Sceptrul (schiptru) este un însemn al puterii, declarat a fi „un fel de baston împodobit, care se poartă ca semn al autorității”, sau „purtat de suverani, ca însemn al puterii lor”, „baston încrustat cu metal și cu pietre scumpe, purtat de un suveran ca simbol al puterii supreme”, „baston de comandă, semn al puterii supreme”. Atât! Acest însemn al puterii suverane derivă din „buzdugan”, ca simbol al puterii militare supreme (!). Se spune că denumirea sa are origine greacă, dar vine din latină sceptrum, prin franceză sceptre, și ajunge așa și la noi, cei care nu am avut limbă (!). Statuia lui Zeus („Z – eu – îs”, sau „Eu sunt sfârșitul”) din Olympia, una din cele șapte minuni ale lumii antice, îl reprezenta pe acesta ținând în mâna stângă un sceptru pe care stătea un vultur de aur (Mama Gaya Vultureanca, cea aflată pe însemnele Geților de Aur primordiali). Sceptrul reprezintă de fapt Coloana Cerului (Stâlpul Get) de care va fi fixat Omul, iar Vulturul îi va mânca ficații (Mitul lui Prometeu, cel care „promite” că așa va fi). Știm că i se mai spune sceptrului și „buzdugan” (citit invers are înțeles de „naga” (știința pierdută a șerpilor; Neaga, Neagu, Naga, Neagoe, Negoiu) și „zub” (lumea se va „zobi”; va sări în țăndări; Forța Vieții (simbol Leoaica Sarmis) se va lua de la noi, iar forța ce ține unite corpurile vieții va „lucra” invers și va rupe tot (simbol dragonii, grifonii, sirușii, ce apar cu membre rupte din corpuri în gură pe Coiful Frăției Getice de aur de la Coțofenești, și pe fundul vaselor clepsidră princiare getice, cunoscute ca și Cupelor Marii Uitări (tip Agighiol), sau „topuz” („T – Opus”, adică Stâlpul Cerului (Axa Lumii) se va întoarce și invers – este mobil – Pământul se poate da peste cap, Ziua „Z” a sfârșitului). El mai apare și ca „Toiag” (citit invers este „Gaya – T”, adică „Stâlpul care ține Cerul cu Mama Gaya Vultureanca aflată pe stâlp, cea care susține în ghearele sale întreaga Creație – deci și Stâlpul; „Vulturul”, așa cum apare și pe însemnele militare ale romanilor, stând pe o tijă în formă de „T”).
Sceptrul mai poate fi „citit” ca și „schiptru” (sau „S – CHIP – Intru” (symbol al Stâlpului Get (Djed) – cel care cuprinde sau „INCLUDE CHIPUL” celui care susține Lumea (Mitul lui Osiris, cel care se află înăuntru Pomului Vieții – Coloana Cerului, ca și Iisus Hristos care este fixat pe cruce – Crug, fiind răstignit pentru noi toți, să susțină Cerul; ca și Prometeu care este legat de stâncă, iar vulturul îi mănâncă ficații – semn al faptului că suntem legați de materie și nu vom putea scăpa de cataclismul periodic ce lovește această planetă).
Dacă Stema României adoptată de cele două Camere ale Parlamentului, reunite în sesiunea din 10 septembrie 1992 nu mai are cei doi lei ai vechii steme a Daciei (semnul Zeiței Sarmis, Forța Vieții), mai păstrează un vultur sau o acvilă (Mama Gaya Vultureanca), pe un scut, având aripile deschise; în cioc aceasta ține o cruce (crugul), iar în gheare o spadă și un sceptru. Încă din epoca pietrei apar aceste simboluri pe meleagurile noastre românești, iar conducătorii au purtat aceste însemne ale puterii. Ca și o mare curiozitate, istoria acestui simbol a culminat cu faptul că, la data de 28 martie 1974, Ștefan Voitec, președintele Marii Adunări Naționale a României i-a înmânat lui Nicolae Ceaușescu, un „sceptru prezidențial” în momentul în care a devenit primul președinte al Republicii Socialiste România. Cu această ocazie, marele pictor Salvador Dali i-a trimis o telegramă conducătorului nostru, cu următorul conținut: „Apreciez profund actul dumneavoastră istoric de instituire a sceptrului prezidențial”, telegrama fiind apoi publicată de ziarul Scânteia, la 4 aprilie 1974.
