Un mare român – Constantin Rădulescu-Motru

Anul acesta s-au împlinit 58 de ani de la moartea profesorului Constantin Rădulescu-Motru, figură proeminentă a filosofiei, membru al Academiei Române (1923), al cărui preşedinte a fost între 1938 şi 1941. Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) este unul dintre puţinii creatori de sistem filosofic din România. Gânditor, cu o vastă arie de cuprindere intelectuală, el a fundamentat sistemul personalismului energetic, conform căruia evoluţia personalităţii umane spre desăvârşire este rodul tuturor energiilor Universului.

S-a născut la 2/15 februarie 1868, în comuna Butoiesti, judeţul Mehedinţi. A fost nepotul lui Eufrosin Potecă, egumen al Mănăstirii Gura-Motrului. Tatăl, Radu Popescu, s-a născut în anul 1837 şi a fost căsătorit cu Judita Butoi, născută în anul 1847. Mama lui Constantin Rădulescu-Motru moare la câteva zile după naştere. Averea mamei (moşia din Butoiesti, 300 de pogoane) a rămas moştenire copilului.  Bunicul după mamă, Ion Butoi, a avut rangul de comis domnesc şi a fost proprietarul moşiei din Butoiesti. Radu Popescu s-a recăsătorit cu Ecaterina Cernăianu cu care a avut nouă copii.

După absolvirea liceului din Craiova, la 17 ani, se înscrie la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti. Atrage atenţia lui Titu Maiorescu, cu care încheagă raporturi de durată. Frecventează cursurile profesorilor C. Demetrescu -Iaşi, B.P. Hasdeu, V. A. Urechia, Gr. Tocilescu. Obţine licenţa în Drept, în 1885, cu teza „Despre contracte” cu „magna cum laudae”. Absolvă examenul de licenţă în filosofie cu lucrarea „Realitatea empirică şi condiţiile cunoştinţei”, în 1889. În toamna anului 1889 se înscrie la Ecole de Haytes Etudes din Paris, unde timp de un an studiază cursurile renumitului neurolog Jules Soury, dela care primeşte un certificat. Lucrează la Paris, la laboratorul de psihologie experimentală, atunci înfiinţat. În 1890 pleacă în Germania, unde urmează un semestru la Munchen, la clasa profesorului Carl Strumpf. Timp de trei ani lucrează în laboratorul renumitului psiholog Wilhelm Wundt.

În 1893, revine în ţară şi începe să publice articole în „Convorbiri literare” . În vara aceluiași an, obţine titlul de doctor în filosofie. În toamna anului 1893 este numit judecător la Ocolul II Bucureşti. În perioada 1894-1898 este biblotecar la Fundaţia Universitară Carol I. Pe 27 mai 1897 este numit de Ministrul Instituţiei Publice, conferenţiar la Istoria filosofiei antice şi de estetică la Universitatea Bucureşti. La 11 aprilie 1898 se căsătoreşte cu  Ghisela Popescu, fiica lui Radu Popescu, proprietar din Turnu Severin, născută la 5 martie 1875. Tatăl său i-a dat în primire pământul şi casa din Butoiesti, moştenire de la mamă. Radu Popescu a plecat cu familia la Cernaia, unde cea de-a două soţie avea proprietăţi. În anul 1900 trece examenul de docenţă în psihologie şi istoria filosofiei. Pe 17 mai, prin Decret semnat de Carol I, este decorat că membru al Ordinului Coroanei României.

Înfiinţează „Noua Revistă Română” al cărui director va fi până în anul 1916. Publică aici articole de filosofia culturii şi de psihologie. La 23 septembrie 1900 se naşte fiica sa, Eliza, decedată la vârstă de 18 ani. În luna februarie 1903 se naşte Margareta, căsătorită Giroveanu, decedată în 1994. La 20 aprilie este numit profesor universitar de către Ministerul Instrucţiunii Publice. Începe să publice „Cultura română şi politicianismul”; „Psihologia martorului”; „Psihologia industriaşului”; „Puterea sufletească”; „Psihologia ciocoismului”; „Poporanismul politic şi democraţia conservatoare”; „Naţionalismul politic şi democraţia conservatoare”; „Naţionalismul. Cum se înţelege şi cum trebuie să se înţeleagă”; „Elemente de metafizică”; „Sufletul neamului nostru”; „Calităţi bune şi defecte”. Publică piesele de treatru: „Domnul Luca” şi „Păr de lup”.

