Eminescu în oglinzi medicale (3)

Autorul face o observaţie foarte importantă pe marginea certificatului medical elaborat de doctorii Iuliano şi Bogdan, în baza căruia Eminescu a fost trimis cu jandarm la Mânăstirea Neamţ: „Documentul este un exemplu de internare non-voluntară statuat/ă/ pe baza unui act medical. Sigur că în acest context se pune problema consimţământului şi a acordului consensual pentru internare şi tratament, chiar şi în condiţiile de sfârşit de secol al XIX-lea, care aici nu sunt menţionate.”. E clar: suntem în Caragiale, cu al lui „Curat neconstituţional, dar umflaţi-l!” Iar dl. ARGUMENT ne tot îndeamnă să părăsim teoria conspiraţiei, să venim pe terenul ferm al documentelor – şi ne consolează cu faptul că „E scuzabil Călinescu”.

EMINESCU ŞI BOALA SA PSIHICĂ. ARGUMENTE DIN PERSPECTIVA PSIHIATRIEI ACTUALE. Text limpede, de cristal, pivot central al cărţii. N-ai ce să-i reproşezi, păcat de cele câteva scăpări – pe care un redactor profesionist de carte le-ar fi putut prinde fără nici o dificultate. Ultima revistă la care a scris Eminescu nu este Gazeta Blanduziei, ci Fântâna Blandusiei, autorul fiind dator să-şi piardă paşii cel puţin o dată-n viaţă prin localul eponim din centrul Bucureştilor, fie şi gândindu-se la Eminescu. În pasajul: „Eminescu îi scrie lui Vlahuţă în perioada bună, de remisiune a simptomelor: „…mă aflu bine sănătos în mijlocul acestor munţi…nu te pot încredinţa destul cât de odioasă este pentru mine această specie de subscripţie public, recompensă naţională…” (lipsa acordului, subscripţie public pentru publică, era tot treabă de corectură – ca şi alte câteva „greşeli”) se combină o scrisoare către Iacob Negruzzi cu una către Vlahuţă (ambele au făcut carieră glorioasă în eminescologie, un redactor de carte filolog ar fi sesizat imediat). Ar mai fi informaţia aceasta: „între 1883-89 /Eminescu/ a scris 65 de poezii, 15.271 pagini de manuscris, din care 4000 de versuri, avea în plan lucrarea „Muşatinii”, proiecta un nou volum de versuri, „Lumină de lună”, acţiuni improbabile la un pacient cu PGP în evoluţie”. E cu totul inexact, nu mai stau să descâlcesc încurcăturile, mă mulţumesc doar cu proverbul latinesc Si tacuisset…Autorul a „spicuit”, cum spune însuşi, din documentele puse la dispoziţie într-o carte de un confrate medic. Rămâne, în fond, declaraţia sa de principiu: „În opinia noastră Eminescu era, ca fire, o personalitate, un ciclotim, care a prezentat cele trei episoade maniacale, unele cu factori psihotici (idei delirante, de grandoare, de persecuţie, incoerenţă ideativă şi verbală, comportament destructurat, heteroagresiv, agitaţie psiho-motorie), care au necesitat internare în spital, astfel că se poate afirma, în concordanţă cu criteriile de diagnostic din sistemele actuale de diagnostic psihiatric, cu toată literatura acreditată de psihiatria contemporană, că suferea de o tulburare afectivă bipolară tip I, cu episoade maniacale acute cu factori psihotici congruenţi cu dispoziţia, alternate cu perioade subclinice depresive şi cu remisiuni (parţiale) interfazice….” Aceasta va rămâne, probabil, concluzia cărţii pentru medici; amintesc că doctorul Ovidiu Vuia, un medic foarte apropiat de opera şi biografiile lui Eminescu, scriind din anii 70 ai secolului trecut până acum câţiva ani, când şi-a găsit sfârşitul în condiţii neelucidate, venit în România după 1989 numai şi numai ca să-şi facă şi aici cunoscute lupta şi teoria, cerând insistent dialog cu medici români dar nereuşind să-l aibă – ei bine, el spunea că boala lui Eminescu ar trece, astăzi, cu cea mai simplă medicaţie, de pildă cu celebrul „xanax” ori ceva similar pentru stres, angoasă, atac de panică etc. Din simptomatologia autorului nostru de astăzi, se pot scoate fără grijă vreo câteva „adjective” – dar asta necesită o critică atentă a izvoarelor ce ia timp, cere contextualizare, etc.