Puțini au fost cei care au sesizat că excentricul pictor a subliniat doar ridicolul situației, și că telegrama a fost o ironie la adresa lui Ceaușescu, primul președinte de republică cu sceptru regal. Ceaușescu ținea sceptrul în biroul său din Comitetul Central. La 22 decembrie 1989, acesta a rămas la dispoziția celor care au intrat în Cabinetul 1 și i s-a pierdut urma. Dacă vom studia și vom afla sensul acestui sceptru, rolul lui, poate nu vom mai râde de Ceaușescu și de dorința lui de a fi învestit cu un simbol regal, ci îl vom privi ca și când el știa ceva…
Știa că România va fi Țara Aleasă, că aici este Grădina Maicii Domnului, că aici este Fericita Dacie, că aici va apare semnul Scaunului de Domnie al lui Dumnezeu (Scaunul Judecății de Apoi). Știa, poate, și de Vechea Religie Valaho – Egipteană și de aceea demola bisercii ortodoxe, așa cum se luptau domnitorii Țării Românești între ei (Dăneștii – urmașii basarabilor olteni, considerați legitimi – și Drăculeștii – Vlădeștii, care nu degeaba își luaseră acestă titulatură, fiind urmașii Basarabilor, considerați linia bastardă-), din același motiv, al pervertirii adevăratului mesaj al bisericii, al pierderii misiunii sacre. În lupta cu Imperiul Otoman am încercat să le explicăm și turcilor rolul și misiunea poporului român pe acest pământ, dar turcul, dornic de expansiune și cuceriri, nu a vrut să asculte. De aceea ne-a rămas vorba: „De ce nu înțelegi? Ce, ești turc?” Ei ne-au zis „ghiauri” (de la ghiarele de aur ale Mamei Gaya, care ține creația; asemănătoare cu săbiile geto-dace tip seceră, cu vârful întors) și au tot încercat să ocupe aceste meleaguri mult dorite. Noi ne-am dat viața și nu ne-am lăsat ocupați. Știam că avem de apărat un pământ sfânt, ferit de Apocalipse. În aceasta constă de fapt nemurirea Geto-Daciei, credința sa în această nemurire. Dar pentru a fi nemuritori, noi și copii copiilor noștri (nu numai românii, ci întreaga rasă umană), trebuie să facem ceva și să nu ne lăsăm cumpărați și demolați – material și spiritual – cu 30 de arginți, precum Iuda. Poate de aceea Ceaușescu a vrut să țină în mână sceptrul regal, spre a arăta că și-a asumat misiunea de a așeza România acolo unde îi este locul cu adevărat, fiind respectată de toate celelalte națiuni, așa cum a fost odată, pe vremea Geților de Aur primordiali. Poate…
Ca o curiozitate, și patriarhul nostru – al Biserici Ortodoxe Române – poartă printre însemne o „cârjă” arhierească, ce are „modelați” doi șerpi pe ea. Însemnele de pe acest sceptru (sau toiag, pateriță (ca sursă a tuturor, ca origini (Izvor), moment al distrugerii Vechii creații și al apariției Noii creații), cârjă arhierească) a Patriarhului au o simbolistică unanim acceptată de bisericile creștine apusene și de răsărit și intră în componența stemei Patriarhiei Române adoptate în 1928. Pentru specialiști nu exista o explicatie foarte clară legată de existența șerpilor pe sceptru. Există însă mai multe interpretări: motivele vegetale ar aminti de Toiagul lui Aaron care a înfrunzit și a dat fructe înaintea Domnului, ca însemn al alegerii lui Aaron ca mare preot, în timp ce în unele variante ale paterniței, un șarpe înghite alt șarpe, ca motiv al autorității și puterii divine. Șerpii afrontați, având între ei un glob sau o cruce, cum e în cazul Patriarhului României, ar simboliza înțelepciunea pastorală, cu trimitere la citatul biblic: „Iată, Eu că vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți