Vlad Hogea – restituiri: Aderarea României la Pactul Tripartit – probleme politice

Problemele politice, prin natura şi impactul lor, constituie cea mai importantă şi mai numeroasă categorie şi se regăsesc în toate fondurile deja enumerate, inclusiv în Arhiva Economică, ca fundal determinant pentru acţiunile întreprinse de organismele celor două state în acest domeniu. Desprinse – nu din context, ci decupate din şirul celorlalte numerose probleme de care am amintit mai sus, ele reliefează un traiect foarte sinuos, care a caracterizat – în cea mai mare parte a celui de-al doilea război mondial – relaţiile politice bilaterale. Aş afirma că din cercetarea acestor documente se poate realiza imaginea de ansamblu a perioadei interbelice şi a celui de-al doilea război mondial din punct de vedere politic. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă renunţarea la studierea celorlalte arhive deja amintite sau la o critică a documentelor, pe baza scrierilor foarte recente sau a memoriilor trăitorilor epocii.

Contextul politic internaţional, ilustrativ pentru orice întreprindere de natură istoriografică, este conturat, mai cu seamă, prin dările de seamă bilunare ale Ministerului Afacerilor Străine, în sintezele cu privire la situaţia politică din sud-estul Europei. Dar acestea trebuie analizate cu mult discernământ, întrucât ele sunt, în mod evident, marcate, într-o mai mică sau mai mare proporţie, de un inevitabil ataşament politic – fie individual, al realizatorului sintezei, fie al celui care l-a solicitat – într-o epocă în care puterea germană era şi trebuia să fie de neatins.

Am luat ca exemplu în acest sens darea de seamă bilunară nr. 23903 pentru perioada 15 – 31 martie 1941, în care se prezintă o situaţie care, din punctul de vedere al unui cercetător al istoriei înarmat cu date suplimentare şi consecutive evenimentelor, nu corespunde întocmai realităţii istorice: “Guvernul sovietic ştie că forţa militară germană e de neatins şi, astfel, nedorind nici tulburări interne şi nici complicaţiuni serioase în afară, va face tot ce-i stă în putinţă spre a evita o ciocnire. Cercurile oficiale germane sunt convinse că, dat fiind raportul de forţe şi de potenţial de război, U.R.S.S. nu va mişca nici un deget împotriva Germaniei sau a aliaţilor ei. Dar nici Germania nu doreşte un conflict cu U.R.S.S. Teoria unui război antibolşevic, pentru a câştiga simpatia ţărilor, nu ţine seama de felul germanilor de a duce războiul […]. Faptele şi cuvintele Führerului, de asemenea, nu lasă să se întrevadă pregătirea unei ciocniri cu Rusia […]”.. Pentru ca, în darea de seamă pentru perioada 15 – 30 iunie 1941, să se revină spectaculos: “La 22 iunie a început marea bătălie împotriva Rusiei sovietice şi bolşevismului […]. Toată atitudinea U.R.S.S. au arătat că sovietele nu urmăreau decât atacarea Germaniei şi prietenilor ei la momentul ce se va socoti oportun spre a prăbuşi continentul european în haos şi anarhie. Astfel, s-a dovedit că nu se poate concepe o reorganizare a Europei fără soluţionarea radicală a problemei ruse”.

Punctul iniţial al unui întreg şir de înţelegeri, întrevederi, rapoarte confidenţiale şi plângeri reciproce, sfârşitul domniei lui Carol al II-lea şi preluarea puterii de către Ion Antonescu şi legionarii lui Horia Sima, este ilustrat în documentele aflate în toate cele patru fonduri principale, de la declaraţia de politică externă a proaspătului premier Ion Gigurtu, din 4 iulie 1940 – “o politică de integrare sinceră în sistemul Axei”, la discuţiile Hitler-Carol al II-lea cu privire la noua ordine europeană şi situaţia României în planurile germano-italiene.

