Dialogul lui Arghezi cu Dumnezeu…

Arghezi a fost un rebel care l-a căutat permanent pe Dumnezeu. O bună parte a liricii lui se ocupă direct de raporturile lui cu Divinitatea. În primul rând „Psalmii”, dar şi o mulţime de versuri din alte volume, au ca temă acestă căutare faustică a lui Dumnezeu. Ştim că fostul ierodiacon a scris lucruri cumplite despre oamenii bisericii. Dar Arghezi recunoaşte o autentică legitimitate doar „sentimentului religios”, spontan şi liber de orice constrângeri rituale. El a găsit mereu resurse lirice neistovite pentru a exprima foamea de Dumnezeu a sufletului său. Niciodată în poezia noastră, sentimentul religios n-a făcut să răsune asemena accente de slavă:

„Doamne, izvorul meu şi cântecele mele!

Nădejdea mea şi truda mea!

Din ale cărui miezuri vii de stele

Cerc să-mi îngheţ o boabă de mărgea” –Psalm.

Sau de solitudine torturantă:

„Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!

Copac pribeag uitat în câmpie,

Cu fruct amar şi cu frunziş

Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.”-Psalm.

Apoi de implorare:

„Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă

În recea mea-ncruntată suferinţă.

Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes

Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des.”

Şi de ce nu de dor mistuitor:

„Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,

Nici omul meu nu-i poate omenesc.

Ard către tine-ncet ca un tăciune,

Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.”

Nici în astfel de împrejurări Arghezi nu renunţă la atitudinea sa rebelă. Refuză să aştepte indefinit graţia şi-şi manifestă brutal nerăbdarea: „Nalt, candelabru, straje la hotare,/ Stelele vin şi se aprind pe rând/ În ramurile-ntinse pe altare-/ Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?”

Pune Divinităţii întrebări lipsite de pietate: Pentru ce, Doamne, atâta cruzime şi atâta măcel în grădina Ta frumoasă?

Căutător de Dumnezeu, cu porniri iconoclaste, Arghezi nu se dă îndărăt să-i facă Domnului chiar reproşuri grave, învinuindu-l că-şi neglijează atribuţiile: „De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură/ Şi anii mor şi veacurile pier/ Aici sub tine, dedesubt, sub cer! -Psalm.

Dumnezeu amestecă de-a valma blânzii cu ticăloşii “câţi au întins obrazul, câţi l-au bătut cu palma”( De când mă ştii) că i-a dat sarcina ingrată să dărâme un munte de ceaţă şi să sleiască un puţ fără fund (Haruri) că l-a îndemnat să joace şi să cânte, ştiindu-l sortit mormântului, aşadar n-a creat pământul „din milă şi iubire” ci fiindcă-i trebuia „loc slobod, întins de cimitire”, că umbla să păcălească: „Ce şiret! Ce calic! Cetertipar! Pune un lucru tot în alt tipar// Când încoace, când încolo, o ia/ De ici, de acolo, câte ceva/ Şi măsluie sufletul şi trupul,/ De nu ştii care-i albina şi care e stupul?,/ Că se ascunde mereu după “belciuge”,  “lacăte” şi “drugi”.

Poetul se luptă necontenit cu îndoiala lui, adresându-se lui  Dumnezeu că-l caută “pentru credinţă sau pentru tăgadă”. Psalmistul ezită să cadă în genunchi, el vrea să-l prindă pe Dumnezeu, să-l “pipăie” şi să “urle”: “Este!” El nu străluceşte prin cucernicie, ci, dimpotrivă, printr-o neîmpăcare rebelă, care doreşte să obţină totul sau nimic:

“Ispitele uşoare şi blajine

N-au fost şi nu sunt pentru mine.

În blidul meu, ca şi în cugetare,

Desprins-am gustul otrăvit şi tare.

Mă scald în gheaţă şi mă culc pe stei,

Unde dă beznă, eu frământ scântei,

Unde-I tăcere, scutur cătuşa,

Dobor cu lanţuri uşa.