dar înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii” (Matei 10:16). Globul și crucea ar însemna că arhiereul păstorește turma lui Hristos. O altă semnificație ar mai putea fi: „autoputernicia lui Dumnezeu: alfa si omega – „Eu sunt alfa si omega, Cel dintâi și cel de pe urma, Atotțiitorul!” Alfa e Crucea, Lumina fără de-nceput, cuvântul lui Dumnezeu ce strălucește în toate direcțiile, iar omega – ultima literă a alfabetului grec – se constituie în doi șerpi. Bine! Eu zic altceva: „cârjă” arhierească reprezintă sprijinul slab pe care îl are Cel ce susține Lumea (ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla și va fi cumplit). Atât se poate face, în fața cataclismului cosmic, care ne paște. Va trebui să acordăm mai multă atenție realității: meșteșugurilor manuale, tradițiilor ancestrale, pentru că ne vom întoarce în epoca de piatră, dacă vom scăpa. De aceea omul este o ființă religioasă; fiindcă știe – dintr-un for interior necunoscut, din experiența vieților anterioare – că dezastrul vine periodic. Nu erau primitivi cei care credeau, nu se speriau de fulgere și ploi precum maimuțele, ci intrarea Pământului în Moara Cerească Cosmică (sau în procesul de „Smântânire a Laptelui” – galaxia noastră nu se cheamă degeaba Calea Laptelui (Calea Lactee) – prin Baterea Putineiului, până scoate untul din el; se mai cheamă și Calea Robilor, pentru că nu putem scăpa de cataclism; suntem legați prin materia corpurilor noastre, prin legile cerești ce creează și dezmembrează viețile și corpurile). Șerpii afrontați reprezintă „Știința Șerpilor” (Naga, Neagu, Negurosul, Negoiu, Negroiu – Capetele de negri din stemele Țărilor Românești; semnul Draconarului din armata geto-dacă, al stindardului serpentiform), adică „Cele Știute” și „Cele Neștiute”. Am aflat ce spune această știință a șerpilor: „Nu te pune cu ceeea ce nu înțelegi, sau cu ceea ce te depășește!” Dezastrul care va toca lumea în malaxorul cosmic va folosi energii necunoscute și va fi de nedescris. Cine a instituit aceste simboluri acum mii de ani – Geții de Aur primordiali – știa că nu orice om va înțelege ce urmează să se întâmple, știa că numai cei chemați vor reuși să se salveze și să salveze neamul omenesc de la extincție totală. În Vechea Religie Valaho-Egipteană exista un zeu principal – Ptah (citit invers vom afla un cuvânt care sună ca o onomatopee ce se aude când cineva ne-a scuipat aici pe Pământ, din gura sa, după ce ne-a mestecat bine) – , adorat în special la Memfis, în Egipt, după cum spun prea cinstiții istorici. Acesta a fost la început un zeu al pământului. Apoi a fost asociat cu alți zei ai morții, luând forma unui om mumificat. Dar eu cred că a fost de la început cu chipul jumătate mumie (Viu și Mort, în același timp). Așa și apare pe cnemidele Frăției Getice descoperite în România și Bulgaria. „Forma sa vie” era reprezentată prin faimosul taur Apis (citit invers este „Șip – A”, ca „vasul cu spermă” care asigură un nou început; oamenii vor fi infertili, în majoritatea lor, iar atunci va apare necesitatea ca cei fertili să fie folosiți pentru prăsilă (vor avea mai multe neveste, obicei rămas și prin păstrarea haremului în anumite civilizații), care este un „T – de – Aur”, ca Stâlp al Cerului – Cel ce duce neamul mai departe, Cel fertil; obiceiul „Boului Înstruțat” de la noi; simbol aflat și în imagistica cu bouri din stemele noastre românești), iar „Forma sa moartă” era reprezentată prin inexplicabilele bucraniile (cranii de bouri – tauri reconstituite cu ajutorul lutului și înlănțuite cu ghirlande de flori (necesitate a ocrotirii naturii, dar și symbol al morții și al reînvierii). În „Forma sa moartă”, taurul Apis apare și în sarcofagele Serapeumurilor egiptene, ca mumii în formă de tauri, care, odată desfăcute din bandaje, s-a descoperit că nu erau corpuri de tauri mumificate, ci era doar carne și oase tocate, amestecate (așa cum vom fi și noi, la ceas de cataclism). El apare în varianta „mumie”, ca și „bucraniu” (craniu de taur, reconstituit cu argilă) împodobit cu ghirlande de flori (semn al necesității protecției naturii, dar și al morții) la Sveștari (Bulgaria) în Mormântul lui Dromihete (acum 2.500 de ani), la Biserica Omului de la Adam-Clisi, la Kazanlak (Geții sudici; Bulgaria), la Sanctuarul Marilor Zei din insula Samotrake (Grecia), sau la Philipolli (Grecia). La fel, ca un mesaj venit din antichitate, mumiile egiptene se îngropau fără creier și fără organe, nu pentru că acestea se alterau mai repede, ci pentru că forțele cosmice care ne vor ataca vor rupe corpurile umane și animaliere și le vor văduvi de organe (așa cum este rupt în bucăți Osiris). Pentru a nu mai fi rupte de cataclism, preoții egipteni scoteau singuri aceste organe și le ofereau zeităților ce reprezentau aceste energii, contrare Forței Vieții (de aceea le puneau în vase canope, adică „vas închis”, „vas cu dedicație”- colet). Canopa era un vas funerar folosit în Egiptul Antic al cărui capac era modelat în formă de cap de om sau de animal (zeitate) și în care se păstrau măruntaiele celor morți. Viscerele celor decedați erau spălate și îmbălsămate, astfel păstrându-se intactă unitatea corpului. Aceste vase se băgau într-o cutie de lemn care în timpul cortegiului funerar erau transportate cu o sanie. Existau patru tipuri de vase canope care reprezentau zeități numite Fiii lui Horus (Cei patru fii) care, spun istoricii, fereau conținutul acestora în fața distrugerii. Zeitățile reprezentate erau: „Amset” (sau „Imsety”, canopa cu capac în formă de cap de om, canopă în care se păstra ficatul; „cu sens „pentru Seti”), „Hapy” (canopa cu capac în formă de cap de babuin, în care se păstrau plămânii), „Kebeshenuef ”( sau „Qebeshenuef”, (cu capac în formă de cap de vultur, în care se păstrau intestinele – șarpele?) și „Duamutef” (canopa cu capac în formă de cap de șacal, canopa în care se păstra stomacul celui decedat). Fiecare canopă era ocrotită de către o zeiță: Isis (Ziua), Neftis (Noaptea), Selkis (Zeița Scorpion) și Neith (Zeița Vânătorii și a războiului, mama crocodilului Sobek, „Cel ce dezmembrează”) și trebuiau să stea orientate către cele patru puncte cardinale: ficatul către sud, plămânii către nord, intestinele către vest și stomacul către est. Fiii lui Horus (Cei patru fii), cărora li se ofereai aceste ofrande, reprezentau Crucea – Crugul Ceresc, și li se cerea să nu miște planeta, să păstreze echilibrul atât de fragil al vieții. Prin acest act ei considerau că salvau și alte vieți umane, zeii nemaiavând nevoie să „atace” planeta noastră, tot așa cum mayașii, incașii etc., prin sacrificarea prizonierilor considerau că puteau întârzia cataclismul devastator, sau se puteau ascunde de apocalipsă prin jupuirea altor oameni și îmbrăcarea acelor piei (ascunderea identității). Același lucru se urmărea și prin folosirea măștilor (amăgirea zeilor). Piramidele reprezentau imaginile Morilor Cerești ce vor lovi Pământul. În