Relicve egiptene descoperite în sudul Moldovei, la Galați!

Printre tainele acestui pământ românesc se află și inexplicitarea apariției unui artefact adus din țara piramidelor ce apare într-un mormânt din Țara de Jos (Moldova Sudică, așa cum mai era cunoscută Moldova, împărțită în două, precum Egiptul). Tot în Moldova avem o localitate Faraoni în ținutul Romanului și o localitate Faraoani în Bacău, în care locuiesc români, unde majoritatea locuitorilor sunt de religie romano – catolică; avem și familii care poartă numele de Faraon în România, dar și în Republica Moldova (în satul Cioburciu din raionul Ștefan Vodă și în satul Brânzenii Noii din raionul Telenești). De unde vin și ce istoric au aceste denumiri? Ce legături existau între strămoșii noștri și cei din țara piramidelor?

Artefactul studiat ce pare adus ca obiect de cult tocmai din Egipt tronează în prezent liniștit în vitrinele unui muzeu din țară. Descoperirea arheologică ce l-a adus la lumină a fost făcută în anul 1982, în zona combinatului siderurgic din Galaţi. Ipoteza ce decurge de aici conduce către variant unei teorii şocante, și anume că dacii aveau schimburi culturale intense cu Egiptul antic. În acelaşi timp, însă, totul poate fi doar o coincidenţă, iar artefactele să fi ajuns în sudul Moldovei după cucerirea romană, prin intermediul unor soldaţi de origine africană (?). Locul unde s-au efectuat săpăturile se află lângă Galaţi, la circa 500 de metri spre nord de castrul roman de la Tirighina – Bărboşi. Într-o primă fază, lucrările de construire a unor instalaţii în cadrul combinatului siderurgic au scos la lumină ceea ce părea să fie un mormânt roman. Cum descoperirea se anunţa interesantă, cei din conducerea combinatului au oprit imediat excavaţiile şi au anunţat arheologii de la Muzeul de Istorie din Galaţi. Veniți la faţa locului, aceştia au găsit un mormânt de incineraţie, cu elemente romane clare, însă şi cu elemente egiptene care nu au putut fi explicate cu claritate nici până în zilele noastre. După cum vom arăta în cele ce urmează, istoricii balansează între mai multe teorii cu privire la motivul pentru care au fost „transplantate” elementele culturii egiptene, cale de mii de kilometri, tocmai de pe malurile Nilului, din nordul Africii, pe malul Siretului, în sudul Moldovei. Din contextul funerar, pe lângă resturile defunctului (cenuşă, oase calcinate, urme de arsură, cărbuni) care fusese incinerat pe loc pe un rug individual, au mai fost recuperate câteva fragmente ceramice şi trei vase întregi.

Două dintre aceste vase, specific romane, ajută la datarea mormântul în intervalul dintre secolele II–III d.Hr. Însă cea mai importantă descoperire din mormântul amintit este cel de al treilea obiect: un vas antropomorf din bronz, de origine egipteană, unicat pe teritoriul românesc, cu înălţimea de 17 centimetri şi cu un diametru de 8,5 centimetri. Vasul tip statuetă reprezintă un bust de bărbat, redat într-o ipostază hieratică. Are faţa ovală, precis conturată anatomic, ochii mari, sprâncenele proeminente, iar gura mică cu buze subţiri este înconjurată de mustăţi mari, stufoase, lăsate în prelungirea bărbii lungi. Capul este încadrat de un păr bogat, redat în şuviţe lungi, împletite, ce pornesc din creştet, prelungindu-se pe umeri şi pe spatele figurinei. Umărul stâng este acoperit de un chiton ce cade în falduri, lăsând dezvelit umărul drept. Braţul drept este îndoit din cot, cu palma aşezată în dreptul inimii. Gura vasului este dispusă firesc în partea superioară, cu gâtul figurat pe capul statuetei. „Lateral sunt fixate două mici tortiţe, puternic uzate, ceea ce a dus la presupunerea că acest recipient era purtat la gât, fiind prins cu şnur ce trecea prin cele două tortiţe. Referitor la utilitatea sa, având în vedere şi alte analogii, identificate în special în provinciile romane de la sud de Dunăre, piesa se încadrează în repertoriu recipientelor cu caracter ritual, pentru păstrarea uleiurilor, sau a altor substanţe utilizate în cadrul unor ceremonii religioase”, consemnează arheologii în revista Muzeului de Istorie Galaţi – DANUBIUS, VIII-IX, 1979, paginile 145-151. Reprezentare este a zeului egiptean Sarapis (Serapis). Din punct de vedere plastic, execuţia statuetei este excepţională, toate detaliile anatomice fiind redate atent, până la cel mai mic amănunt. În ceea ce priveşte personajul reprezentat, acesta a fost ipotetic identificat de cercetători cu o divinitate egipteană: zeul Sarapis. Varianta aceasta ar fi susţinută şi de constatarea pe cale arheologică a adorării în zona castrului de la Bărboşi a unor divinităţi de aceeaşi factură orientală. Alături de divinitatea microasiatică Kybele (Cibele) sunt semnalaţi în spaţiul amintit şi zei de origine egipteană, pe o plachetă şi alte câteva piese ceramice, între care un medalion pe care este redat Nilul personificat.