Mare păcat că inteligenţele de vârf ale medicinii (noastre) nu coboară în istorie, în poezie, în cultura naţională în generală. Tot e bine, însă, că sunt prinse la cotitură, ca să zicem aşa, şi forţate, oarecum, să-şi spună părerea. Imaginea pe care o am este aceea a lui Morfeu prins de Ulise şi obligat să-i spună exact ce vrea Ulise să ştie. Morfeu este zeul formelor, al infinitului morfologic, adică ştie totul despre toate: îţi trebuie un ritual anume să-l găseşti, alt ritual să-l faci să apară – şi apoi nu ai decât să-i înfigi lancea în mantie, să-l coşi de pământ aşadar, şi să-i spui că-i mai dai drumul numai după ce-ţi spune cutare lucru. Îmi dau seama cât de greu i-a fost CUVÂNTULUI ÎNAINTE să convoace aceste vârfuri, aceste somităţi ale medicinii – şi să le pună să vorbească despre Eminescu. Bravo lui – bravo lor. A reieşit o colecţie de opinii avizate. Fără să-l cunoască pe Eminescu (viaţa, opera, anturajul) – dânşii îi cunosc boala, ca dovadă că există pe lume, de fapt, boli – nu bolnavi. Că sunt şi greşeli? Cineva vorbea, mai sus, de sloganul „Lucru bine făcut”. Eu mă mulţumesc cu „Merge şi-aşa”. În fond, ce faci când ţi s-a rupt căruţa-n drum? Te duci la fierar să-ţi dea alta? Ba nu, pui binişor mâna pe topor, îţi faci o osie nouă, sau înnădeşti o spiţă – şi gata: nevoia învaţă pe om, cum se zice, adică merge şi aşa. Drept e că…eu nu ştiu cui îi şedea calul în pârtie să „rezolve” chestiunea bolii lui Eminescu. Poate d-lui ARGUMENT cu refrenul său „oratori, retori, limbuţi universitari”. N-are decât să schimbe, şi dânsul, sloganul prezidenţial pe cel dispreţuit de elite, şi să recunoască simplu că asta a ieşit: o carte plină de greşeli de limbă, de date, de informaţii – dar fermă şi autoritară în vorbe mari.

PUNCTUL DE VEDERE AL DERMATOLOGULUI PRIVIND DIAGNOSTICUL DE SIFILIS. Este unul dintre cele mai vioaie şi atractive studii din carte. Din păcate, textul scapă din mâna autorului: apar cuvinte legate cu nemiluita, calculatorul şi-a mâncat pauza. Şi totuşi, e uşor lizibil pentru că e scris bine literariceşte. Iarăşi din păcate, autorul agaţă în peniţă o eroare penibilă – pe care o ţine după el cu o nonşalanţă, să-i zicem ridiculă: „În cazul lui Eminescu, primul diagnostic de sifilis a fost pus la Iaşi, în 1873, de către dr. Iszak şi a fost bazat pe apariţia unor ulceraţii la nivelul picioarelor pentru care acesta i-a prescris tânărului scriitor un tratament cu vapori de mercur, care oricum nu se mai prescria nicăieri în Europa în caz de sifilis terţiar la vremea respectivă. Diagnosticul de sifilis terţiar nu se poate stabili la un prim consult, în condiţiile în care nu exista, atunci, nici o confirmare de laborator (…) mai ales că leziunile cutanate au apărut la vârsta de 23 de ani (gomele sifilitice apar după cel puţin 20-25 de ani de la contactul infectant).” Deci nu e greşeală 1873, ştie că Eminescu avea pe atunci 23 de ani – şi n-ar fi putut avea un contact infectant la…3 ani!. Se miră, mai jos, că „Aceste leziuni au apărut /după I. Nica/în 1880 (totuşi dr. Iszak le constată la Iaşi în 1873 – vezi mai sus) pentru prima dată.” Şi dă-i, şi luptă: îl ţine pe acest 1873 (reţinut, probabil, de la postuma „Din Berlin la Postdam”, aceea cu „blonda Milly”) până la sfârşit.

