După al optzecilea an întreaga viaţă este dincolo de cortină, scena din spate a devenit un total trecut; câmpul, satele, oraşele, ţara, Europa, omenirea sunt prezent, de-o clipă istorică, – dar nesfârşitul este numai în viitor; al fiilor noştri, al nepoţilor şi strănepoţilor şi a stră-stră românitatea dacogetă… M-am întors la Petre Ţuţea, nu doar pentru convingerea lui teosofică, nici într-un caz pentru că aş fi un practician al bisericii noastre creştin-ortodoxe, dar nici un ateu de sorginte marxistă. M-am întors la acest împătimit naţionalist şi credincios pătrus pentru că sunt fiu de ţăran, ca şi el,
De fapt, prin aceasta, mă voi apleca asupra existenţei noastre, existenţă care coincide cu apropierea de încheiere a celei mai mari provocări prin care ne-a trecut Neamul în ultima sută de ani, dintre care 86 i-am bătut cu pasul, din zori şi până-n noapte, în cele 30.100 de zile extraordinare… Pentru istoricii noştri, dar mai ales pentru prozatori, şi chiar pentru dramaturgi ori scriitorii memorialişti, acest interval de timp oferă atâta bogăţie faptică şi atâtea stări şi întâmplări încât nici lui Lev Tolstoi sau Victor Hugo nu le-ar încăpea pentru o nouă operă nepieritoare… Am terminat romanele „Căderea pisicii” (care surprinde personaje tinere în marea provocare de la sfârşitul anului 89 şi jumătate din începutul anului 90, când pisica roşie a căzut cu zgomot, dat tot în picioare) şi romanul familiei mele „Biciul de foc” (pe care ni l-a plesnit sistemul deasupra capului, dar şi pe spinare), lucrez la romanul chinuirii neamului meu din Bărăgan, numit el „Cojanii”, am deschis prima pagină a romanului „actualităţii”, cu titlul „Cameleonii” (prin care surprind trecerea aceasta bruscă, – „într-o noapte!”- cum se zice la mine-n sat, a celor aflaţi în fruntea trebii,- adică de la tovarăşii marxişti la domnii democraţi) de unde a sărit nevoia acestui eseu…
Se ştie că, de-abia acum, în ultimi doi-treiani, a apărut în mass-media şi un post de televiziune care încearcă să vorbească din mijlocul Neamului, prin glasul unor tineri ardeleni instalaţi la Bucureşti, ca nişte trimişi de-ai lui Zamolxe şi ai lui Burebista, – de-acolo, de lângă Sarmisegetuza şi Deva, de la Napoca lui Decebal, să strige, seară de seară, „măi, oameni buni, fraţi întru tradiţie, credinţă şi istorie, ce-i azi cu ţara noastră?… Şi până când”?… Dar mai ales: încotro?! Îi urmăresc, seară de seară, cu mare atenţie şi speranţă… (Mă tot gândesc să mă duc şi eu într-o zi pe jos până la ei, să zic şi eu ceva!… De ce „pe jos”? Fiindcă, la celelalte posturi şi publicaţii de de-alde mine încă „nu este nevoie”.
Metoda stabilită de cei ce ne conduc de 26 de ani? Tăcere! Nu răspundeţi şi nu daţi cuvântul celor „de ieri” (adică deportaţilor din Bărăgan, deţinuţilor, interzişilor şi celor care sunt pe faţă împotriva noastră. De altfel, A. Năstase a şi decretat, cât a fost prim ministru: ”nu vrem să săpăm tranşeie pentru trecut; ne interesează prezentul şi viitorul”)…
Lasă un răspuns