Aderarea României la Pactul Tripartit a constituit baza relaţiilor politice stabilite între România, pe de o parte, şi Germania şi sateliţii săi, pe de altă parte. Fenomenul este cunoscut şi recunoscut, interpretat şi reinterpretat. Cu toate acestea, o reanalizare a documentelor de arhivă care cuprind preliminariile, negocierile, semnarea şi urmările directe şi de perspectivă ale aderării României la Pact nu este câtuşi de puţin un demers superfluu, cu atât mai mult cu cât, pe măsura trecerii timpului, a îndepărtării de evenimentul respectiv, poziţiile pro şi contra devin tot mai acerbe. Nu mă refer aici numai la studierea propriu-zisă a conţinutului Pactului, care a fost mai mult o Constituţie a sistemului politic al Axei, din care derivau toate celelalte acte oficiale între state – economice, politice, culturale sau militare, ci la reanalizarea lucidă a urmărilor acestuia, atât pe termen scurt, pe perioada războiului, cât şi în perspectiva anilor de dominaţie sovietică şi de răfuială cu “racilele trecutului”. De asemenea, interesante din aceeaşi perspectivă sunt negocierile de “pre-aderare” de la Berlin şi poziţia permanent ambiguă a liderilor germani şi italieni faţă de o eventuală primordialitate a României sau Ungariei.

De la începutul instaurării sale la conducerea statului român, Ion Antonescu s-a preocupat de atingerea unor obiective-limită, care să asigure continuitatea fiinţei naţionale şi, în perspectivă, reîntregirea teritorială. Cele mai ilustrative, în această direcţie, sunt întâlnirile dintre cei doi lideri.

Nu am identificat în fondurile studiate minutele întrevederilor dintre cei doi – ceea ce nu constituie o problemă serioasă, întrucât acestea au fost publicate – ci, mai cu seamă, pregătirea acestor întrevederi, desfăşurarea lor protocolară, relatările din presă (evident, elogioase) şi comentariile titularilor diferitelor legaţii ale României în străinătate, cu privire la ecourile acestor vizite şi la urmările lor pentru România. Vizita lui Ion Antonescu la München, din iunie 1941, a făcut obiectul telegramelor cifrate de la Legaţiile din Berna, Ankara, Budapesta (care evidenţiau din nou relaţiile mai mult decât cordiale stabilite între cei doi lideri), cât şi al articolelor de presă. Atât ziarul “Universul”, cât şi “Berliner Börsen Zeitung”, “Deutsche Allgemeine Zeitung”, “Volkischer Beobachter” sau “Münchener Neuste Nachrichten” alocau ample spaţii acestui eveniment, însoţind comentariile de fotografii. La acestea se adaugă comentariile serviciilor de presă din Bratislava, Berna, Berlin sau Budapesta. De reţinut aici, ca excepţie în corul comentariilor laudative, este poziţia serviciului de presă din Budapesta, care nu comentează nimic privitor la convorbirile dintre Mareşal şi Führer, nu fac nici o comunicare despre problemele economice, ci le integrează pe toate în cadrul foarte larg al relaţiilor dintre membrii Axei.

Cu privire la intenţiile de perspectivă ale Mareşalului, se pot trage concluzii pertinente din unele rezoluţii care ar fi putut să treacă neobservate. Pe un document emis de Legaţia de la Roma, la 18 februarie 1941, referitor la convorbirile dintre Victor Vojen şi Buti cu privire la părăsirea României de către reprezentanţii guvernului Marii Britanii, există o rezoluţie: “document foarte interesant pentru documentarea pentru Conferinţa Păcii”.

Amestecul diferitelor “aripi” ale statului german şi N.S.D.A.P. în problemele interne ale României este foarte bine reprezentat şi oferă o imagine clară şi obiectivă, în condiţiile în care documentele sunt cercetate în integralitatea lor cronologică. Analizate parţial – ca puncte de vedere sau ca plasare în timp – pot oferi imaginea deformată a unei susţineri necondiţionate a legionarilor de către diferiţii reprezentanţi ai partidului sau ai statului. Rapoartele lui Alexandru Constant, spre exemplu, insistă în mod deosebit asupra relaţiei cu totul speciale dintre nazişti şi legionari, pigmentată cu depuneri de coroane din partea română la mormântul lui Horst Wesser, discursul lui Bormann cu sfaturi pentru organizarea legionarilor pe modelul partidului nazist, care creează – în opinia raportorului – “o atmosferă înălţătoare şi foarte potrivită pentru apropierea dintre cele două mişcări”. La acestea se adaugă un material de sinteză, nesemnat, Reflecţii după călătoria la Berlin, potrivit căruia numai datorită Legiunii şi accederii ei la guvernare relaţiile româno-germane ar fi intrat într-o nouă etapă. Se poate presupune că respectivul material îi aparţine sau a fost întocmit la indicaţiile lui Mihail Sturdza.