Cu alte cuvinte, relicvele egiptene sunt destul de numeroase în zona Bărboşi, chiar dacă nu s-au descoperit, cel puţin deocamdată, dovezi de vieţuire care să se înscrie în tiparele arhitecturale de tip nord-african. Pentru neiniţiaţi, se cuvine să facem câteva precizări legate de cultul zeului Sarapis, care era considerat un fel de „patron” al vindecătorilor, al medicilor, dar şi un protector al celor care ofereau donaţii pentru lăcaşuri de cult. Instituirea cultului lui Sarapis a constituit un element de propagandă a regilor lagizi în Egipt şi în afara lui, cu sau fără intenţia acestora de a manipula fidelii din diferite medii culturale. Apoi, însă, Sarapis a parcurs un drum propriu, ca divinitate sincretistă, ajugând în zone foarte îndepărtate geografic de Egipt. O parte din forţa de atracţie a lui Sarapis era dată de faptul că, împreună cu Isis, răspundea preocupărilor fireşti ale oamenilor, promiţând bunăstarea cu atribute precum cornul abundenţei, care îl apropia de caracteristicile mai multor zei din lumea greacă şi cea romană (statuia zeiței Isis apare și în Tezaurul de sculpturi descoperit la Tomis – Constanța, ca componentă a „zestrei” unei posibile școli a Cavalerilor Danubieni (Traci; Zalmoxieni) existente aici, adepți ai Vechii Biserici Valaho – Egiptene). Sarapis era în acelaşi timp şi vindecător, precum Asklepios. Asemănarea între cele două zeităţi permite reunirea în aceiaşi figură a atributelor lui Sarapis şi a şarpelui caracteristic vindecării, iar pe de altă parte, Sarapis salva nu numai oamenii bolnavi, ci oferea spijin în cazul nenorocirilor sau calamităţilor întâlnite circumstanţial (posibile cataclisme?). Ce caută oare un zeu egiptean la marginea de nord-est a Imperiului Roman? Faptul că divinitatea egipteană a fost „împrumutată” de civilizaţiile din nordul Africii, de cele din Asia Mică şi de cele din sudul Europei pare un fenomen firesc de „contaminare” religioasă. Este foarte greu de explicat, însă, cum a ajuns respectivul cult în sudul Moldovei, la nord de Dunăre, câtâ vreme nu au fost descoperite dovezi similare în această zonă de teritoriu românesc. Nici măcar în Dobrogea, provincia care reuneşte cele mai multe „importuri” culturale din tot spaţiul locuit de daci şi apoi de români. Asta ca să nu mai spunem că nici în teritoriile locuite de slavi, la sudul Dunării, nu există prea multe astfel de mărturii. Cercetătorii de la Muzeul de Istorie din Galaţi au considerat că elementul determinant a fost cel roman, însă au rezerve în a afirma că ipoteza este incontestabilă. „Părerea că astfel de culturi au pătruns în lumea romană din sudul Moldovei prin intermediul elementelor militare recrutate de romani din orient este justă, dar în acest caz nu am exclude nici posibilitatea ca astfel influenţe să fi fost aduse şi de colonişti. Ulterior, printr-un fenomen de aculturaţie – prin care trebuie să înţelegem transferarea unor atribute specifice de la un zeu păgân la o divinitate locală, cultul poate fi preluat şi de unele elemente autohtone” (Revista Muzeului de Istorie Galaţi – DANUBIUS, VIII-IX, 1979).