O observaţie care ţine clar de teoria conspiraţiei: de ce nu a ajuns creierul lui Eminescu la Victor Babeş? – „ori anumiţi oameni se temeau de diagnosticul severului Prof. V. Babeş”. Probabil că această observaţie va intra în folclorul atât de uşor ţesut pe marginea bolii şi morţii lui Eminescu: medicii autopsieri s-au temut că vor fi corectaţi / infirmaţi de Babeş, de aceea l-au evitat. Ar trebui „descoperit” ceva ca acoperire: de pildă că marele medic nu era în ţară, sau că avea o treabă importantă în alt oraş…Şi dă-i, şi luptă…Treabă pentru dl. ARGUMENT.

BOALA ŞI MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU. Mie, ca profan, îmi ridică mari semne de întrebare această serie a constatărilor foarte judicioase ale autorului: Mai întâi „aspectul anormal al creierului descris la autopsie”. Autorul citează din autopsie unde stă scris: „Partea psihică a creierului era total ulcerată în emisfera stângă, chiar şi partea psiho-motorie” – şi comentează: „După cum se ştie, creierul a fost examinat, ulterior, numai macroscopic, şi de către doctorul Gheorghe Marinescu, când însă ţesutul cerebral intrase deja în descompunere din păcate, şi acesta confirmă că ar fi existat o meningită localizată la lobii anteriori. În mod curios, acesta nu remarcă ulceraţia pomenită la examenul necroptic relatat mai sus, fapt extrem de curios, întrucât ochiului său nu ar fi putut o asemenea lipsă de substanţă cerebrală.” Vedeţi anacolutul: lipseşte din text, ceea ce este mai grav decât că multe cuvinte sunt lipite… În fine, despre această ulceraţie pe care Gheorghe Marinescu nu o relatează – aflăm că ea poate să aibă o cauză: „şi anume, ulceraţia putea fi secundară unui traumatism cranio-cerebral soldat cu hematom la vremea respectivă”. Cu alte cuvinte, în limbajul nostru, al profanilor, aici poate fi urma bolovanului care i-a curmat viaţa lui Eminescu. Atenţie: nu e vorba de pietricica de la jumătatea lui mai 1889 – ci de bolovanul aceluiaşi nebun, din după-amiaza lui 15 iunie, care a dus la moartea subită, de care medicii de astăzi se pare că nu ştiu (de bolovan, adică: n-au citit textul). Autorul revine la autopsie, când vrea să combată alcoolismul pus pe seama lui Eminescu: pentru a se proba, ar fi trebuit descris creierul mic, unde această „boală” (eu pun, totuşi, ghilimele…profane) lasă urme. Iarăşi autorul: „În mod ciudat şi inexplicabil, la autopsie nu este menţionat nimic despre cerebel, care la aceia care consumă cantităţi mari de alcool se atrofiază într-o măsură importantă, fiind uşor de observat la un examen macroscopic. Mai mult: se menţionează că „Emisfera stângă cântărea 595 grame, iar cea dreaptă, 555 de grame, fără cerebel”, despre cerebel nemenţionându-se nimic în raport. De aceea presupunem că a fost normal, atâta vreme cât nu s-a remarcat un aspect special.” E o sofistică aici: a fost normal să nu se amintească de cerebel – dacă şi numai dacă s-a căutat prin autopsie să se găsească urme ale alcoolismului şi nu s-au găsit la cerebel. Dar…pentru asta s-a făcut autopsia, să se demonstreze ceva?! Rămâne cum am vorbit, D-le Doctor, cerebelul nu e menţionat, deci nu există. Bolovanul a lovit pe la spatele bolnavului. Doctorul Al. Tălăşescu, pe care-l citează cei cu teoria conspiraţionistă, povesteşte, la 1912, că i s-a adus „o bucată din creierul lui Eminescu cu răni provocate de aşchiile ţestei capului zdrobită de o mână criminală”. E cu totul incoerent acest doctor Al. Tălăşescu, face mai mult literatură, chiar poezie – dar citatul meu este exact; el, ca adjunct al lui Gheorghe Marinescu, trebuia să conserve această bucată de creier pentru Institutul Mina Minovici, reuşeşte să piardă mostra – şi peste 23 de ani mărturiseşte căindu-se. De ce nu i-au adus de la Dr. Şuţu creierul întreg, care anume bucată de creier i s-a adus?! Nu spune. Poate a fost tocmai cerebelul lipsă la autopsie.