Cel care are, însă, răbdarea şi prudenţa deontologică de a merge mai departe cu cercetarea va descoperi, în Fondul Dosare Speciale – dar nu numai aici – patru volume referitoare strict la rebeliunea legionară, la cauzele ei profunde – documentele au ca dată iniţială anul 1937 – la relaţiile dintre legionari, statul român/german, la înăbuşirea şi consecinţele rebeliunii. Prudenţa trebuie să fie linia călăuzitoare şi aici, întrucât documentele sunt întocmite după înăbuşirea rebeliunii şi aveau ca scop, evident, să sublinieze o distincţie deja operată la nivelul declaraţiilor oficiale: legionarii răi şi Generalul bun! Nota-sinteză Marile prejudicii aduse ţării în urma rebeliunii din ianuarie 1941 se regăseşte în toate arhivele româneşti şi a fost folosită în sensul sublinierii acestei dihotomii.

Nu sunt de neglijat nici informaţiile cu privire la relaţiile stabilite între Germania şi alte state din Europa – mai ales U.R.S.S., având în vedere implicaţiile majore ale Pactului Ribbentrop-Molotov asupra zonei în general, asupra ţării noastre în mod cu totul special. Specialiştii Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti au surprins şi interpretat – aici poate fi problema! – mişcările şi “supărările” diplomaţiei europene: încordarea survenită în raporturile germano-italiene din cauza politicii balcanice a Italiei (darea de seamă bilunară din 15 – 31 ianuarie 1940); întrevederea Hitler-Mussolini de la Brennero (telegrama strict confidenţială din 4 octombrie 1940); vizita lui Molotov la Berlin şi reacţiile la aceasta: “La Moscova se presupune că obiectul discuţiilor ce vor avea loc la Berlin poate fi unul dintre următoarele: 1) împărţirea lumii în zone de influenţă; 2) posibilitatea U.R.S.S. de a obţine acces la mare; 3) posibilitatea U.R.S.S. de o domina Marea Neagră şi Strâmtorile”.

Din perspectiva a ceea ce cunoaştem astăzi – dorinţa U.R.S.S. de a pătrunde în Comisia Internaţională, adică în regimul internaţional al Dunării până la Bratislava, ceea ce îi fusese interzis, capătul de drum fiind Brăila – nu este greu de dedus că “fără foc nu iese fum”! Dar la Berlin s-au discutat şi alte probleme, cel puţin tot atât de importante, cum ar fi aceea a petrolului românesc, faţă de care Hitler şi-a reiterat interesul: “din cauza sondelor ei petrolifere, România reprezintă pentru Germania şi Italia un interes absolut”.

După înfrângerea de la Stalingrad, raporturile politice dintre cele două părţi s-au deteriorat simţitor, în condiţiile în care devenise cât se poate de clar că deznodământul tragic pentru sistemul Axei nu avea să mai întârzie multă vreme. Mareşalul, dar şi forţele coaliţiei anti-antonesciene interne au realizat că puterea Germaniei nu mai era capabilă, cel puţin din acel moment, să decidă asupra deznodământului războiului. Ca atare, au fost iniţiate de ambele părţi negocieri cu marile puteri ale coaliţiei Naţiunilor Unite. Acestea, autorizate personal de către Conducătorul statului, constituind noi puncte de divergenţă cu Germania lui Hitler, au ţinut seama de preparativele diplomatice, de “înţelegerile secrete” între marile puteri pentru împărţirea lumii în sfere de influenţă, pentru reorganizarea de ansamblu a lumii postbelice.

Aceste realităţi sunt documentate de buletinele informative secrete, lucrările de sinteză cu privire la mersul operaţiunilor militare, documentarele cu privire la situaţia şi activitatea românilor aflaţi în Anglia şi în dominioane, hotărârile marilor puteri în privinţa Germaniei şi a administraţiei postbelice a acesteia, luate în perioada 1943-1944, dar şi prin ceea ce reiese din documente, fără a fi clar exprimat. Ne referim aici, spre exemplu, la gradata schimbare a tonului de către Mihai Antonescu, care, în ianuarie 1944, în şedinţa deja menţionată cu reprezentanţii Băncii Naţionale, perora: “negocierile economice au coincis cu situaţia în care se afla ţara în urma pierderilor numeroase de trupe, cu o atmosferă inerentă noilor perspective ale războiului care deveneau palpabile în toată lumea”, conchizând amar: “noi trebuie să ne scoatem şi haina de pe noi pentru ei, mai ales că trupele germane ne apără graniţele”. În acest an, divergenţele româno-germane s-au acutizat, Mareşalul avertizându-i pe reprezentanţii Germaniei că România, în lipsa unui sprijin german efectiv, s-ar considera absolvită de toate obligaţiile asumate şi ar putea realiza armistiţiul cu Naţiunile Unite.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*