După multe vorbe din toate părţile şi cumpăniri în mintea mea m-am hotărât să dau admiterea la Facultatea de Medicină, dădeau şi alţi mulţi colegi, dădea şi cel mai bun prieten al meu, Adrian Tescaşiu, care m-a convins cu: dacă intrăm suntem nişte învingători ovaţionaţi ca la romani, dacă ne învinge admiterea suntem eroi nemuritori ca la daci! Râdeam şi începusem să ţesem o epopee pe această idee ce i-a venit spontan în minte lui Adrian, în tramvai, venind la mine, pe aleea ce ducea la Pădurea Verde, fiindcă între timp ne-am mutat din Fratelia în Fabric. Mama a dorit mult să merg la Medicină, să aibă şi ei cine să-i îngrijească la bătrâneţe, asta a tras greu în cumpănă. Hotărârea fiind luată, am luat programa de admitere şi de cum am văzut-o , m-am şi văzut erou dac nemuritor. Cerule mare, ce programă!
La Limba Română era toată lista celor ce ridicau ode şi slave clasei muncitoare în frunte cu marele partid comunist: Veronika Schwefelberg (Veronica Porumbacu), Solomon Moscovici (Alexandru Toma), Maria Banus, Moise Davidson (Mihail Davidoglu), Mark Breslau (Marcel Breslaşu), Ariel Leibovich (Aurel Baranga), Alexander Zissu Saltmann (Alexandru Mirodan) plus parveniţii noştri Beniuc, Jebeleanu, Botez, dar lovitura cea mare a dat-o Sadovenu cu Mitrea Cocor. La Limba Rusă aveam 30 de lecturi din cei mai mari poeţi şi scriitori ai lumii, bineînţeles, erau ai Uniunii Sovietice, 30 de rezumate le-am învăţat pe dinafară. Ce memorie aveam, câte a mai trebuit să bag în ea, acum mă mir că încă mai ştiu să mă întorc acasă de la prăvălia din colţ, la care, când ajung la ea de cele mai multe ori uit pentru ce am venit. Nu mi-am tocit memoria numai din cauza marilor scriitori ruşi ce trebuia să îi citesc în original, câte altele nu au mai fost de la admiterea din 1956. Acum, privind înapoi, a mai fost Anatomie şi Fiziologie după cel mai prost manual tradus din ruseşte, toate fiind traduse din limba lui Lenin atunci, chiar şi Bazele Darwinismului căruia îi spuneam bazele miciurinismului pentru că Miciurin a făcut minuni în biologie, a încrucişat minciuna cu teroarea şi-a ieşit comunismul!
Zoologie de parcă dădeam admiterea la Veterinară, mult mai mult decât le trebuia lor, fiindcă programa începea cu parameciul şi se terminam cu verişorii noştri primari de prin copaci. Chimia ce îmi plăcea şi ştiam, iar la urmă era mama universului Fizica, o respectam dar nu-l ştiam decât pe Newton care i-a căzut un măr în cap şi în loc să-l mănânce a mai scos şi el o lege, de parcă nu erau de-acum destule. Două luni bătute pe muchie de mi-am îndopat creierii cu toate astea şi când m-am dus la admitere m-am trezit într-o mare agitată de 1.200 (o mie doua sute) de candidaţi pe 120 de locuri. Am intrat optimist, cu falsul calcul că trebuie să fiu cel mai bun din zece! Probabil am şi fost. Dar, abia când am căzut mi-am dat seama că şi la cel mai simplu calcul aritmetic stau foarte prost; trebuia să fiu mai bun decât 1.080 de candidaţi. Şi aşa, vorba lui Adrian, care s-a căutat, ziua în amiaza mare cu