Vinerea Mare a început cu poezie și emotie la Calafat. „Sala Oglinzilor” a Palatului Marincu, Muzeul de Artă, din orasul de pe malurile Dunării, a devenit neîncăpătoare. Zeci de oameni au uitat de culoarea politică și s-au adunat pentru a primi lumina versului, poeta Iulia Herbil lansând două volume de poezii: „Între mama și Dumnezeu” alături de „Lebăda neagră” sunt cele mai recente cărți semnate de poetă. Acestea au vazut lumina tiparului la Editura Națiunea, din București, și au plecat mai departe să însenineze gândurile oamenilor plini de sensibilitate, cu nostalgii și credințe adunate în două mâini de lumină și rime.
În deschiderea recitalului de poezie a luat cuvantul artistul Alexandru Pârvan, amintind de necesitatea artei cuvântului ca hrană a spiritului. Alături de acesta, artista Sorina Mihaela a pregătit două numere speciale de dans cu trupa de copii Pinky, în semn de bun venit pentru poeta nascută pe meleagurile Calafatului. Instructoarea de dans a subliniat cu această ocazie și importanta păstrării inocenței și a sufletului de copil, indiferent de trecerea anilor.
Intrarea în Sfânta Sărbatoare a Învierii Domnului a debutat, astfel, la Calafat, cu înnobilarea spiritului. Nu putini dintre cei aflati in sala au lacrimat la ascultarea sensibilelor cuvinte recitate chiar de poeta Iulia Herbil, recunoscând, poate, în acestea, propriile emotii de cândva.
*
SCRISOARE DE ADIO
Am înţeles: n-a fost iubire…
Dar, crezi că doare mai puţin
Săgeata, unsă cu venin,
Înfiptă-n piept…a despărţire?
Crezi că mi-e mai puţin beteag
Sufletul sfâşiat de-atunci
De când tu învăţai s-arunci
Cu pietre-n ce-ţi fusese drag?
Te poti minţi, e drept, dar mie
În ochi mi s-a-nchegat lumina
Şi văd aprins a cui e vina
De-a mă-ngropa, în dor, de vie!
Eu cred că nu a fost iubire…
La tine! Însă Dumnezeu
Va şti să-ţi spună-n locul meu
C-a fost mai mult de-atât…la mine…
ALTĂ OMENIRE
Dintre oamenii aceştia
Galbeni de atâta fugă,
Cocoşaţi pe-ngenunchere
Doar când au de spus vreo ruga
Ce începe trist, clişeic,
Cu „Dă-mi Doammne…” şi se unge
Pe un zambet strâmb – dovadă
Că nici Cerul nu ne-ajunge:…
Veleitari ce credinţei ridicat-au Catedrale,
Temple, Mânăstiri, Biserici
Să le-arate pe ce cale
Ar putea păşi mai iute,
înaintea tuturor
Spre torente de izbândă,
Cu un nume mai sonor…
Din aceşti murind de foamea
unui vis împrumutat,
Din săraci cu duhul care
buzunarul şi-au crăpat
Îndesând, cămătăreşte,
ba contracte, ba monede,
În trufie-nchipuindu-şi
Că nici Cel de Sus nu-i vede,
Sau, mai rău, închide ochii,
Şi se face, alb, că plouă,
Aderând la presupusa,
Dar eterna, „Lume Nouă”…
Am rămas puţini aceia
ce-n tarabe vindem pâine
Aburind spre nări din care
Muşcă foamea ca un câine
Sfaşiind, mustind a roşu,
Hălci de suflete rapace:
Căci, în ţestul elocvenţei,
Punem, straşnic a se coace,
Coca artelor frumoase:
Fresca , bolta, creuzetul,
Naşterea lui Venus, marea
Peste care alfabetul
Semn cu semn a pus pe valuri
o fluidă născocire
De cuvinte aşezate
Mai presus chiar de vorbire:
„O, rămai”, „Blestem” sau „Iadeş”
– toate: pene îmbibate
Sfânt în piele de Arhanghel
– chiar în zbor desprinse toate
Din aripile bătânde
Ale puilor de zei …
N-au artiştii niciun merit
Pentru ce-au creeat chiar ei:
Insuflarea-nţelepciunii
De-a se lua cu gându-n piept
E din alte lumi venita –
Un tărâm mai bun, mai drept,
Mai modest, mai rupt în coate,
Mai atent la nemurire
Şi la pragul spre aceasta –
moartea. Altă… omenire.
FOSTA IUBIRE
Mă apucasem de versurile unui poem
Despre o fosta iubire,
Dar cuvintele au refuzat sa se scrie.
Semn ca nu poti spune nimic
Despre nimic.
Doamna Zambet
Mergea, desculţă, Fericirea,
Pe strada ta… mă căuta…
Îşi ascundea, de ploi, privirea
Căci era toamnă… şi tuna…
Asfaltul gri i se topise
Înnămolit, pe sub picioare.
Septembrie o murdărise,
Dar ea râdea în alb de soare.
De rece şi, putem fi siguri,
De căutări epuizată,
Tuşind, se-nvineţea de friguri
Şi de strănuturi scuturată…
Zâmbind, se tot ducea, departe,
Trăgând lumina după ea.
Eu transcriam în gând o carte:
„Să-l conjugăm pe a spera!”.
Lasă un răspuns