În timpul primului război, este nevoit să rămână în Capitală din cauza bolii soţiei. A fost deportat ca ostatic în localitatea Trojan, din Bulgaria, de către trupele germane ocupante. În 1918 a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, senator de Mehedinţi, ți a făcut parte din Parlamentul de la Iaşi, a votat împotriva tratatului de pace propus de către Puterile Centrale şi nu a fost de acord cu acţionarea în judecată a guvernului I. C. Brătianu. În 1919 întemeiază şi conduce revista „Ideea europeană” până în anul 1928. Publică „Din psihologia revoluţionarului”. În anul 1920 moare Gisela, soţia sa. Se recăsătoreşte cu Elena Alexandrescu, născută în anul 1895. Publică „Rasă, cultură şi naţionalitatea în filosofia istoriei”. În anul 1923 este primit în Academia Română. Între anii 1924-1927 publică multe lucrări: „Personalismul energetic”; „Problema minorităţilor în România şi rolul intelectualilor”; „Învăţământul filosofic în România”; „Psihologia practică”; „Vocaţia – factor hotărâtor în cultura popoarelor”; „Ideologia Statului Român”; „Românismul. Catchismul unei noi spiritualităţi”; „Psihologia poporului român” etc. Este ales preşedinte al Academiei Române în anul 1938, funcţie exercitată până în anul 1941.

La 1 noiembrie 1940 a fost pus în retragere din învăţământ, din oficiu, pentru limită de vârstă. Continuă să publice: „Etnicul românesc”; „Comunitate de origine, limbă şi destin”; „Ofensivă contra filosofiei ştiinţifice”; „Rolul educativ al filosofiei”; „Morala personalismului energetic”; “Materialismul şi personalismul în filosofie”; „Cercetări experimentale asupra inteligenţei la români“ (împreună cu I. M. Nestor) etc.

Începând cu luna septembrie 1944, când trupele sovietice ocupă România, încep vremuri grele pentru familia profesorului Constantin Rădulescu-Motru. Treptat este înlăturat din viaţa politică, ştiinţifică, este deposedat de avere, iar în 1948 scos din Academie. La 2 martie 1949, este întemniţat la Turnu Severin. Este eliberat imediat la intervenţia lui C. I. Parhon. Odată stabilită în Bucureşti, familia lui C. RĂDULESCU-MOTRU începe să vândă ce aveau prin casă – practic deveniseră cerșători. Se consolează totuşi declarând: „şi ca mine sunt mulţi alţi colegi, foşti profesori universitari şi membri ai Academiei”. Răbdarea cărturarului este însă la limită: „Dacă oamenii care reprezintă comunismul bolşevic (iudaic) ar fi cât de puţini umani, nu ne-ar pătimi atât, ci ne-ar împuşca şi arde de vii”.

Generozitatea vechilor prieteni şi colegi l-au cruţat de înfometarea la care fusese programat. A rămas toată viaţa recunoscător profesorului C. I. Parhon, care l-a ajutat, i-a asigurat locuinţă, l-a tratat în Spitalul Institutului de Endocrinologie, i-a fixat o pensie, l-a încadrat, în anul 1956, la Institutul de Psihologie al Academiei RPR. La 6 martie 1957, se stinge din viaţă la Institutul de Geriatrie. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu Ortodox, fig 58, loc 19, la câţiva metri depărtare de mormintele academicienilor Constantin C. Giurescu (1901-1977) istoric, Ion Făgărășanu (1900-1987), medic, Aurel Beleș (1891-1976) inginer constructor, Henri Coandă (1886 – 1972) inginer de aviaţie şi Nae Ionescu (1890-1940) profesor de logică şi metafizică la Universitatea Bucureşti.

Constantin Rădulescu-Motru a avut mult de suferit pentru că a refuzat să recunoască marxismul ca ştiinţă. A fost un adversar înverşunat al comunismului pe care îl considera o formă mascată de stăpânire a omenirii de către evrei. Nu i s-a iertat această atitudine şi evreimea a cerut chiar lichidarea lui. Prietenul şi colegul sau, academicianul C. I. Parhon, preşedinte Prezidiului M.A.N., l-a salvat de la moarte.

Pe Constantin Rădulescu-Motru l-a îngrozit cruzimea cu care evreii cereau moartea acelor care au luptat contra ruşilor, cu mai multă înverşunare de cum dorea mai înainte înfrângerea germanilor. Unii evrei (Vasile Luca, Ana Pauker, Lothar Rădăceanu) cereau chiar ca jumătate dintre români să fie băgaţi în puşcării sau deportaţi în Siberia. Aceasta drept recompensă pentru că poporul român, în timpul conflagraţiei mondiale, a primit evreii izgoniţi din ţările europene, i-a hrănit, i-a adăpostit, nu i-a predat nemţilor pentru a fi duși în lagărele de exterminare din Germania şi Polonia. După Decembrie 1989, Constantin Rădulescu-Motru, a fost reconfirmat, la 2 februarie 1990, membru al Academiei Române.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*