interior era Casa Zeului Creator și Distrugător (cu două fețe, cu două capete afrontate). Tunelul care se îngustează din piramide reprezintă de fapt capcana în care ne aflăm, odată născuți în materie. Puțini vor mai ieși dintre pietrele de moară (dinții de lup, de crocodil, etc.). Zeul Ptah apare ca ținând în mână unul din primele sceptre din istori, care reprezintă de fapt Stâlpul Get (Djed) sau Coloana cerului. El apare cu pielea verde, ca semn al necesității protejării naturii (depindem toți de masa vegetală a planetei, în mod direct (ca oxygen, dar și ca hrană); viața depinde de existența pădurii; de aceea au existat în trecut păduri sfinte în care nu se intra de loc). Acest zeu mai apare înveșmântat în pene, ca semn al Mamei Gaya Vultureanca (Cel ce vede ca o pasăre – de sus, din cosmos). Mai apare în reprezentări cu chipul de mumie (așa cum îl întâlnim pe cnemidele principilor membri ai Frăției Getice, din stânga și dreapta fluviului Dunărea). Este vorba despre Vechea Religie Valaho-Egipteană a Geților de Aur primordiali, cea care a încercat prin simbolurile sale să ne transmită mesaje despre pericolul cel mai mare de pe Pământ, respectiv căderea Cerurilor. Ptah apare ca Zeu Creator în Egipt, dar și în Nubia, cuprinzând alți 8 zei în puterea sa (Cei 9 care „vor curge”, când IO se va învârti), membri ai Eneadei Heliopolitane, sau ai Ogdadei Hermopolitane. Mai apare ca și patron spiritual al meșteșugurilor (necesitatea cunoașterii acestor meșteșuguri și a tradiției, în caz de cataclsim, pentru supraviețuire) și al artiștilor (necesitatea artelor și scopul terapeutic al acestora, în caz de cataclism), Ptah a conceput lumea intelectuală, înainte de a o crea din propriul său cuvânt (a „scuipat-o”). Conform teologiei de la Memphys el a creat universul folosindu-și inima și limba (gând și vorbire). Pentru egipteni inima era locul gândirii (de fapt, era loc al presentimentului, al presimțirii, ca suprasimț pe care aproape l-am pierdut din cauza comodității civilizației și al ruperii de natură) și nu creierul. Despre Ptah se spune că el ar fi creat toți zeii (Tatăl tuturor, Bătrânul, Moșul).
Zeul egiptean Geb (Cocoașă, Măgură, Deal, Plai („plăieșii”), ca zeu antropomorf, personifica în vechea religie Pământul (dar are pe cap o pasăre de apă, semn al Potopului Universal periodic). El reprezenta de fapt locul salvării, al pământul înălțat (munte, piramidă). De aceea toți românii din Vlahiile europene stau legați de munți precum odinioară dacii. Sceptrul acestui zeu este o trestie (fragil; se rupe ușor echilibrul planetar), cu cap de pasăre („Cel ce vede ca o pasăre”; „Ochiul care vede tot”), cu ciocul întors (întoarcerea la origini, ciocul care ne trage periodic în zona cosmică cataclismică). Această cârjă – sceptru apare și pe Tăblițele geto – dace descoperite la Sinaia. Zeul sau Faraonul (Osiris) era reprezentat în interiorul Stâlpului Get ((Djed), susținând echilibrul planetar cu ajutorul a două cârje (sceptre) din trestie. Sceptrul poate fi Cârja – Bastonul din trestie ce ajută la susținerea Coloanei Cerului (trestia („T-Rest –IA”, adică „va lua tot”; trestia din care și-a făcut „Nai” zeul Pan, cel chemat să înfăptuiască Hierogamia Sacră (numele de „Nai”, vine de la faptul că „Nu ai ce să faci ca să scapi din cataclism”), poate fi o reprezentare a însăși Coloanei Cerului (cea care nu lasă Cerurile să cadă pe Pământ), sau poate fi Buzduganul-Ciocan care va lovi creația în plin, zobind-o.