chibritul aprins pe lista admişilor şi nu s-a găsit, am intrat amândoi în rândul eroilor daci învinşi dar nemuritori. În faţa facultăţii parca era un vast câmp de bătălie pe care zăceau peste o mie de învinşi, la care venea toată timişorimea ca la cimitir, cu câte o floare, luminare sau cu ţigara aprinsă si toţi aveau replici de încurajare exceptându-i pe cei ce dăduseră prima dată şi căzuseră: „Bravo, doctore, vroiai să intri din prima încercare?! Păi, alţii mai bine pregătiţi, dau de câte trei, patru ori şi intră o singură dată!”. Realitatea îţi tăia piuitul, vorba marelui dascăl Marx
Aveam o stânjeneală sufletească faţă de Mama şi Tata, nici măcar nu m-au dojenit, cred ca îmi făcea bine, chiar să mă fii certat. Nimic, doar o apăsătoare stare de tristeţe, până într-o zi când Tata m-a întrebat „Ce ai de gând”. Luat prin surprindere am zis „Nu ştiu”. M-a privit crunt şi răstit mi-a spus „Să ştii, data viitoare când te întreb”. A fost cumplit, dar mi-am amintit ce mi-a spus mai demult: în viaţă trebuie să ştiu, în orice situaţie, ce am de făcut! Trebuia să mă hotărăsc şi am vorbit cu Mama care mi-a spus „Poţi, dacă alţii au putut şi tu vei putea. Încearcă, ai tot timpul până la cealaltă admitere’’ Mama m-a luminat. Ştiam ce am să fac. M-am hotărât, dacă alţii ca mine pot şi eu ca ei pot! Mi-am făcut planul, mi-am adunat cele mai bune cărţi şi am început să copiez, cu mâna, Anatomia şi Fiziologia de Sanileievici cel mai bun manual al liceelor dinaintea des-învăţământului românesc din 1948, de către consilierii ruşi atotputernici.
Sanileievici-ul mi l-a împrumutat-o un fost coleg de liceu, pe un timp limitat şi îl copiam cu mâna de zor, când, deodată a intrat în casă Tata, în salopeta lui de lucru. Am fost surprins, era ceva neobişnuit, Tata nu mă controla, învăţasem deja lecţia lui controlează-te singur prin voinţă şi disciplină. Acum a venit să-mi spună să nu plec de acasă sub nici o formă. M-am mirat, i-am spus că nu aveam intenţia să plec de acasă. L-am întrebat dacă s-a întâmplat ceva. Pe scurt, mi-a spus despre o adunarea a studenţilor care s-a terminat cu arestarea lor şi arestările continuă.
„Să stai acasă! Ai înţeles?”. „Am înţeles!”, aşa trebuia să răspund, fiindcă la fel ca în armată, după această întrebare la capătul ordinului, trebuia doar să aprob şi să mă conformez. Aş fi vrut să aflu tot despre adunarea studenţilor, ce au zis, ce au făcut de i-au arestat? Ce arestări continuă, dar Tata deja plecase înapoi la turnătorie, era turnător de fontă şi bronz, nu de oameni. Mare diferenţă. Mă deranja că informatorii erau etichetaţi turnători. Multe zâmbete de prost gust a trebuit să înghit când eram întrebat, şi răspundeam că, Tata e turnător de fontă şi bronz. Accentuând pe fontă şi bronz. Degeaba, zâmbetul le rămăsese pe feţe, oligophreni! (oligo – mic, puţin, phren – minte, suflet. Îmi plăcea să folosesc grecismul acesta, învăţat de la profu’ de Psihologie ce ne-a vorbit o oră despre „oligophrenia omenească” nu cea patologică. A fost sarcastic, făcea aluzii).
