Observ neliniştea mediatică cum creşte necontenit prin atenţia acordată unor subiecte până nu demult banale. Prin puterea de expresie a sistemelor de televiziune, speakeri bine plătiţi formează opinia publică să consimtă la directive primite din partea celor ce au interesul să obţină anumite foloase de pe urma credulităţii celor care urmăresc show-uri prelungite până târziu, în noapte. Disting cenuşiul prezentărilor ce demonizează partea adversă şi dezumanizează pe cel detectat a fi adversar comun şi vinovat pentru tot răul ce se întâmplă în societate şi în lume.
De aici, doar un singur pas mai rămâne de făcut până când dreptatea populară începe să îşi facă simţită prezenţa prin acţiuni violente îndreptate împotriva celui detectat a fi vrăjmaşul umanităţii, cu scopul bine intenţionat de a pune o dată pentru totdeauna capăt acestei situaţii devenite brusc de nesuportat. Ceea ce ieri trecea drept nesemnificativ, astăzi devine cu totul important şi atrage măsuri drastice din partea justiţiarilor de tot felul.
Cu un zel exemplar, voluntari se oferă să ajute autorităţile în curăţenia necesară a fi realizată în cel mai scurt timp. Şi astfel, mânia populară începe să se facă simţită pentru eradicarea cauzelor suferinţei de pe pământ. Bineînţeles, vinovatul presupus nu are cum să se apere, iar dacă nici nu poate face acest lucru, fiind uneori necuvântător, lucrurile se desfăşoară şi mai bine.
Nu întâmplător, îmi aduc aminte de „Campania Împotriva Celor Patru Animale Dăunătoare” ordonată în vremea regimului maoist şi iniţiată în cursul anului 1958, când a fost dispusă exterminarea în masă a ţânţarilor, puricilor, şobolanilor şi vrăbiilor. Mulţimile mobilizate exemplar au trecut la acţiune pentru a distruge toţi aceşti dăunători prin inventarea celor mai năstruşnice metode.
În privinţa primelor trei categorii de dăunători, nu am prea multe de comentat, fiind uneori „victima” agresiunii lor, totuşi extinderea asupra vrăbiilor mi se pare cu totul interesantă. Astfel, cete de cetăţeni indignaţi şi-au luat în primire instrumentele acustice, în genul tobelor, oalelor şi tigăilor de tot felul, destinate să sperie respectivele păsări. În plus, agilitatea tinerilor s-a dovedit utilă pentru căţărarea în copaci şi distrugerea cuiburilor nefericitelor păsări.
În regiuni mai bine „echipate”, armele de foc şi-au făcut simţită prezenţa prin oferirea unor partide de vânătoare inedite pentru cei mereu dornici să se bucure de sângele vărsat de animale nevinovate. Însă, nu numai vrăbiile au făcut obiectul mâniei populare, multe alte păsări fiind adăugate pe lista dăunătorilor, ce distrugeau recoltele bogate ale Chinei. Astfel, vrăbiile, socotite drept duşmani ai economiei şi progresului social, nu şi-au mai făcut simţită prezenţa spre bucuria şi satisfacţia tuturor.
Dar nu a trecut multă vreme, fiindcă în cursul anului 1960 liderii politici şi-au dat seama că prin exterminarea vrăbiilor insectele se înmulţiseră necontenit, iar recoltele deveniseră tot mai sărace sub asaltul hoardelor de dăunători, de data aceasta imposibil de eradicat pe deplin. În consecinţă, Mao Zedung a scos de pe „lista neagră” vrăbiile, acestea fiind înlocuite cu ploşniţele, al căror număr întrecea orice imaginaţie în satele şi oraşele Chinei. Iarăşi, subscriu la această listă actualizată, dar în privinţa consecinţelor distrugerii vrăbiilor lucrurile nu s-au îmbunătăţit.
Scăpate de vrăbii, lăcustele s-au înmulţit necontrolat fapt ce a condus la devastarea recoltelor şi pădurilor pe arii extinse. În zadar s-au folosit pesticide pe scară largă, fiindcă poluarea rezultată a generat pagube suplimentare pentru întreaga societate. Imediat, s-a instalat o foamete fără precedent, care în contextul ineficienţei economice, a provocat moartea multor oameni, numărul estimat fiind cuprins între 20 şi 43 de milioane. Bineînţeles, nu doar exterminarea vrăbiilor a cauzat acest lucru, „Campania Împotriva Celor Patru Animale Dăunătoare” fiind doar una dintre măsurile draconice de restructurare economică a Chinei derulate pe fundalul unor experimente sociale dramatice, inumane şi păguboase.
Mai recent, mai precis în cursul anului 1998, o campanie similară s-a desfăşurat, dar lista fiind puţin modificată prin cuprinderea: ţânţarilor, puricilor, şobolanilor şi gândacilor de bucătărie. Cumva, subscriu la această idee, care poate s-ar putea dovedi benefică şi în România. Din fericire, vrăbiile nu au mai fost incluse pe acea „listă a morţii” folosită drept „paratrăsnet” pentru descătuşarea mâniei populare.
În realitate, există nenumărate evenimente ce ne provoacă revărsarea mâniei şi frustrării pe care le acumulăm zilnic prin trăirea unei vieţi ce nu se ridică la nivelul aşteptărilor. Prin nedreptăţi de tot felul, agentul corosiv al răului ne încearcă şi ne afectează sensibilitatea lăuntrică. Iar dacă sistemul în care evoluăm hrăneşte şi accentuează această involuţie, în scurt timp ajungem să explodăm interior şi exterior. În realitate, ineficienţa şi indolenţa nu pot fi eradicate prin pogromuri, iar suferinţa provocată unor fiinţe nevinovate nu poate fi compensată printr-o altă suferinţă pusă asupra presupusului adversar, descoperit şi generalizat propagandistic.
În lanţul trofic al naturii, fiecare element îşi are rolul său, problema fiind aceea de a echilibra de fiecare dată acele elemente ce îşi depăşesc menirea în contextul ansamblului. De aceea, măsurile asimetrice de exterminare pot cauza la rândul lor dezechilibre în altă parte a vastului sistem în care existăm. Astfel, trebuie evitate excesele ce iau naştere din clipa în care propaganda anihilează gândirea logică şi patima ia locul raţiunii. „Partea interioară a paharului trebuie să fie curăţată mai întâi”, însă de câte ori nu începem cu aspectul exterior, interiorul rămânând mereu necurăţat datorită neglijenţei, indolenţei şi neştiinţei? În consecinţă, orice sistem trebuie perfecţionat prin îmbunătăţiri treptate şi continue, dar niciodată prin măsuri violente luate sub impactul emoţiilor de moment.
Lasă un răspuns