Sala de așteptare era plină până la refuz. Înșirați în coloane lungi de câțiva zeci de metri, solicitanții își așteptau rândul la trei ghișee din spatele cărora funcționari obosiți și plictisiți răspundeau monosilabic la întrebările clienților. Nimic nu părea anormal în toată această priveliște ce dura pe parcursul întregii zile. Orele treceau prăfuite peste orizontul cenușiu al marelui oraș, mereu învelit în mantia plumburie a smogului ridicat de sutele de mii de mașini și de alte câteva zeci de întreprinderi industriale. Dar timpul își avea drumul său chiar și prin marea urbe, reușind să se strecoare nevăzut și să miște evenimentele pe firmamentul zbuciumat al lumii.
Nimeni nu vorbea cu cel de lângă el. Bineînțeles, așa era regula de politețe la orice gen de coadă de așteptare. Ventilatoarele rămâneau singurele în stare să confere un fundal sonor monoton și întretăiat de semnalele de alertă acustică prin care se marca eliberarea unui ghișeu. Doar privirile oamenilor se întretăiau, fugar, din când în când, marcând furia reținută, apatia sau resemnarea în fața unei realități imposibil de schimbat. Printre cei prezenți, încercam și eu să îmi petrec timpul cât mai util cu putință.
Periodic îmi scoteam telefonul mobil, mă conectam la Internet și verificam mesajele primite pe Facebook. Dar nu după multă vreme, reveneam la starea de apatie generală lipsită de interes. Priveam la dreapta și la stânga mea, dar nu aveam cu cine să vorbesc. Fețele căzute ale celor din jur sau ochii lor privind în gol îmi spuneau imediat că nu era cazul să încerc să spun ceva. Riscam să devin ridicol. Și atunci, nu îmi rămânea decât să stau mai departe la rând și să mă mișc încet către tejgheaua înaltă și prăfuită, unde se sprijineau pe coate un ciorchine de persoane în încercarea zadarnică de a grăbi mersul lucrurilor.
Aerul înăbușit mă făcea să transpir abundent și să simt o nevoie teribilă de a ieși din încăpere. Dar astfel, mi-aș fi pierdut rândul și nu mai aveam nicio șansă de a mă reîntoarce în aceeași poziție. Prin minte îmi treceau cele mai năstrușnice imagini desprinse din amintirile trecutului. Stând mult timp nemișcat, am căzut în cele din urmă într-o stare similară somnului. Prin fața ochilor mi se derulau fragmente ale unor întâmplări dureroase, ce reveneau de fiecare dată când întâmpinam dificultăți.
Fără să vreau, am închis ochii și într-o fracțiune de secundă am revăzut parcul central al orașului, așa cum era el, la scurt timp după admiterea mea la facultate. Mă vedeam cum mă plimbam pe aleile proaspăt curățate și pline de verdeață admirând frumusețea naturii. Priveam fiecare detaliu cu bucuria unui nou început și mă întrebam despre cum va decurge viața mea de acum înainte, dacă urma să devin student. Pășeam cu atenție pe aleile pline de pietriș și auzeam scrâșnind sub pașii mei nenumărate fragmente de rocă aduse de la mare depărtare.
Imediat, imaginea se estompa și mă vedeam stând într-o barcă ce se mișca lin pe suprafața lacului din interiorul acestui parc. Priveam acum copacii din jur, ale căror coroane se profilau pe albastrul cerului în miez de toamnă. Mica ambarcațiune trecea pe sub unul dintre podurile arcuite peste maluri. Oameni de toate vârstele treceau pe el fără să îmi acorde atenție, dar eu observam fiecare față a celor care se înșirau în coloane dezordonate în mersul lor de pe un mal pe altul. Valurile stârnite de vânt, tulburau oglinda netedă a lacului și clătinau încet barca și pe cei care călătoreau cu ea.
Din nou imaginea se pierdu în neant. O scurtă pauză pe un fundal negru și iarăși un nou clip ieși la iveală din biblioteca amintirilor. Pe o bancă, în același parc, stăteam și ascultam trilurilor păsărilor. Umbrele trecătorilor se profilau peste silueta mea căzută în reverie la ceas de început al toamnei. Frunzele cădeau cu abundență și se strângeau în straturi groase sub forma unui covor multicolor galben-maroniu, ce se străduia să acopere fața neagră a pământului.
