Cea mai corectă, totodată cea mai încurajatoare imagine a statului zilelor noastre pentru cetăţenii săi este – potrivit definiţiei lui P.P. Negulescu din Problema ontologică („Statul nu este decât forma legiuită a vieţii în comun a oamenilor”) – una de natură să-i spunem panteistă: Statul nu este (sau, mă rog, n-ar trebui să fie) o abstracţiune supraordonată individului şi, cel mai adesea, ostilă acestuia, ci – dimpotrivă – o concreteţe mereu prezentă în cetăţeni şi în complexele relaţii dintre aceştia prin legile elaborate şi măsurile statornic întreprinse spre folosul lor.
Căci toate statele moderne îşi fundamentează democratismul dreptului tuturor cetăţenilor la viaţă şi al egalităţii acestora în faţa legilor pe Constituţie (Constituţia României, de pildă, aşa defectuoasă cum se prezintă, afirmă încă din Articol 1 – Statul român că drepturile şi libertăţile cetăţenilor reprezintă valori supreme, iar în Articolul 16 – Egalitatea în drepturi stipulează că „Nimeni nu este mai presus de lege”) şi-şi dovedesc bunele intenţii prin cursul normal al vieţii parlamentare şi prin contribuţia efectivă la mulţumirea generală.
Desigur, cu condiţia ca faptele să fie oglinda vorbelor şi viceversa, altfel spus (cazul României) ca într-adevăr nimeni, dar absolut nimeni să nu se situeze deasupra legilor – nici făcătorii acestora (şparlamentarii), nici veghetorii la aplicarea lor (magistraţii, poliţiştii) şi nici chiar statul cu toată atotputernicia malaxorului său social.
E clar că într-o asemenea variantă firească pentru orice democraţie neoriginală (democraţia este creaţia vechilor greci, nicidecum a omului modern!), adică faptic preocupată de valoarea, demnitatea şi fericirea cetăţeanului, imunitatea parlamentară nu-şi mai are rostul, respectiva calitate atribuită artificial aleşilor, nefiind în fond decât o jignire adusă alegătorilor şi o bătaie de joc la adresa aspiraţiei democratice spre armonie naţională (se ştie foarte bine că imunitatea încurajează nelegiuirea şi inechitatea socială!) şi că se va bucura de respect din partea grosului cetăţenilor nu statul care-şi foloseşte într-un mod arbitrar-discreţionar pârghiile puterii, astfel favorizându-i făţiş pe oamenii săi de încredere (fripturiştii plasaţi în posturi cheie) şi defavorizându-i pe toţi ceilalţi, ci acel stat omenos şi cu scaun la cap care se va feri ca de foc să treacă peste linia morală de demarcaţie dintre uz şi abuz.
Statul român postdecembrist, democratic doar pe hârtie, este deodată tâlhăresc şi abuziv, ca atare nelegiuit şi anticonstituţional: tâlhăresc prin maniera primitivă în care-şi aduce la sapă de lemn cetăţenii oneşti (România, ţara cea mai săracă din Uniunea Europeană, are cel mai împovărător sistem de taxe şi impozite din partea asta de lume), doar în acest netrebnic fel menţinând cutremurătorul raport de 1 la 50 şi chiar mai bine dintre veniturile minime şi cele nesimţite (pensia de 400 lei faţă-n faţă cu cea de 20.000 lei); abuziv prin modul revoltător în care dispune de averea poporului (vezi punerea pe butuci a economiei şi miliardele pe veci pierdute prin retrocedări frauduloase), precum şi prin ferocitatea de care dă dovadă la executarea cu majorări şi penalităţi a datornicilor de duzină, nu şi a marilor datornici ce fac parte din clientela sa.
Astea fiind raporturile dintre cele două părţi, de unde încredere şi respect cetăţenesc faţă de instituţiile statului, îndeosebi faţă de instituţiile sale centrale cu rol decizional-normativ: Parlament, Guvern şi Preşedinţie? Că doar peştele de la cap se-mpute, dovadă mulţimea penalilor cu acte în regulă şi a acelora ce-şi aşteaptă rândul în centrii nevrozaţi ai lighioanei româneşti tricefale.
Lasă un răspuns