Când mă gândesc în pisc

Primejdia o caut şi o isc,

Mi-aleg poteca strâmtă ca să trec

Ducând în cârcă muntele întreg.”-Psalm

De la Claudel la aproape toţi expresioniştii germani, inclusiv la românul Arghezi, relaţia om-divinitate ia un aspect dramatic, apare ca o încleştare sălbatică, supusă neprevăztutului. “Bunul Dumnezeu ” din literatura sfârşitului de secol 20 e pus la îndoială. Noua sensibilitate poetică religioasă se caracterizează printr-o întoarcere la universal biblic şi la glasul profeţilor, împrumutând utopismul socialist creştinismului. “Ruga de seră” a lui Arghezi este mişcată de duhul profetic propriu unor Isaia sau Ieremia: “Cuvântul meu să ardă,/ Gândirea mea s-arunce foc/ În sinagoga lor bastardă;//  Să-mi fie versul limbă/ De flăcări vaste ce distrug/ Trecând ca şerpii ce se plimbă…”

Oricum, atunci când ajunge să vorbească despre Dumnezeu, Arghezi urmează calea teologiei  dialectice. Tropii liricii argheziene de inspiraţie religioasă sunt produsul unei neistovite invenţii poetice, care stă sub semnul categoriilor negative (Crohmălniceanu): O mie de neamuri, plecate domoale,/ Te caută-n ceruri, în vis, în pământ./ Ascuns te-au găsit în Cuvânt./ Sfarmă Cuvântul: cuvintele-s goale… (Inscripţie pe biblie); “Ca-n oglindirea unui drum de apă,/ Pari când a fi, pari când că nu mai eşti”-Psalm

Tocmai eşecul nostru repetat de a ni-l putea imagina pe Dumnezeu, ne permite recunoaşterea adevăratei nature, ireductibile la însuşirile omeneşti. Ce-de Sus pentru Arghezi e mai ales Dumnezeu-Tatăl, din Vechiul Testament, descriindu-I înfricoşat puterea: “Faci dintr-un împărat/ Nici praf cât într-un presărat./ Cocoloşeşti o-mpărăţie mare/ Ca o foiţă de ţigare,/ Dintr-o stăpânire măreaţă/ Ai făcut puţină ceaţă…”

Dumnezeul lui Arghezi se păstrează ascuns ca biblicul Iehova, reproşindu-I Creatorului că moartea este suprema mărginire omenească, pe care Dumnezeu n-a dezlegat-o: “Pe uliţele-albastre, din cerurile tale,/ Sunt mii şi mii de sate şi târguri toate goale,/ Cătunele deşarte-n cerdac, au fiecare,/ O candelă-n opaiţ şi-un muc de lumânare”. Sub pala rece  de vânt a neantului, psalmistul îşi încheie brusc cântarea cu următoarele două versuri sugrumate: S-a prăbuşit vecia. Pe marginile gropii,/ În bâlciul de morminte, rămân să plângă popii…”

Căutarea divinităţii este un eşec la Arghezi. În “Duhovnicească” poetul ne face să trăim ceasul de apoi. Aici tensiunea teribilă pe care o provoacă preţul veşniciei, jertfa existenţei fizice, şi răscumpărarea păcatului original prin identificare cu Isus, ia forma unei adevărate spaime mistice.  La bătrâneţe, suferinţa bolii îi prilejuieşte iarăşi o imagine de o  teribilă pregnanţă fizică: “S-a culcat peste mine o fiară…/ Aş voi cu o rugăciune/ Să chem. Din cer să vie careva,/  Cu suliţă grea,/ Şi s-o alunge-n bezna mare./ Atât îţi cer, Doamne, niţică răcoare.// Fiara şi-a potrivit ochiul aprins şi zgâit/ În ochiul meu, de care-şi freacă pleoapa…”(S-a culcat fiara)

În poezia lui, spunea G. Călinescu, „odată deschisă o uşă, zece porţi se dau la o parte zgomotos şi simultan peste ameţitoare perspective”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*