În Tezaurul ce a fost descoperit în anul 1960 la Lozova – Strășeni (Republica Moldova), deşi conţine mai multe piese deosebit de interesante, din bronz, integrale sau fragmentate, cel mai preţios element al acestei comori este reprezentat de aşa-numitul „Ciocan-Sceptru”, un simbol indiscutabil al puterii ce ne parvine din intervalul temporal cuprins între secolele XIV-XII î.Hr. (acum 3.400 de ani). Capul de pasăre cu ciocul întors reprezentat de acest sceptru care „ne trage înapoi”, spre „izvoare”. Semnul progresului tehnologic era refuzat de socitățile umane pentru că vizionarii știau că, odată cu progresul vom atrage și dezastrul. În Tibet, ca și în cazul civilizațiile sud americane, roata era interzisă, pentru că „roata va aduce dezastrul” (progresul). Alergătorii umani erau cei care duceau mărfurile în lungul autostrăzilor din Anzi, nu carele trase de animale. Simbolul roții apare pe metopele Bisericii Omului de la Adam – Clisi, apare în statuetele cucuteniene reprezentând bouri amplasați pe roți (Apis, aflat în mișcare), sau cum este cazul „Carului de bronz de la Bujoru” (Oul-Vas al noii creații adus de păsări de apă – semn potop; Oul Ledei). În metopa cu berbeci și țapi de pe metopele Bisericii Omului de la Adam – Clisi, mesajul este că unii vor merge cu turma (ca oile, la tăiere), iar cei care vor auzi „naiul lui Pan, mesajul zeilor” – cei care se ridică deasupra marii mase umane, ca niște țapi -, vor fi salvați („cei chemați”). Oamenii nu au avansat tehnologic de-a lungul istoriei nu pentru că erau înapoiați, sau primitivi, ci pentru că știau că acest progres – care va veni, oricum – va aduce cu el și cataclismul. Ei au dorit numai să întârzie acest eveniment nefast. Ruperea de realitate pe care o avem acum, ca umanitate, prin implicarea în virtual, nu ne poate salva. Știința va fi neputincioasă în fața cosmosului și a energiilor necunoscute care vor lovi planeta. Vom primi lovitura de buzdugan din plin peste fălci. Alergătura dementă după bani („Banul este ochiul Dracului”; ziua alergăm să facem bani, iar noaptea alergăm să îi cheltuim) ne va face să nu mai vedem adevărata viață și adevărata realitate. Ne-am pierdut credința și reperele, ne-am uitat tradițiile sănătoase și meșteșugurile manuale și ne-am predat cu totul în mâna televiziunilor și a roboților. Nu vom mai avea cârja – bastonul în care ne-am sprijinit până acum, de la ultimul cataclism cosmic, prin care am trecut grație Geților de Aur primordiali. Unde ne sunt Cavalerii Danubieni și școala lor (educația) – dedicată unei misiuni sfinte? Unde ne sunt turmele de sute de mii de animale pe care le aveam odată și care ne pot salva? Unde ne este agricultura? Unde ne sunt pădurile și animalele sălbatice? Unde sunt așezările de pe vârfurile de munți, care vor reuși să se salveze? Unde suntem noi, ca oameni, în față cu viitorul? De ce nu mai ascultăm profețiile, ci doar televiziunile de știri? Atunci, să știți, că există șansa să devenim și noi – omenirea de astăzi – doar o știre pe care nu știu cine o va mai asculta!
Lasă un răspuns