Împărtășesc sincer îngrijorarea celor tot mai interesați de succesiunea alertă a evenimentelor de pe scena politică românească și internațională a ultimelor săptămâni nu fără încercarea de a avea o proiecție cât mai reală a ceea ce ar putea urma. Valul fără precedent al imigranților din lumea islamică spre orizonturile mai sigure ale tolerantei Europe e doar semnul de întrebare la care, din păcate, nu cei care cauzează vor răspunde vreodată, ci aceia de la care se așteaptă soluții. Într-o primă analiză, ale cărei aspecte trebuie reținute, se vizează acutizarea prin ritm a evenimentelor; nu cumva astfel să grăbește un răspuns mai mult emoțional decât unul rațional? Și atunci, incertitudinile care rămân totuși determină, după caz, pentru unii interesul de a respinge valul, iar pentru alții pe cel de a-l face să treacă mai repede.
Oricum, situația de pe Bătrânul Continent se află în toată complexitatea ei pe agenda lucrărilor celei de a 70-a sesiuni a Adunării Generale ONU de la New York la care participă toți „greii” lumii, dacă îl luăm în calcul și pe Papa Francisc cu problemele asupra cărora el invită nu numai la reflecție. România e prezentă la summitul prilejuit de aniversarea celor 70 de ani de la înființarea ONU prin președintele său, pe a cărui agendă se află, dincolo de întâlnirea cu comunitatea românilor din New York și cu reprezentați ai investitorilor americani în România, o intervenție în cadrul dezbaterilor generale, în summitul pentru combaterea extremismului violent, dar și în summitul Consiliului Atlantic.Sesiunea jubiliară ONU, după cum s-a anunțat, are în vedere atât probleme globale ale lumii, precum și probleme regionale, cum ar fi cele conflictuale din țările arabe ale Orientului Mijlociu. Mă îndoiesc însă că până la urmă soluțiile concrete vor fi găsite la New York; cel mult acolo ele vor fi trecute în revistă.
China nu va renunța la spionajul electronic și își va consolida în continuare pozițiile economice în Marea Chinei de Sud, Rusia lui Putin, nu numai ca să eclipseze situația din Ucraina, va rămâne o prezență militară în Siria care nu rezolvă problemele lui Bashar al Assad, dar a făcut o mutare ce se cere studiată mai atent, iar Germania împărtășește deja reacții contradictorii privind valul de refugiați. Și în timp ce lumea arde, la București miroase a tulburel și a pastramă prin cramele de cartier. Premierul, după ce crede că a redus la tăcere iredentismul maghiar printr-o singură replică și a spulberat cu „diplomație” remarcile Budapestei, bate în retragere lentă și se preocupă să nu rămână dator măcar cu replicile tăioase.
Pion de sacrificiu al partidului său, el rămâne la înaintare să păzească cu provizoratul său un avanpost strategic, deși este convins că decontează toate astea din propria carieră de politician și așa pusă cam de mult sub semnul întrebării, dacă nu al întrebărilor. Că România nu este totuși o opțiune pe itinerarul refugiaților islamici nu este nici prilej de bucurie, dar nici de tristețe. Știm că doi dintre aceștia au ajuns din greșeală la granița noastră de vest și și-au regretat cu lacrimi eroarea, dar mai știm și că, dacă vor fi aduse aici cele câteva mii de transfugi, nu vor ramâne prea mult, România nefiind un țărm al speranțelor pentru ei. Așa că moscheea lui Ponta, după ce a fost botezată cu crucea ortodoxiei de cei care resping ideea, mai are de așteptat mult și bine. Contracruciada islamică de care se teme Occidentul s-ar părea să fie doar o himeră, deși temerile au coerență logică: dacă refugiaților nu li se vor da și satisfacții confesionale acolo unde se vor stabili, ar putea să se consemneze reacții violente sub masca terorismului. Țările nordice, de pildă, au fost prevăzătoare în acest sens și și-au asigurat liniștea inclusiv sub acest aspect.
Temerile românilor, dacă au cu adevărat astfel de temeri, sunt deocamdată premature, deși au logica cunoscută a drobului de sare și, orbiți de acestea, vor amâna din nou la calendele grecești speranțele unioniste ale moldovenilor de peste Prut, fiindcă aceia care ar fi chemați să dea un răspuns ferm de la București au emoții în instanțe sau sunt mai preocupați de soarta partidului lor căruia îi pregătesc între șantaje, amenințări și aparențe democratice un lider mai greu vulnerabil. Singura lor liniște vine totuși dinspre majoritatea parlamentară cu care vor trece și de această dată moțiunea liberală de cenzură din săptămâna pe care o începem. Pe de altă parte, imperturbabil, procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție, Laura Codruța Kövesi, își proclamă cu calm dorința nestrămutată de a asigura, din fruntea echipei de procurori pe care o conduce, garanții că nimeni dintre cei care trec prin furcile caudine ale parchetului nu se va dovedi a fi mai presus de Lege. Văzând-o zilele trecute într-o emisiune tv și știind că prestația ei a fost remarcată inclusiv de la Casa Albă, m-am gândit din nou că ar putea fi înscrisă și de Parlamentul Norvegiei în portofoliul unui Nobel pentru Justiție dintr-o țară a umbrelor și penumbrelor amorțite în inerții vetuste.
Lasă un răspuns