Omul este o ființă socială. Nu poate exista în solitudine. Este prea firavă, psihic și fizic. Natura, prin forța sa sălbatică, ar strivi-o. De aceea organizarea comunităților umane a existat din cele mai vechi timpuri, în formule mai restrânse de sate și comune, sau în formulă desfășurată de oraș. Povestea noastră spune că, în zilele noastre, satele devin tot mai pustii, iar orașele devin din ce în ce mai mari. Aglomerația și poluarea din aceste orașe a depășit orice așteptare, dar în acest amalgam globalizant noi, oamenii, ne simțim din ce în ce mai singuri. Familia – altădată celula de bază a societății – devine din „n” motive monogamă, iar copii devin prea repede „independenți”. Amorul ni se servește din plastic spre a fi „protejat”, sau există „virtual”.
Despre bunici putem spune că nu mai avem timp și nici răbdare pentru ei. Clasica îmbrățișare umană a dispărut aproape în toate cazurile când era folosită și necesară. La fel „spovedania” și necesitatea unui sfat din partea familiei, care a fost înlocuită cu canapeaua contra-cost a psiho-terapeutului. Acum nu ne mai îmbrățișează, nu ne mai mângâie și nu ne mai ascultă nimeni. Alergăm să câștigăm bani, iar apoi alergăm să îi cheltuim, spre a putea mima obligatoria fericire necesară. În acestă „roată de bâlci”, în care ne învârtim din ce în ce mai repede, nici nu mai vedem bine chipurile celor din jurul nostru, fie ei prieteni sau neprieteni („naturali”, care sunt din ce în ce mai rari, sau „virtuali” – de pe facebook).
Imaginea celor văzute se șterge de la an la an, iar când căutăm în amintire nu mai găsim nimic, ca atunci când ne mirăm că s-a demagnetizat DVD-ul cu poze după un timp limitat și neiertător. Stăm izolați în mașina care ne conduce pe șosele (avem GPS care ne spune pe unde să circulăm; în viitor vom avea mașini care se vor conduce singure, iar stațiile de benzină vor putea fi accesate doar cu cardul), stăm izolați în biroul modular al firmei la care lucrăm (și intrăm cu cartelă personalizată) și stăm izolați în „celula” domiciliară (așa zisa casă, unde avem cartelă de acces). La malluri au apărut casele de marcat unde singur îți scanezi și apoi îți achiți marfa. Nu te mai întâlnești deloc cu simpatica (sau nesuferita) casieră. Tot ce se făcea înainte manual, acum se face cu ajutorul mașinilor evoluate și a roboților. Dacă dorim cafea, sandvișuri, apă, suc, etc., avem la îndemână automatele impersonale care nu pot să îți pună mai mult muștar pe cârnat, sau să îți adreseze un cât de cât politicos „poftă bună”. Nu mai poți să te întâlnești cu nici un om, sau poți doar să te atingi de el, din pură întâmplare. Avem comenzi vocale la calculator, telefon, mașină, casă. Nici nu mai trebuie să atingem vreun buton. Te și sperii câteodată când treci prin dreptul acestor senzori, iar ei își fac „datoria”, pornind anumite mecanisme. Avem uși automate, lumini automate, comenzi „foto-celulare” la baie, la apa de pe peluză, la luminile de seară. Avem…
Așa avem și omul nou universal și „babilonian”, care tot „având”, de fapt nu mai are… Nu mai are o istorie, o religie, o identitate, un scop, un sens. El vine de nicăieri și se duce către nicăieri. Majoritatea femeilor au devenit „bărbați” și nu vor copii care să le încurce în carieră. Cel mult „conduc” o familie monoparentală, creată „in vitro”. Bărbații, de când nu mai coordonează o familie și o gospodărie adevărată (și-au pierdut rostul), sunt ori efeminați, ori „gigolo – ca la revistă”, siliconați și cu mușchii umflați. Întâlnirile tinerelor perechi de „îndrăgostiți” au loc în mediul virtual, sau „la Mall”, și sunt scurte și superficiale, iar viitorul lor…
Povestea noastră mai spună că, dacă avem atâtea și atâtea aparate care ne „ascultă” chiar fără să „le contactăm” manual, de ce să nu am avea relații umane fără sentimente, oameni fără creier, șefi fără competențe și istorie fără trecut și fără viitor… Sau – poate scopul suprem la care vrem să ajungem – chiar oameni fără… oameni!
Lasă un răspuns