Lecturi de duminică – Alina Danciu

Izbăvire

Cometele toate şi caii iubirii
Cu zeii-n regate de fildeş s-au strâns
Să cadă la sfaturi, să dea omenirii
Ce-aşteaptă în rugă un ultim răspuns.

Iar Zeus cu furii ar vrea să se-avânte,
Să-i curme-n genune cu foc şi dojeni:
„Ce ziceţi, surate? Pacatele-s multe,
Robiţi sunt de ele aceşti pământeni.

Dar ochiul meu veşnic nu poate să-ndure,
Le-am dat libertate, cu ea ce-au făcut?
Le-am dat şi un suflet, să fie prescure,
Că nu te naşti om, ci devii, n-au ştiut!

Şi multele daruri în stare latentă,
Le-am dat numai lor, la timp să-şi culeagă
Ei mici zei să fie pe cale-ascendentă,
Întreagă gândirea, să-nveţe s-aleagă.

Avut-au de toate, simţiri să-nţeleagă
Că sunt mult mai mult decât vene şi os,
Că-n sfântă menire prin lume aleargă,
Dar ei şi-au întors fericirea pe dos.

La ceasul de taină vă cer astăzi vouă,
Să sting astrul zilei- coroană pe cer,
Să cernem neghina spre lumea cea nouă
Pe care-o invoc, o descânt şi o sper”.

Cometele prinse în hora astrală,
Răgaz îi cerură, din ochi azurii
Şi-n neagra vecie cu trupul de smoală,
Lumină făcură-ncepând a grăi:

„Tu, Zeu al Iertării, opreşte-le timpul
Şi uite-i, priveşte-i din jilţul ceresc!
Prea grea e povara şi greu anotimpul
Ce nu înţelege mai sus de lumesc!

Dar caii iubirii i-aleargă prin trupuri,
S-aprindă lumini care ard infinit,
Mai este speranţă spre noi începuturi,
Aceasta-i salvarea ce le-ai dăruit.

Îndură-te, Zeus, adânc înţelept,
Mai este-o speranţă ce-i arde în piept!”.

 

Meditaţie

Când noaptea în vene m-apasă,
Mi-apari iar în prag, înger mov,
În strai înspumat de mătasă,
Chemându-mă-n vechiul alcov.

La ceasul de aur se-aşază
Minunea, acum, între noi
Şi harul în tine veghează
Ca timpul să-l dai inapoi.

Hipnotic ceasornic vesteşte,
Se-ntoarce în somn milenar
În sensul contrar straluceşte,
Doinindu-ne-n miez de altar.

Aici ni s-a pus semn pe frunte,
Sortiţi unul altuia-n zbor,
Prin vieţi far’ de număr să cânte
Iubirea, din cosmic izvor.

Aici ne-am unit cu Lumina
Ce-n mii de fărâme căzu,
Aici se deschise cortina
Şi Marea Poveste-ncepu.

Frenetic mă strânge-a ta mână:
„Mai stai!”, dar se-aude-un Cuvânt
Ce-albeşte-ntuneric pe-o strună:
„Zburaţi, vă-ntâlniţi pe Pământ!”

 

Neadormite gânduri…

Neadormite gânduri ca ploi neîncetate
Îşi sapă-n cercul minţii meleaguri neumblate.
Urcând pe-ai nopţii umeri, cătând a înţelege
Cât de adânc se poate, fiinţa s-o dezlege.

Din Poli cu tâmpla sură, până-n Sahara coaptă
În dansu-i de cadână cu buza-nrodiată,
Din magma ce zvâcneşte în venele planetei,
Până-n haloul tainic din inima cometei.

De la întâiul plânset la cea din urmă brumă,
Cunoaşterea îţi este nemuritoare mumă.
Tu, omule, veghează a ta nimicnicie,
Dar mai presus de toate, o carte să îţi fie

Inima ta deschisă. Întoarce-o către stele,
Să poţi citi într-însa, angoasa prinsă-n grele
Ispite ce te leagă de cercul suferinţei,
Doar mintea ta-i de vină de patima fiinţei!

Aceeaşi minte care strălumina mistere,
Înfige-n ochi şi-n palme, durere cu durere…