Sebastian Papaiani – In Memoriam

Aş vrea să-l evoc pe actorul Sebastian Papaiani în relaţia lui cu Geo Saizescu, regizorul care l-a distribuit în multe filme de-ale sale, începând cu Un surâs în plină vară (1963), Balul de sâmbătă seară (1968), Astă seară dansam în familie (1972) şi culminând cu Păcală (1974), un film emblematic pentru comedia cinematografică românească. Geo şi cu Papi se înţelegeau de minune, din gesturi, din priviri, fiindcă amândoi aveau în vine o smintenie creatoare, un vertij pe care eu l-am numit „iuţirea de sine”. Geo, care era şi el un excelent actor, i-a imprimat lui Papaiani această stare de prosteală artistică, s-o mai numim suprarealisă sau, pe limba lui nenea Iancu, viceversa.

Geo Saizescu a impus în comedia românească genul viceversa, foarte potrivit cu folclorul românesc, cu tradiţia lui lumească, dar şi cerească. Iar când istoria s-a degradat, când el a ieşit din tradiţie şi s-a denaturat, s-a stricat, s-a împuţit, ca în perioada post-decembristă, Geo l-a numit harababură. El a făcut şi un film despre noua societate românească numit chiar Harababura (1990), după care a şi scos o revistă cu acelaşi titlu, în care am avut şi eu publicate câteva articole. Ba Geo, pentru spiritul meu polemic, m-a şi onorat în anul 2007 cu Premiul „Valentin Silvestru” acordat de Fundația „Păcală” pentru „violența satirică și sarcasmul său umoristic, prezent în scrierile sale romanești, ca și în duelurile sale… cinematografice”, aşa cum scrie pe diploma pe care am primit-o la ceremonia de la Casa Oamenilor de Ştiinţă.

Ceea ce n-am scris niciodată când el trăia, iată scriu acum şi poate că spiritele superioare care ne călăuzesc îi va semnala mesajul meu. Evident, Sebastian Papaiani mi-a prilejuit aceste meditaţii noi despre opera sa. Şi care ar fi noutatea? Consider că filmul Păcală, prin finalul său, un final lung, de circa 20 de minute, face din Geo Saizescu un Bruegel al românilor. Ceea ce vedem în acest film reflectă un univers asemănător cu al flamandului Peter Bruegel cel Bătrân (1525 – 1569), supranumit Pictorul Ţăranilor, fiindcă a surprins ideal inocenţa vieţii de la ţară, a vieţii simple, cotidiene, adesea în uimitoare peisaje hibernale. Lumea văzută de el e plină însă de cruzime şi păcate, dar domină spiritul ludic, veselia, iar răul este tratat în spirit ironic, caricatural. În toate tablourile sale, apare parcă un Păcală care stă la masă cu moartea şi lăcomia, cu desfrâul şi păcatul.

I-am văzut tablourile de aproape la Metropolitan Museum of Art, Tate Modern, Prado, Luvru şi alte mari muzee ale lumii. E o fericire să vezi opera lui pe viu. Iar Păcală, acest personaj suprarealist, care umblă cu uşa casei după el, lipită de spate (aşa a înţeles el expresia mumă-si „trage uşa după tine”), pare rupt din lumea trăsnită, absurdă, a lui Bruegel, fiindcă absurdul se naşte din concretizarea metaforelor, din luarea ca atare, mot-à-mot, a expresiilor sau a vorbelor de duh.

Filmul Păcală seamănă cu tablouri ca Nunta ţărănească, Lupta dintre Carnaval şi Post, Dans ţărănesc sau Ţara trândavilor. De altfel, Bruegel picta în spiritul tradiţiei, putând fi asociat cu înaintaşul său, Hieronymus Bosch, cu ceea ce ne-a lăsat în fabulosul triptic numit Grădina plăcerilor.

