Când ne gândim la cei care ne sunt adversari, avem impresia că realitatea din jurul nostru se colorează în nuanțele mâniei aprinse împotriva celor care încearcă să ne oprească de pe calea pe care mergem. Perdeaua de trăiri încinse de o imaginație furtunoasă se lasă astfel repede asupra conștiinței până la anihilarea completă a rațiunii. Interogații incisive în genul: „Cum este posibil așa ceva?” ne asaltează aparent fără răspuns.
Și astfel, eforturile noastre ajung să țintească distrugerea celor care îndrăznesc să se pună în fața noastră, lupta devenind inevitabilă. Sub steagul întunecat al mâniei, metodele de atac și de apărare devin tot mai neobișnuite. Surprinzător, persoane lipsite de creativitate în activitatea zilnică, brusc devin inventive în a plăsmui mijloace de pedepsire a presupușilor dușmani, reali sau nu, acest lucru fiind secundar.
Tot așa se întâmplă și în relațiile dintre statele lumii, fiind suficientă o minimă intoxicare informațională pentru declanșarea unei conflagrații. Lăsând la o parte rațiunea, mai precis gândirea logică, și compasiunea, adică înțelegerea celeilalte părți, armele războiului sunt ridicate cu ușurință pentru reglementarea presupuselor dispute. Și gândurile negre dau naștere cuvintelor aspre, care la rândul lor cheamă acțiuni punitive pe măsură, iar la final, pe toboganul deciziilor și alegerilor fără întoarcere, se ajunge la conflictul deschis pe câmpul de bătălie.
Reiau fragmente de amintire când supărarea a pus adeseori stăpânire pe mine fiind convins că trebuie să declanșez un anumit atac sau alteori să mă apăr folosind orice fel de mijloace. Interesant era faptul că nu trebuia să mă învețe cineva calea manifestării violente. Latent, ea exista deja în mine și doar în câteva fracțiuni de secundă putea fi activată la capacitate maximă.
La fel se petreceau lucrurile și cu ceilalți. O mică scânteie, o aluzie, o vorbă sau chiar o anumită privire erau de ajuns să aprindă flăcările luptei, pe care cumva, subconștient, fiecare dintre părți o aștepta. În scurt timp violența verbală era urmată de cea fizică, iar în absența unei intervenții moderatoare din partea celorlalți, lucrurile ajungeau să degenereze imediat.
„De ce acest lucru?” Simplu! Natura noastră interioară este violentă și se află în strânsă legătură cu lupta pe viață și pe moarte pe care întregul regn animal o dă pentru supraviețuire. Ciudat, dar interiorul omului nu este nicidecum luminos în starea sa naturală, ci întunecat, plin de tenebre la adăpostul cărora se ascunde primejdia de moarte.
Uneori, în nopțile în care nu pot să dorm, disting aceste aspecte transpuse prin întunericul unei jungle în care orice zgomot poate însemna apropierea unui dușman sau declanșarea unei calamități naturale. Se pare că genele dobândite de rasa umană în perioada sa preistorică au contribuit din plin la perpetuarea comportamentului agresiv în ciuda progreselor evidente făcute la nivel social și individual.
Instinctiv, în fiecare dintre noi, trăiește acel om de peșteră ce se lupta cu animalele pentru supraviețuire și cu forțele ostile ale naturii. În absența unor factori superiori de influență, viața noastră rămâne astfel ancorată în tiparele primitive ale epocii de piatră în care toți se luptau cu toți, resursele erau puține, iar primejdia pândea la orice pas.
„Dar ne aflăm în secolul al XXI-lea!” Da, așa este! Însă progresul educațional nu a reușit să inducă structuri neurologice superioare în mintea umană capabile să țină sub un control deplin pe omul primitiv aflat în luptă pentru supraviețuire. Straniu, învățăm atât de multe lucruri și ne însușim cunoștințe avansate în diferite domenii, dar la nivelul relațiilor dintre noi constatăm rămânerea comportamentului agresiv caracterizat pe dominație și conflict.
Iar în ce ne privește, relația cu sinele reprezintă o problemă și mai dificil de rezolvat, chiar și prin folosirea celor mai avansate tehnici de sondare psihologică. Omul de peșteră nu știe să vorbească. El este prin excelență o persoană de acțiune. El nu dialoghează, ci trece repede la fapte. El răcnește, dar nu reușește să se exprime coerent. El dă cu bâta și nu se gândește la consecințe. Și multe altele de genul acesta el le face pe negândite.