Oricum, semne de întrebare se ridică din acest text – care cu adevărat a fost scris cu inima. Autorul nu are suficientă informaţie (românească, despre Eminescu) – însă lasă deschisă chestiunea morţii subite prin observaţiile sale atât de sagace. Se conjugă, apoi, cu textul de mai sus: de aceea n-a fost dusă proba anatomică la severul Victor Babeş, pentru că el ar fi observat imediat inadvertenţele.

DATE PRIVIND PATOLOGIA CARDIOVASCULARĂ LA EMINESCU. Mici neatenţii: cuvinte legate între ele, greşeli hazlii: „Primul tratament cu mercur a fost început în lina aprilie 1987 la Botoşani recomandat si aplicat de dr. Iszak şi a constat in fricţiuni cu mercur, câte 4 şi 7 grame…” (luna, 1887; are când si când şi, dar in mai frecvent decât în; oare medicii nu mai au dactilografe?) – dar explică limpede că bolile inimii nu puteau fi cauzate de lues – şi chiar patern oarecum: vorbeşte de suferinţele unui om tânăr de câteva ori.

DESPRE BOLILE MAI PUŢIN CUNOSCUTE ALE LUI EMINESCU. OTITA. Autorul consideră că este o boală minoră, fără efecte, fără a fi fost semnalată de cineva din anturajul lui Eminescu. Un fapt curios, totuşi, vreau să arăt. Avem Dicţionarul de frecvenţă a cuvintelor din poezia lui Eminescu. Cineva a urmărit relaţia dintre organ şi funcţie. De pildă, cuvântul ochi apare la Eminescu de 299 de ori, în timp ce verbul a vedea apare de 303 ori – un echilibru cum nu se poate de bun (vede cu ochii lui, este acolo unde se petrece acţiunea, etc.) – în timp ce cuvântul ureche apare de 24 şi verbul a auzi apare de 79 de ori: funcţia este invocată de trei ori mai des decât organul, un dezechilibru care indică o deficienţă.

CONTROVERSE PRIVIND SĂNĂTATEA POETULUI. Studiul încheie cartea, este o încântare să-l regăseşti pe dl. Prof. univ. dr. Vladimir Beliş în această alcătuire, numele dânsului trebuie spus neapărat cu voce tare şi cu respect. Simplu în cuvinte, demn, dând de înţeles de la început că este preocupat de mult timp de subiect, de data aceasta aduce în discuţie un raport de autopsie făcut de Mina Minovici în 1892, la doi ani de la ciornele însăilate după rapoartele medicilor care au făcut autopsia lui Eminescu, pentru a arăta un model al genului. Sec: „Simpla comparaţie (…) demonstrează limpede precaritatea cunoştinţelor medico-legale şi morfopatologice care apar în raportul medico-legal al lui Şuţu. În 1897, prof. Şuţu a fost înlocuit de Mina Minovici la conducerea catedrei de medicină legală care se separă de cea de psihiatrie.”

Aceasta este cartea. Deie sfântul ca vreunul dintre tinerii medici care au luat acum prima dată contactul cu chestiunea bolii şi morţii lui Eminescu să devină împătimit de studiu adevărat, această patimă să-i fie dublată de iubirea pentru poezie în general, pentru poezia lui Eminescu îndeosebi – şi peste câţiva ani buni de muncă serioasă să ne bucurăm că tradiţia Ion Nica – Ovidiu Vuia are continuitate. Pentru că, vorba lui Iorga, nu poţi iubi ceea ce nu cunoşti.

Până atunci, să ne bucurăm că cineva i-a prins pe aceşti „Morfei” ai lumii patimilor noastre şi i-a pus să spună iute lucruri pe care altfel le zăceau în ei fără să ştie…Dar să ne bucurăm, mai ales, că acest eveniment mediatic n-a atins Aula Academiei, ci aplauzele profesorilor de gimnaziu însoţiţi de elevii şi drăgălaşele lor eleve (poate şi de mămici) s-au spart între cărţile de la Biblioteca Academiei: acolo stau în rafturi, alături, adică unul lângă altul în coperte la fel, genii şi nebuni, deştepţi şi proşti, oratori, retori, limbuţi… (sfârșit)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*