Dacă aducem în atenție și prezența unor elemente din mitologia egipteană pe cnemidele de ritual din aur și argint ale principilor Frăției Getice descoperite în România și Bulgaria (chipul de mumie al Zeului Ptah (Zeul Moș, Bătrânul; Cel ce vede ca o pasăre), cu sceptrul său în formă de cap de pasăre și șarpele care îl însoțește (știința Naga), de acum 2500 de ani (sec. V î.Hr.), vom realiza că a existat o continuitate a transmiterii acestor elemente simbolice comune ale celor două religii, cea geto-dacă și cea egipteană, prin școlile existente ale Cavalerilor Danubieni.

Ceea este și mai interesant este faptul că obiectul amintit mai sus pare să fie mult mai vechi decât chiar mormântul în care a fost descoperit. Dacă mormântul este plasat ca datând din perioada cuprinsă între secolele II–III d.Hr., artefactul egiptean are cu cel puţin două secole mai mult (sec.I î.Hr.), ceea ce ar putea conduce la ipoteza șocantă că ar fi putut fi adus în Moldova înainte de cucerirea romană (acest fapt susține ipoteza existenței Vechii Biserici Valaho – Egipteane; să nu uităm că Moldova a fost administrată de-a lungul istoriei sale precum Egiptul, ca Țara de Sus și Țara de Jos, având și două coroane; așa precum exista Egiptul de Jos și Egiptul de Sus, iar faraonul purta și el două coroane (sau coroana dublă)). Adică, mai pe scurt, există ipoteza unor contacte şi schimburi economice şi culturale între dacii din estul Carpaţilor şi faraonii din marea civilizaţie de pe malul Nilului african (se „știau” din perioada Marelui Potop planetar, când egiptenii au fost „găzduiți” în Vatra Vechii Europe a Geților de Aur primordiali). Tortiţele puternic uzate ale obiectului atestă o folosire îndelungată a vasului, poate chiar de mai multe generaţii de indivizi, aparţinând aceleiaşi credinţe, ceea ce ar întări concluzia de mai înainte. În acelaşi timp, însă, este posibil ca el să fi fost adus la Bărboşi de către ultimul lui proprietar, adică deja uzat, iar toate supoziţiile de până acum să fie doar efectul unei întâmplări. Misterul rămâne încă mister, iar în prezent, misteriosul şi preţiosul artefact egiptean se află în colecţia Muzeului de Istorie „Paul Păltânea” din Galaţi, fiind o mărturie a multiculturalităţii spaţiului din sudul Moldovei, care s-a aflat mai mereu, în ultimele două milenii, la frontiera dintre marile imperii, dintre marile civilizaţii. Cât priveşte modul cum acesta a ajuns aici, misterul rămâne pe mai departe, cel puţin atâta timp cât arheologii nu vor descoperi noi relicve, care să infirme sau să confirme teoriile despre legăturile civilizaţiei faraonilor cu popoarele din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Șarapis (Șar – Apis) sau Sarapis (Serapis, la romani), reprezintă o divinitate egipteano-elenistică hibridă, elaborată prin sincretism întrunirea ipostazelor unor zei în persoana unuia singur) de către teologii din marele orașă egiptean Alexandria și introdusă pe acest teritoriu nord-african în timpul domniei lui Ptolemaios I (secolul al III-lea î.Hr.), care devine faraon, fiind însă de origine grecească. Se poate afirma, prin urmare, că apariția „artificială“ a acestui zeu se datorează, în primul rând, unei necesități politice, care să ducă la crearea unui concept religios de divinitate comună greco-egipteană. Personajului i s-au atribuit trăsăturile lui Osiris (divinitatea cea mai populară din ancestrala mitologie egipteană, simbolizind moartea și învierea periodică a vegetației, ideea de renaștere permanentă, dar, mai ales, moartea ca trecere într-o altă lume, al cărei stăpânitor este). Însă ipostazele sale esențiale au fost împrumutate de la Zeus (marele conducător al Olimpului), Dionysos (veselul protector al viței-de-vie) și Asklepios (zeitatea tămăduitoare), toți trei de origine grecească (?-Bacchus-Dionysos era o zeitate traco – getă). În spiritualitatea elenistico- egipteană el se impune ca o divinitate de căpetenie, patronând tărâmul morților, fecunditatea și medicina, iar din veacul III d.Hr. devine și zeu solar. Cultivarea cultului lui Sarapis prezenta și unele aspecte orgiastice. Phylarchus spunea că acest cuvânt, Serapis, însemna „puterea care a orânduit Universul în ordinea sa prezentă şi frumoasă” (după ce cataclismul îl bulversase total). Mai multe imagini ale lui Serapis care se aflau în diferite temple în Egipt şi Roma au fost descrise de către autorii străvechi. Aproape toate acestea păreau mai mult de influenţă grecească decât de influenţă egipteană. În unele dintre ele a fost încercuit corpul zeului cu ajutorul unui şarpe. Altele îl arătau ca fiind compus din Osiris şi Apis. O descriere a Zeului, care este destul de rezonabilă, este cea în care acesta este reprezentat ca fiind înalt, având o figură puternică şi redând imaginea puterii bărbăteşti şi a graţiei femeieşti. Faţa sa era gânditoare, având o expresie de tristeţe. Părul său era lung şi aranjat într-un mod feminin, fiind în bucle şi ajungând până la piept şi umeri. Faţa, în afară de barba mare, era de asemenea feminină. Figura lui Serapis era de obicei înfăşurată din cap până în picioare în draperii, căci se crede că iniţiaţii doreau să ascundă faptul că acesta era androgin.