Mama a venit prima acasă, altă surpriză, ea, draga de ea, lucra în acord la o maşină de cusut într-o mare fabrică de tricotaje şi de obicei venea mai târziu. Erau multe lucrătoare acolo şi de câteva zile vorbeau despre revoluţia din Ungaria, din ce auzeau unguroaicele la posturile lor de radio. Era agitaţie prin oraş cu ce se întâmplă, numai la noi în casă nu se vorbea politică. Strict interzis. De data asta, Mama mi-a spus tot ce auzise la fabrică şi am rămas uluit, mai ales că Mama a încheiat entuziasmată că revoluţia ungurească a ajuns şi la noi la Timişoara. Deci de asta Tata m-a consemnat acasă. Mama i-a dat dreptate Tatei pentru că ruşii au ieşit cu tancurile pe străzi iar militarii români duc studenţii nu ştiu unde. Extraordinar, şi eu habar nu am, stau şi copiez de mână Sanileiviciu.
Seara la cină, Mama l-a întrebat pe Tata ce se aude la ei, la Atelierele CFR. Drept răspuns, Tata ne-a atras atenţia să ne vedem de treburile noastre şi să ne ţinem gurile şi a încheiat cu: ’’Eu am fost în Rusia pe front şi ştiu în ce mizerie bolşevică trăiesc oamenii acolo şi nu zic sau fac ceva împotrivă. Şi ştiţi de ce? Fiindcă îi împuşcă imediat, bolşevicii nu acceptă oponenţi. Acum, bolşevicii, cu toată armata lor, sunt la noi în ţară. Vor face ce vor voi, au gloanţe berechet”. Concluzia a fost să nu plec de-acasă iar Mama să-şi vadă de maşina ei de cusut. Tata era foarte sever în acest sens, avea experienţa lui din Cotul Donului până în Munţii Tatra, şi îi ştia bine pe bolşevici, şi ca inamici şi ca amici. Cumplită experienţă şi continua să le spună bolşevici cum le spunea atunci Ion Antonescu, deşi astăzi trebuia să li se spună sovietici.
Sovietici au ieşit cu tancurile pe străzile Timişoarei pentru că studenţii de Politehnică au cerut să plece acasă şi condiţii de viaţă mai bune. Am aflat totul de la Adrian care, după câteva zile, a venit la mine. Ce bucurie pe mine, ştia tot, a fost şi la adunarea din Cantina Institutului Politehnic. Locuia pe Mihai Viteazul vis-a-vis de Politehnică şi s-a întâlnit cu doi foşti colegi, acum balici la Politehnică şi l-au luat cu ei la adunare. Era liber pentru toată lumea.
A fost ceva extraordinar, greu de descris, sala plină, plină şi o atmosferă revoluţionară împotriva ruşilor, cum nu aş fi crezut că se poate întâmpla dacă nu aş fi fost acolo. Te cutremura ce se spunea dar cu toţii aplaudam frenetic, deveniserăm peste măsură de liberi. Studenţii ce luau cuvântul parcă hipnotizau întreaga sală într-o furie a libertăţii şi totul a culminat cu citirea Memoriului, când după fiecare punct se aplauda şi se aduceau alte completări. Au prins un securist şi l-au dat afară cu huiduieli de parcă eram la Poli pe stadion. Cei de la decanat şi partid au plecat promiţând rezolvare şi reîntâlnire în trei zile. Ce ticăloşi, ce josnici, ce gunoaie ei promiteau rezolvarea revendicărilor studenţeşti şi în timpul acesta ruşii şi Securitatea, cu ştirea lor bineînţeles, au înconjurat tot perimetrul Politehnicii şi au barat podul. Noi am trecut prin gard, e o veche trecătoare, unde au fost tăiate două bare, am trecut bulevardul şi am intrat la mine toţi trei. Toată noaptea nu am putut dormi de exaltaţi ce eram, am sperat şi ne imaginam eliberare de sub ruşi, libertate de-a călători, toţi ne visam pe Mont Blanc! Pe urma am aflat cum i-au arestat şi dus la Becicherecu-Mic. A doua zi, de la Agronomie s-a pornit un marş de protest spre centru, ca să angreneze pe toţi timişorenii aşa ca la Budapesta, dar imediat au fost înconjuraţi şi deportaţi. Pe urmă i-au scos cu forţa şi din cămine, la căminul mediciniştilor s-au tras şi focuri de armă, şi i-au dus pe toţi afară din oraş prin cazărmi militare. Trei zile i-au ţinut. Acum, când totul s-a prăbuşit în Ungaria, că au intrat ruşii cu tancurile şi-i nimicesc fără judecată, încep să le dea drumul de la Becicherecu-Mic dacă semnează tot felul de hârtii, dacă nu semnează îi trimit cu duba la Securitate. Au fost scântei puternice de libertate dar nu au aprins focul eliberării.
