locale antirusești nu apăreau.

În domeniul  relațiilor între națiuni există încă două manifestări șovine – ca ideologie și politică de stat: fascismul și nazismul. Sunt produse ale marii burghezii.

Fascismul – doctrină, sistem politic –  fondat de către B. Mussolini, este „Forma cea mai reacționară, fățișă, teroristă de dictatură a burgheziei imperialiste, care prin oprimarea clasei muncitoare și a tuturor elementelor progresiste ale societății și prin suprimarea libertăților democratice, urmărește menținerea puterii burgheziei și pregătirea războaielor de cotropire” (Dicționar). Ideea organizatoare a fascismului este teoria superiorității rasiale.

Nazismul (germ. Nazismus) – ideologie politică din Reichul al Treilea, era o formă de fascism, îmbinată cu rasismul german și cu antiiudaismul. A fost reacția burgheziei nemțești la înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial și la enormele constrângeri materiale și militare umilitoare impuse de către statele biruitoare. Falsuri politice naziste: falsul din definiția Reichului al III-lea: cică germanii sunt un popor fără clase sociale și fără contradicții de clasă… Alt fals al lui Hitler care a numit impropriu ideologia sa ca „socialistă”. Însă  Hitler avea dreptate , când  scria: ”Noi am fi putut să ne numim Partid liberal (ar fi fost o denumire adecvată esenței – n.n.). Însă am hotărât să ne numim Național-socialiști”. Denumirea falsă era o momeală pentru oamenii muncii și o fațadă acceptabilă – pentru lume. Deosebirea principală între naziști și veritabilii socialiști-marxiști constă în faptul că marxiștii neagă proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, iar naziștii  o acceptă și nici nu au  de gând să o nimicească. Hitler afirma: „Socialismul  (în concepția falsificatoare a lui Hitler – n.n.) este o tradiție antică ariană, germană”.  Așadar, nazismul  german conține ingredientele: liberalism +  naționalism primordial rasist + expansionism  teritorial + anticomunism + antiiudaism +antislavism.

Despre naționalismele românești. Primele idei naționaliste au apărut în Țările Române la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Naționalismul românesc etnic primordial. A fost manifestat de către cărturarul, pedagogul și scriitorul moldovean din imperiul Rus, Alexandru Hâjdeu (1811-1872), tatăl lui B.P. Hașdeu. Influențat de clasicismul lui Herder, A. Hâjdeu a fost preocupat de valorificarea (în limba rusă) a creației populare din Moldova de Est, idealizând trecutul. Cărturarul moldovean a adus o contribuție importantă la unificarea Principatelor Române. În sfera preocupărilor naționaliste, A. Hâjdeu a rostit trei cuvântări memorabile la Brașov (1837), București (1839), Hotin (1840), -aflat atunci în componența Imperiului Rus. Discursul său de la Hotin, trădus apoi imediat în română de către C.Stamati, a fost ținut în fața personalului pedagogic și al absolvenților școlii județene. Eforul școlilor din județul Hotin, A Hâjdeu rostise discursul cu titlu sugestiv și  riscant „Suvenire din cele trecute, idee din cele de față și arătare de cele viitoare ale Moldaviei”. Nota bene: nu ale Basarabiei – toponim improvizat de anexioniștii ruși și apoi preluat de mulți români, ci ale Moldaviei!.  Despre „Cele viitoare ale Moldaviei ” – continuatoare a ”suvenirelor” trecutului. Unii cercetători apreciază ca ”mesianism românesc” anumite idei naționaliste ale lui A.Hâjdeu. Peste un timp, cărturarul naționalist a fost nevoit să plece din Hotin. La noul loc de lucru – în Vinița – va preda matematica și franceza…

Asupra naționalismului etnic primordial al lui M. Eminescu nu ne vom opri. E destul de cunoscut.

Naționalismul românesc revoluționar-democratic. Îl găsim elaborat ca doctrină în scrierile lui Nicolae Bălcescu (1819-1852). N. Bălcescu este considerat întemeietorul  naționalismului românesc cu ferment revoluționar. Util ar fi să citim scrierea lui Bălcescu „Manualul bunului român” (este în Biblioteca Metropolitană). Pe atunci, încă nu exista România-stat,  da  Nicolae Bălcescu elabora anticipat manualul bunului român!

Interesantă este evidențierea de către N.Bălcescu a priorității în dilema Libertate-Națiune: „Națiunea este mai importantă ca libertatea. Pierdută, Libertatea se recapătă, dar Națiunea odată distrusă, este definitiv dispărută”. Acest naționalism a fost manifestat de generația pașoptistă. Este sugestivă denumirea programului în 36 de puncte a revoluționarilor moldoveni „Dorințele partidei naționale din Moldova” (august 1848). În Principatul Moldovei, revoluționarismul social și de elberare națională a rămas curent de opinie, în Transilvania mișcarea revoluționară  a fost manifestată în ideologie și activități sociale-armate, preponderent naționale. În Transilvania și Valahia, naționalismul românesc „a avut mâini lucrătoare”. Menționăm: oprimatorii din Ardeal nu erau iudei. (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*