Este posibil ca Serapis să fi fost venerat și sub forma unui șarpe, la fel ca multe alte zeități din panteonurile egiptene și grecești (statuia Șarpelui Glycoon descoperită la Constanța este oare o reprezentare a acestui zeu egiptean?). Serapis a fost numit și „Theon Heptagrammaton” sau „Zeul cu nume alcătuit din șapte litere”, căci numele Serapis conține șapte litere (steaua cu șapte raze apare și în Daosdava (Cetatea Lupilor), fortăreață a geților sudici din Bulgaria; cele 7 vămi cerești). În imnurile lor adresate către Serapis, preoții cântau cele șapte vocale. În aceeași ordine de idei Biserica Omului de la Adam – Clisi este Monumentul celor șapte trepte, pentru că trebuie să urci 7 trepte ca să ajungi la metopele încărcate de mesaje. Uneori Serapis era reprezentat cu coarne (semn al taurului sacru Apis al egiptenilor), sau cu o coroniță din șapte raze. Acestea reprezentau cele șapte inteligențe divine care se manifestă în lumina solară. Serapis a „uzurpat” treptat pozițiile care erau ocupate de vechii zei egipteni sau greci, și a devenit zeitatea supremă a ambelor religii. Puterea sa a continuat să fie prezentă în societate până în sec IV d.Hr. Întrebarea care o punem este dacă exista în mitologia egipteană Zeul Serapis înainte de „promovarea” sa în timpul domniei lui Ptolemaios I (secolul al III-lea î.Hr.). Știm că șarpele constituia steagul-dracon al dacilor, înainte de această perioadă. Șarpele apare pe cnemidele și coifurile principilor Frăției Getice ce au peste 2500 de ani vechime. Prezențe exotice pe tărâmuri geto-dace, aceste artefacte de natură egipteană aduc, pe lângă controversa istorică, și un parfum de taină.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*