Rămăsesem singur, adică doar cu mine însumi, după o scurtă și inutilă conversație de rămas-bun, dar sufletul meu continua să prindă acordurile luminoase ale naturii. Mă bucuram de fiecare clipă pe care o trăiam și simțeam ritmul vieții pulsând în venele mele de tânăr, aflat la începutul facultății, având dorința de a-mi găsi drumul conform cu vise făurite în vremea copilăriei. O castană căzu lângă mine. Am ridicat-o cu grijă și desprinzându-i coaja verde, țepoasă la atingere, i-am dat la iveală miezul dur, lucios și închis la culoare. Pierdusem și câștigasem în aceeași măsură. O iluzie, adică ea, mă părăsise, dar Viața continua să mă însoțească mai departe. Suna ca o promisiune din partea Ei, adică a Vieții, care mă întărea să merg mai departe.
Imaginea se fragmentă brusc și dispăru luată de vânt. Pe aceleași alei mergeam privind către un viitor promițător. Facultatea se încheiase și mă îndreptam către noul loc de muncă aflat undeva în vecinătate. Priveam cu nostalgie amintirile ce mi se perindau prin fața ochilor și observam arborii falnici desfășurați de-a lungul aleilor, indiferent de direcție. Nenumărate frunze se desprindeau din coroanele înalte ale copacilor sub forma unor fâșii colorate purtate de vânt. Cu bucurie, le atingeam în căderea lor și le surprindeam foșnetul atingerii de pământ.
Iubirea mă învăluia în acele clipe cu nostalgia amintirilor unui trecut ce ar fi putut să existe și aievea, mă vedeam dansând în mijlocul frunzelor galbene și maronii ce continuau să cadă la nesfârșit venind din înaltul bolții cerești. Știam că nu exista un corespondent terestru, ci doar sentimentul inefabil al dorinței după absolut. Fără imagine, fără un corp precis determinat, idealul dragostei mă purta printr-un spațiu fără limite. Mergeam către serviciu, dar în același timp universul se distorsiona sub pașii mei călăuzindu-mă protector către frontierele sale.
Iarăși imaginile se frânseră la atingerea degetelor amintirii și prezentul interveni asemenea unui musafir nepoftit, când, neașteptat, am auzit glasul funcționarului de la ghișeu spunându-mi impersonal:
„Următoarea persoană să prezinte actele necesare pentru prelucrarea solicitării.”
Brusc, trezit din reverie, m-am căutat prin toate buzunarele pentru a găsi documentele solicitate. Fragmentele de amintire se frângeau asemenea frunzelor sub pașii trecătorilor indiferenți, ca în final, revenind la banalul prezent, mi-am dat seama unde pusesem actele. Le-am scos, tremurând de emoție, și le-am întins pentru verificare.
Vocea lipsită de sentiment îmi spuse:
„Actele sunt valabile și complete. Veți primi răspunsul în scurt timp prin SMS. Următorul la rând!”
Fără să pot mulțumi pentru răspuns, m-am retras împins puternic de coloana de oameni din spatele meu și m-am îndreptat spre ieșire. Acum pășeam afară din clădirea sufocată de sute de oameni aflați în așteptare pentru a primi viza de plecare către alte orizonturi ale lumii. Nu eram sigur că voi reuși, dar încercarea merita făcută, deși regretul posibilei despărțiri mă încerca până la disperare.
Am privit clădirea înaltă din care ieșisem și am observat profilul ei sfidător cum amenința cerul cu semeția ei.
„Oare chiar doream să plec?”
Greu de spus, dar de îndată ce am intrat pe aleile parcului din apropiere, amintirile mi-au revenit cu putere, venită parcă dintr-o altă lume. Nostalgia unită cu dorințele vremurilor de altă dată punea din nou stăpânire pe mine. Nehotărât am atins suprafața zgrunțuroasă a zidului ce delimita perimetrul de joacă al copiilor. Și atunci, fără să vreau, am cugetat:
„Până la urmă, tărâmul pe care mi-l doresc nu se află în altă parte decât în mine însumi! De ce să plec într-o țară străină, unde nu voi mai cunoaște glasul naturii și nici al oamenilor din jur?”
Dar nu trecu multă vreme, fiindcă un beep ascuțit îmi spuse că am primit un mesaj. Am scos telefonul, am căutat în căsuța poștală și am citit acele cuvinte pe care le știam și din alte ocazii similare:
„Solicitarea dumneavoastră nu a fost selectată pentru procesare.”
Frunzele toamnei, ca din senin, au începură să cadă în straturi tot mai dense peste întreaga natură și peste mine. Vântul le purta vijelios în jurul meu și mă vedeam mergând din nou pe aleile eternului parc al universului ce se joacă pentru o vreme, cu noi cei efemeri, construind pentru o clipă iluzia eternității. Cu toate acestea, am atins cu drag frunzele ce mă loveau și le-am șoptit zâmbitor:
„Destinul meu este să rămân cu voi până la sfârșit!”
Lasă un răspuns