*****
Tata a avut dreptate din nou, bolşevicii rămân la putere cu tancurile lor. Cu şase mii de tancuri au înăbuşit în sânge revoluţia ungurilor în trei zile. Noi nu avem tancuri, deci nu avem putere, prin urmare nu avem nici dreptate în faţa lor. Trebuia să ne vedem doar de treburile noastre, atât cât le aveam. Aşa că am terminat de copiat Sanileievici-ul şi m-am apucat foarte serios de învăţ pentru admitere. Nu am fost un ambiţios la învăţătură, nu am învăţat pentru note, doar să trec precum câinele prin Jii, de data asta am învăţat pentru a intra la facultate, pentru a fi mai pregătit decât sute ce vor da admiterea la Medicină.
Surpriza cea mare a fost că în programul de admitere al anului 1957 nu se mai dădea examen la Limba Rusă. Ce mare uşurare şi aceasta mulţumită studenţilor protestatari. Ce nedreptate li s-a făcut deşi aveau dreptate. Mai mult, Limba Rusă devenea limbă facultativă în facultate, iar studenţii care au cerut acestea erau deţinuţi politici prin puşcării sau lagăre de muncă, exmatriculaţi sau traşi prin tot felul de şedinţe pentru a fi demascaţi. Ce neomenie, cât ultraj! Absurditate la tot pasul în comunizarea ţării, ultima care m-a prins, înaintea admiterii a fost hotărârea partidului şi guvernului de-a separa candidaţii, în sensul că 25 la sutădin locuri erau pentru fiii clasei muncitoare cu bursă şi contract, iar restul de 75 la sută locuri pentru ceilalţi candidaţi indiferent din ce mediu proveneau. O altă dezbinare de clasă în învăţământ după reformă. Competiţia pe locurile fiilor de muncitori a fost mai mică, şase pe un loc, ceilalţi au fost nouă pe un loc. Aşa a fost, aşa m-am înscris la fiii clasei muncitoare, am reuşit la admitere şi am semnat contractul cu Regiunea Banat ca după absolvire, la repartizare, sunt la dispoziţia regiunii. Ce mare bucurie, ce fericiţi mi-am făcut părinţii. Nu m-a deranjat cum unii intraţi, unde a fost concurenţa mai mare, s-au găsit să ne privească cu superioritate de la etajul patru. Nu am luat eu hotărârea asta, nici Tata nu i-a spus lui Dej să o semneze.