Însă acest spirit ludic popular nu a fost prins de nici un pictor român, dar l-a prins Geo Saizescu în filmul Păcală, tot o pictură a plăcerilor, fiindcă a filma înseamnă a picta cu imagini. Toată lumea e viceversa. E o nebunie generală, toate personajele, circa 50, fac drăcii, sunt implicate într-o harababură sui-generis, o vânzoleală cum nici Sorescu, nici Amza Pellea, nici Marin Preda, şi nici un alt scriitor cult, preocupat de reflectarea specificului naţional, cu panaş oltenesc, nu au reuşit.

Oamenii stau prin copaci, sar ca nebunii în apă îmbrăcaţi, cu notabilităţile satului în frunte, se ceartă, se împacă, se îmbrăţişează, protestează, fac gură mare, hărmălaie, fură, mănâncă, se păruiesc, se hlizesc ca netoţii, se agită fără nici un sens, în timp ce Păcăliţa stă să fie spânzurată şi Păcală o salvează de la ştreang. Spânzurătoarea la români devine o bufonadă, totul este bulversat, nimic nu se mai leagă, deşi tocmai acest univers dezlânat, bramburit, constituie adevărata ţesătură a unei comunităţi, a satului românesc, văzut prin prisma unui personaj ca Păcală şi a lumii lui, din care nu lipseşte nici Tândală, nu lipsesc nici popa, nici primarul, nici vardistul, nici perceptorul, judecătorul, cârciumarul, pădurarul, nimeni, toată protipendada şi toţi proştii, harnicii şi paraziţii, chibiţarii şi zurlii, toboşarii şi bandiţii, sunt prezenţi. Şi, evident, animalele şi păsările domestice printre picioarele lor.

E o lume răsturnată, ieşită din matcă, o harababură creatoare, idee pe care Geo a dus-o mai departe în toate filmele sale, în special în Păcală se întoarce (2006), filme „păcăleşti”, unde apar şi alţi actori ai stilului viceversa, ca Dem Rădulescu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Gheorghe Dinică, Jean Constantin, Vasilica Tastaman, Octavian Cotescu, Dumitru Furdui, Puiu Călinescu, Draga Olteanu Matei, Aurel Cioranu, Cosma Braşoveanu şi alţi faimoşi comici. Avea talentul de a face distribuţii harababuriene, de a şoca unind toate generaţiile, toate caracterele, de a armoniza extremele, de a o pune pe Ioana Bulcă lângă Stela Popescu, Adela Mărculescu lângă Magda Catone sau Ernest Maftei lângă Serban Ionescu. Dar acest spirit a fost radiant şi de el s-au molipsit toţi comediografii români. Până şi Sergiu Nicolaescu îl preia în Nea Marin miliardar.

În cartea Suprarealismul arăt în detaliu că România este o ţară suprarealistă, nu-i artist să nu adauge pecetea sa, iar Geo o reprezintă ideal în film, însă nu în spiritul marilor avangardişti, unor suprarealişti ca Victor Brauner, Jacques Hérold, Jules Perahim, Marcel Iancu şi alţi interbelici, ci în spiritul lui Bruegel, dacă ne referim la arta plastică, la o imagine universală, şi în spiritul popular, al folclorului românesc, aşa cum îl găsim în special la Anton Pann şi Ion Creangă.

Geo Saizescu a găsit în Sebastian Papaiani un aluat perfect, care s-a lăsat plămădit în această manieră, dovadă că el apare în mai toate comediile lui Geo, în roluri care au atingere sau sunt variante ale lui Păcală, un personaj molipsitor, ca un fir roşu al hazului de necaz, un emblematic caracter care defineşte spiritul popular românesc, care constă în arta sau talentul de a păcăli, de a se păcăli şi pe sine, dar mai ales de a păcăli moartea. Aşa cum a păcălit-o şi Ivan Turbincă. Păcală reuşeşte să o păcălească în film, dar Sebastian Papaiani nu a reuşit s-o păcălească în realitate. Şi nici Geo, cu tot umorul său năzdrăvan, suprarealist. Dar ce, Bruegel a reuşit? Însă cine ştie, poate că în viaţa de apoi vor reuşi, oricum, ei sunt respectaţi de Doamna cu Coasa, fiindcă au fost stăpâni pe o artă care nu e la îndemâna oricui.