Măcar din perspectiva „jumătății” lui franceze și tot ar fi trebuit să facă mai mult pentru a-l omagia pe Brâncuși! Să-i admire operele, fie și la nivelul unei „vizite de lucru”, impresie artistico-documentară pentru posteritate, dar „pe viu”! Să-și epateze „admirația” în fața măcar a două-trei lucrări, reunite într-o expoziție pentru a le admira și țara, măcar în anul Brâncuși, măcar la prima marcare oficială a Zilei Brâncuși, dar nu să-și afișeze falsa venerație în fața unor poze…
Căci, oare ce poate fi mai grotesc decât să vorbești despre marele sculptor, să-l omagiezi la 140 de ani de la naștere, în fața unor fotografii?! Este aproape o blasfemie față de relația sculptor-lucrare să agăți câteva postere pe un hol și să faci exercițiul de admirație a genialității și unicității lui Constantin Brâncuși. Mai ales când vrei să-ți demonstrezi empatia cu arta prin obiectivul cameramanilor și fotografilor oficiali de la Palatul Victoria.
Să aduci 20 de fotografii cu operele lui Brâncuși, să le înșiri pe un hol al clădirii guvernamentale, departe de ochii și mințile acelora care au dreptul de a privi lucrările sculptorului, omul de rând din mijlocul căruia s-a înălțat spre infinit geniul din Hobița, dar aproape de sinistrele imagini „de lucru” ale premierului și aparatului său tehnocratic.
Și fie și așa! Să-și fi rezervat dreptul de a privi pietrele atinse de marele sculptor doar ei, vlădicii. Poate i-ar fi străbătut un fior și, chiar dacă nu ar fi stat în fața operelor să le privească „până le vor fi înțeles”, cum își îndemna Brâncuși contemporanii, din păcate la fel de „rasați” precum cei de azi (căci ar fi putut sta și o eternitate în fața lucrărilor și tot nu ar fi priceput ceva din amprenta spirituală a scultorului!), guvernanții ar fi înțeles poate cât de mărunți sunt în fața lucrurilor care contează și rămân în timp.
Dar să stai blazat în fața unor petice de hârtie?! Când ai la îndemână operele? Măcar o pasăre să-și fi așezat măiestria pe holul central de la Palatul Victoria… Cât ar fi costat un asemenea exercițiu de adevărată admirație?
Din păcate, surprizând privirea de opincar a acestui vlădică tehnocrat (privire… goală, și nu doar ca empatie artistică!) aveai impresia că acesta ne este destinul tehnocratizat. Și, în curând, nu doar marile opere le vom privi ca într-o expoziție, ci însăși țara. În curând, și pe ceilalți coloși ai țării, care își aveau rostul lor în dezvoltarea economică, fără de care doar moștenirea spirituală nu ar mai avea spre ce generații să se îndrepte, s-ar putea să-i mai vedem doar în expoziții…
Țara e rasă de la nivelul infrastructurii… Puncte strategice sunt devalizate și dezafectate, de la combinatul de apă grea de la Severin la repere ale industriei energetice, mai nou, Arpechim-ul fiind mezat de către investitorii care l-au preluat drept resursă pentru… centrele de fier vechi și transformare a ceea ce contează, rezervoarele, ca zonă de stocare a combustibililor!
Atât trebuie să rămână dintr-o fostă țară industrializată. Un depozit uriaș. Probabil al combustibililor, și resurselor la general, doar pe hârtie, în fapt al deșeurilor…
Din păcate, așa cum se sfarâmă în apusul nevalorii piatra neatinsă de dalta sculptorului, la fel se destramă și o țară neatinsă, nu de îndemânarea guvernanților ei (căci le-am cere poate prea mult!), ci măcar de o empatie care să treacă dincolo de costumul strâmb al tehnocrației.
Căci, dacă nu puteți răscumpăra „pietrele”, nu vindeți și ultimele răscruci ale devenirii noastre! Care este „reparația morală față de marele nostru sculptor român” într-o expoziție tip copy-paste? Unde este „apartenența, universală prin creație”? Da, poate acolo unde premierul Cioloș a avut ocazia să-i vadă „recent” operele („să le vadă” – câtă ignoranță și câtă sărăcie trebuie să fie într-o asemenea „privire”?). Și totuși, privind „operele sale, care se găsesc la Atelierul Brâncuși din Paris”, premierul Cioloș „a trăit o mare bucurie și mândrie”. Țara?!… Să privească posterele pe care i le arată „vlădicii”. Eventual, să-i admire pe vlădici pentru că le-a dat șansa să se simtă „mândri”… Cât cinism… Și nu doar artistic…
P.S.:
Mai e doar un pas până la marele jubileu de care vom avea parte în neînsemnata noastră existență de epigoni: Centenarul Unirii. Și deja stângăciile și răutățile prin contur. Aleși locali din urbe care vorbesc despre însemnătatea „actului de comemorare” (nici maghiarimii politice nu i-ar fi ieșit atât de bine!), Muzee Panteon ale Națiunii care, sub pretextul reconsolidării, se vor găsi închise în 2018. Și cum să nu privești cu teamă spre aniversarea din 2018? Poate o vom face tot pe colaje copy-paste…
Lasă un răspuns