Când am intrat pe poarta facultăţii, am trăit senzaţia că trec pe sub cel mai mare arc de triumf ca un învingător, ştiam ce am învins dar nu ştiam ce mă aşteaptă! De fapt ce ştiam eu despre profesia pe care am ales-o? Nimic! Parcă alţii ştiau mai mult, mă refer la cei ce spuneau simt o chemare spre această profesie sau vreau să mă dedic pentru binele oamenilor! Frumos din partea lor, eu nu ştiam nimic, doar că sunt multe de aflat, învăţat, gândit, făcut dacă durează şase ani bătuţi pe muchie, cât ultimul război mondial. E şi facultatea în felul ei un război, fiecare an e o campanie ce se termină cu o mare bătălie, sesiunea, pentru care trebuie să fii bine pregătit, să ai muniţie serioasă împotriva inamicilor de la catedre, din laboratoare. Programa anului întâi era încărcată: cursuri, laboratoare, disecţii, opt ore pe zi plus ALA – un curs militar de apărare şi Socialismul Ştiinţific la care partidul şi guvernul nu a renunţat deşi studenţii ceruseră şi asta. Cursul militar era un curs defensiv cum să-ţi pui masca pe figură când imperialişti ne atacă cu gaze şi mai ales cum să ne apărăm de radiaţiile bombei atomice americane. Dracu’ să-i ia, dacă nu au putut veni cu jeep-urile în 1945 – 46 când îi aşteptam, acum să-şi bage bomba-n rect! ( aşa trebuie să-i spunem la cur în facultatea asta, în care uităm să scriem româneşte fiindcă luam notiţe în limba medicală )
Miracol, mare miracol, în urma protestelor studenţilor de anul trecut a dispărut mămăliga din cantinele studenţeşti! S-a găsit pâine şi pentru studentul român nu doar pentru soldatul rus. Eu aveam cartelă de prânz, mâncarea era foarte bună şi suficientă. Se făceau porţii în plus, e drept fără carne, şi pentru supişti, colegi noştri fără cartele. Oare ce mâncau studenţii noştri băgaţi la puşcărie şi pentru această revendicare? Sa nu-i uităm, le suntem datori. Suntem şi laşi, nu avem curajul să facem un memoriu cu câteva mii de semnături prin care să cerem eliberarea lor. Nu vor ajunge nici la o sută de semnături şi cei ce iniţiază şi colectează semnături le vor ţine de urât celor pentru care s-ar face un astfel de memoriu. Tu, la voi, la Pădurea Verde nu s-a auzit de nişte oameni ce nu dorm deloc, ei veghează, se cheamă securişti şi informatori? Dacă adorm îşi pierd cartela şi vin supişti la noi, ăştia care ştim să ne ţinem gura!
Anul a fost foarte greu, lucru la care a contribuit şi o încurcătură ivită în prima vacanţă studenţească de iarnă, sus la Muntele Mic, unde ne bucuram de libertatea montană cu soare şi zăpadă, cu tinereţe veselă, până ce a apărut un incident. Administraţia complexului de cabane, a scos o parte din studenţi dintr-o cabana bună ca să cazeze în locul lor echipa de fotbal „Oţelul Roşu” venită în cantonament. Pe studenţi i-au băgat într-o cabana mizerabilă şi de aici a început o animozitate, o antipatie faţă de fotbalişti şi tovarăşii lor agravându-se de la o zi la alta. Erau grandomani cu un comportament vulgar şi ne-au etichetat studenţi huligani de la Timişoara. Tocmai apăruse un decret aspru împotriva huliganismului şi ne-am văzut târâţi cu toţii într-un astfel de proces, când ne-am întors la facultate. A fost un dezastru cu cercetări securistie dure, ce s-au lăsat cu condamnări, exmatriculări, excluderi din UTM, avertismente. A fost acelaşi scenariu, de intimidare şi supunere, ca al studenţilor din 1956, dar la o scară mult mai redusă, nu aveau motive politice întemeiate, dar trebuia să-şi manifeste vigilenţa, inventând huliganism studenţilor faţă de clasa muncitoare şi au făcut din ţânţar măgar (şi jumătate) tot trimestrul al doilea. Pe mine nu m-au exclus din UTM, pentru că nu eram utemist, eram singurul fiu de muncitor neutemist. Altă pricină, alt circ. Am primit o mustrare scrisă cu avertisment, ce a fost adusă la cunoştinţă şi Tatei, ceea a fost mai greu decât un an la stuf în Deltă, cu anumite excepţii. Procesul studenţilor huligani a avut o înrâurire asupra psihicului meu.