O astfel de persoană se află în fiecare dintre noi: murdară, neșlefuită, agresivă, pusă pe harță, luptă și conflict, fără să aibă respect pentru drepturile celorlalți. Această moștenire o purtăm în interiorul nostru fără să fim conștienți decât numai când avem ocazia rară să reflectăm la consecințele acțiunilor noastre.
Este suficient ca într-un grup cineva să ridice securea războiului, că în scurt timp spiritul primitiv se și extinde asupra tuturor, direct sau indirect. Revărsarea fără sfârșit a faptelor violente prin canalele de informare în masă sau prin simpla vizionare în familie sau în alte medii, determină o educare deformată a tinerei generații și o alterare a educației celor adulți.
Creierul nostru, prin natura sa plastic și deformabil în funcție de mediul în care ne aflăm, se modifică pentru a face față realității prin care trecem. Și violența reprezintă cel mai simplu răspuns și cea mai eficientă abordare pe termen foarte scurt. Prin tupeu și lovituri, ne impunem imediat în fața altora. Bunul simț devine o slăbiciune și amabilitatea reprezintă un lux pe care doar cei naivi și-l pot permite.
Și acum urmează întrebarea: „Cum putem stăpâni aceste tendințe? Cum să cultivăm calitățile nobile ale ființei umane între care amintesc cei doi mari piloni: rațiunea și compasiunea?” Greu de răspuns! Marile discipline ale educației au încercat mereu să cultive așa-numitele virtuți, adică acele trăsături ideale desprinse din modelul oferit de către zei, în trecut, sau de către oamenii excepționali, în prezent.
Indiferent de metodă, promovarea unui anumit model a eșuat la nivel social și individual, urmând o perioadă de regres și de revenire în forță a omului de peșteră. Se pare că simpla educație, adică acel transfer de cunoștințe oferit prin studiere și contemplare, nu constituie adevăratul răspuns pentru schimbarea ființei umane.
Religia, prin apelul la transcendență, inclusiv la răsplătire și judecată, a încercat să transforme pe oameni pentru a-i face sfinți, adică persoane aflate deasupra înclinațiilor naturale. Rezultatul nu este foarte clar, mai ales după eșecul creștinismului în lumea occidentală finalizat lamentabil prin ateismul revoluționar al marxiștilor și prin secularismul materialist al capitaliștilor.
„Și atunci? Unde se află răspunsul?” Sinele primitiv se teme continuu. El știe că durata vieții noastre este foarte mică: doar câteva decenii și cel mult o sută de ani. El este speriat de final și acest lucru îl împinge, conștient sau nu, spre agresivitate.
„Și totuși, poate exista speranță pentru ființa umană?” Răspunsul este afirmativ! Ființa umană poate să depășească dimensiunea primitivă a naturii sale. Dar acest lucru presupune o transformare interioară ce necesită mai mult decât gândirea pozitivă și entuziasmul ideologic. Până la reluarea acestei teme, doar atât doresc să mai adaug: „Cel mai periculos adversar se află în fiecare dintre noi și înainte de a ridica piatra ca să aruncăm în ceilalți, să ne oprim puțin și să reflectăm dacă nu cumva omul de peșteră a pus din nou stăpânire pe gândirea și comportamentul nostru!”
Eu, de ani de zile postez pe Forumuri si am lansat un termen COCALARUL, agresivul, primitivul, salbaticul cu tenta autohtona.
Singurul medicament in contra lui este CARTEA, educatia potribita fiecaruia si deci, scumpa, pentru ca prima miscare in aceste sens ar trebui sa fie lefa de 1000 de Euro pentur Invatatorul Debutant, dcia cel mai mic in stiinta si experienta.
Aceasta ar atrage in Educatie oameni de calitate umana si intelctuala, nu aproximatiile umane – in general – existente acum.
Spagare de nevoie si deci falsificatoare de selectie naturala.
Cel mai mare rau facut unei Natiuni este sa promovezi NAROZII si prima traeapta a acestei sinucideri nationale este plata intentionat mica a Dascalimii.
Situatia este blocata : CINE poate, NU vrea si Nu crede. Ei sunt astfel promovati, de mici, in SUS.