*****
Am trecut greu şi abătut prin anul întâi al facultăţii. La începutul anului doi, a trebuit să ascultăm aceiaşi placă cu huliganismul unor studenţi, în loc să ascultăm, cel puţin cele două versuri, din Odă bucuriei a lui Friedrich Schiller: „Cine n-a simţit iubirea/ Plece dintre noi plângând’’ pe care Ludwig van Beethoven le-a imortalizat în Simfonia a 9-a. Doamna noastră de Germană când ne-a predat poetul Friedrich Schiller ne-a vorbit mult de această odă care proslăveşte pacea şi aduce popor lângă popor, ceea ce însemna că unsere Frau era pe linia partidului. Mai departe, e drept, cine nu simte iubirea e un nesimţit, dar vorbind de Armata Roşie ce a plecat în 1958 din România, e cu totul şi cu totul altceva; nu puteau simţi iubirea din moment ce poporul român nu au avut un asemenea sentiment faţă de ea, de conducătorii ei.
Deci să cântăm Odă bucuriei că am scăpat de ei! Şi să fim recunoscători studenţilor din sala cantinei Institutului Politehnic care, în MEMORIUL lor din 1956, au cerut ca ruşii să plece acasă! Fiindcă, de la acea Adunare UTM şi Memoriul lor doi ani mai târziu s-a terminat cea de-a unsprezecea invazie rusească în România. Studenţii au declanşat eliberarea noastră paşnică. Cinstit şi decent ar fi fost ca tovarăşii conducători de atunci să le fie recunoscători pentru că le-au luminat minţile preluând ideea, dorinţa întregului popor, au înfăptuit-o şi imediat ar fi trebuit să elibereze studenţii condamnaţi pentru ea. E jenant că după 1989 istorici nu subliniază acest fapt istoric real, cât priveşte scriitorimea lui Nicolae Manolescu e cea mai amărâtă din câte am avut până acum, a trecut cu toată literatura lor de sertare (goale) la sexy-porno-fiction care, bineînţeles, este politic corectă şi se vinde.
În toamna 1956, ca urmare a evenimentelor din Ungaria, studenţimea română de la Timişoara, Cluj, Iaşi şi Bucureşti spontan s-a organizat în adunări şi manifestări revendicative prin care s-au adresat organelor de conducere ale partidului, invitându-i în facultăţi la dezbateri deschise, în spirit democrat, pentru rezolvarea unor revendicări materiale ale studenţilor (burse, cămine suficiente, mâncare de calitate în cantine) altele privind programa de învăţământ (inutilitatea limbii ruse, reducerea învăţământul politic, lipsa materialului ştiinţific şi de cercetare din Apus) şi întrebări politice mai sensibile despre staţionarea parazitară a Armatei Roşii, exploatării ţării prin Sovromuri, contracte economice în detrimentul României. Tovarăşii din înalta conducere de partid şi de stat nu au răspuns cerinţelor, ci s-a repezit în studenţime cu arestări, procese cu condamnări, exmatriculări, demascări cu avertismente, absolut dictatorial.
După ce totul a fost oprimat până la supunere totală, CC al PMR au făcut o plenară analitică în care unii au fost schimbaţi, alţii felicitaţi, acordându-se multă atenţie revendicărilor studenţeşti, care în principiu erau aceleaşi, dar au fost separat formulate în fiecare centru universitar. De la această constatare tovarăşii au făcut pentru prima dată ochi, precum pisicii şi au văzut realitatea în care se aflau; generaţia educată sub partidul lor nu este de acord cum conduc ţara asta, se împotriveşte de la sine, nu prin agenturi străine, imperialiste. Trebuie să ţină cont de revendicările studenţilor. Nu se puteau toate deodată. Au început cu îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale studenţilor, apoi au scos rusa din examenele de admitere în facultăţi, au făcut-o facultativă, practic au înmormântat-o. Cât priveşte staţionarea eliberatorilor în România, era o problemă sensibilă. Partea română a partidului era sătulă de ruşi până peste cap, ei ştiau cât costă staţionarea lor în România. Partea alogenă a partidului a luat-o cu necesitatea rămânerii Armatei Roşii pentru că eram flancul sudic împotriva anglo-americanilor staţionari în Europa, organizaţi în NATO. În final, Dej a decis să se înceapă tatonările şi discuţiile în sensul retragerii trupelor sovietice pe teritoriul românesc cu argumentul Dacă au revenit în Ungaria în 12 ore, pot reveni şi în România în 24 de ore în caz de pericol, în timpul asta facem noi faţă invadatorilor imperialişti. Cu acesta discuţiile s-au încheiat în plenară. Într-un birou discuţiile au continuat cu Emil Bodnăraş care, fiind Ministrul Forţelor Armate, trebuia să deschidă discuţia aceasta cu Nikita Sergheievici la prima întâlnire, într-un moment potrivit, ştii tu cum . Bine înţeles că Bodnăraş ştia când şi cum, doar erau amândoi ucraineni, dar cu toate astea a fost repezit de la început. S-a întors în acel birou abătut
Ce să facem, cum să facem, nu pot rămâne peste noi până la sfârşitul lumii . Gheorghe Maurer a venit cu ideea să-l invite la o vânătoare grandioasă de urşi bruni în Carpaţii. Nikita Sergheievici este un vânător ahtiat, iar noi aranjăm o vânătoare, cum nu a mai văzut el de când e; vânat de trofee de aur, mese îmbelşugate stropite din belşug cu cea mai tare horincă şi vinuri alese, aducem şi frumoase de tot felul să-şi aleagă cei place. În acest cadru poate îl cucerim.
Ideea a prins şi a fost de succes. C.M. Hanswlick De Jonge , ambasadorul Olandei în România , a fost invitat la această vânătoare, nu ştiu cum şi de ce, dar el a scris un jurnal în care descrie amănunte despre impresionanta vânătoare din octombrie 1957 de la Budacul de Sus din Munţii Călimani, în care Nikita Segheievici Hruşciov s-a simţit atât de bine încât la sfârşit a mulţumit lui Dej şi a spus: „Ce pot face pentru dumneavoastră tovarăşe? Ce pot face pentru România?”. Cum mă pot revanşa pentru asemenea primire şi clipe de neuitat?”, Impresionante cuvinte din partea omului care avea cele mai multe tancuri din lume, într-adevăr era profund marcat de ceea ce i-au oferit românii. Atunci, Dej i-a spus păsul, bine ambalat în vorbe de loialitate. De faţă era Maurer, Bodnăraş, Ceauşescu, toţi cu respiraţia tăiată. Nikita dixit: „Dragi prieteni, pot să vă asigur că, în proporţie de 90 la sută, într-un an de zile trupele noastre vor fi retrase”. Imaginaţi-vă ce au simţit dragii prieteni când au auzit aceste cuvinte. Hruşciov a cerut să se continue petrecerea, şi s-a continuat şi cu mai multă veselie şi huzur.
Înainte de plecare, Hruşciov a găsit un moment intim cu Dej, l-a luat prieteneşte de după cap şi zâmbind i-a spus că după retragerea trupelor speră să rămână la fel de loial Uniunii Sovietice, pentru că nu vrea să întoarcă tancurile sale înapoi. Dej a tresărit, dar şi-a revenit imediat şi la fel de prieteneşte l-a asigurat din nou de loialitate. A şi glumit spunându-i că îl aşteaptă să se întoarcă, dar numai cu puşca lui de vânătoare. Nichita Sergheievici a fost flatat. Hruşciov s-a ţinut de promisiunea dată, în 1958 trupele lui au părăsit România. Să nu uităm că destalinizarea se datorează unui deţinut din Gulag, tot aşa să nu uităm studenţimea anului 1956 a cerut partidului retragerea trupelor ruseşti din România. Ce nedreptate i s-a făcut, ce ruşine ca cei de la vânătoarea istorică nu au avut omenia să-i elibereze.
Lasă un răspuns