Şi mă dau pe gheață mai departe…

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu de fiecare dată când merg cu metroul, mi se întâmplă să mai trec prin câte ceva neaşteptat. Bunăoară, iarna trecută, pe la sfârşitul lui februarie. Vremea se îndreptase de  credeam că sosise primăvara,  când într-o noapte a dat un îngheţ cu viscol şi ger aşa de straşnic, că dimineaţa, pe trotuare se şi făcuse gheţuş. Ce-aş mai fi stat acasă, să privesc de la fereastră peisajul, dar trebuia să ajung la datorie! Cu viforniţa-n spinare,  am pornit-o către metrou. Am mers cu grijă, căci gheaţa era numai bună să aluneci pe ea. Mai ţinându-mă de un gard, mai tupilându-mă pe lângă un zid, iată-mă-s la gura de metrou. Aici, cald şi bine. Cobor scările şi doar ce ajung în staţie, că şi aud o femeie strigând din răsputeri, de pe peronul de vizavi: „Emil! Emil! Emil!”.

După cum îşi agită braţele în aer doamna nurlie ce îl strigă pe Emil, presupun că el este, firesc, o persoană foarte importantă…, cel puţin pentru ea. Privesc în jur şi încerc să îl descopăr pe Emil, care este clar că adăsta de ceva vreme, de aceeaşi parte cu mine. Uşor de zis, greu de făcut. În marea de oameni ce aşteaptă metroul, Emil se camuflase ca la carte. Şi iarăşi: „Emil! Emil! Emil!”.

Cine să fie Emil, stau şi mă întreb? E chipeş, e isteţ, e cu vino-ncoa? Şi de ce se ascunde, rămânând în umbră, de vreme ce e aşa de dorit de o femeie atrăgătoare? Scump la vedere băiatul ăsta! Dar nu mai am timp de reflectat, căci iată, vine trenul. Se mai aude o dată, vag, „Emil!”, după care scârţâitul strident al roţilor pe şine acoperă totul. Trenul opreşte în staţie şi ne îmbulzim în faţa uşilor, aşteptând deschiderea lor. Cineva mă împinge din spate. Altcineva îmi propteşte un cot în coastă. Se deschid în sfârşit, uşile şi intrăm buluc!!! În vagon, aerul este greu de respirat. Înghesuită din toate părţile, încercând să descopăr o bară de care să mă apuc, cu căciula căzută pe ochi şi haina răsucită, simt cum calc pe ceva umflat şi moale, ce mi se lăţeşte sub picior. Mi-e frică să fac presupuneri. Mai bine să nu mă gândesc ce ar putea să fie. Trenul porneşte şi apoi, „hapciu”, aud lângă mine şi din nou, „hapciu, hapciu”, de trei ori. Microbi, îmi zic, s-ar putea să mă aleg chiar cu o viroză. Aş vrea să deschid geamul, dar geamurile sunt etanşe. Sau ar fi mai bine să avansez ori să fac un pas la stânga sau la dreapta, dar nu am cum, căci nu e loc nici să arunci un ac. Poate doar dacă…, dacă mi-ar veni cineva în ajutor. Dar cine? Şi dintr-o dată, simt că aerul nu e suficient pentru toţi şi parcă aş vrea să strig. Să strig? Ce să strig? Nu ştiu de ce, dar mi-aş dori să strig şi eu, asemenea doamnei de pe peron: „Emil! Emil! Emil!”.

„Hapciu”, răsună iar un strănutat în spatele meu. „O fi Emil cel care strănută?”, mă întreb. Dar întrebarea rămâne fără răspuns, curiozitatea mea nu are cum să fie mulţumită. Mă mut de pe un picior pe altul şi simt cum acel ceva moale şi umflat de sub talpa stângă îşi schimbă uşor, forma. Cum să văd oare ce este? Oricât m-aş uita în jos, din cauza îmbulzelii, nu pot deosebi nimic. De aceea, privesc numai înaintea mea, la domnul solid ce stă pe scaunul în dreptul căruia mă oprisem atunci când am păşit în vagon. Nu pare să aibă mai mult de 40 de ani acest domn. Este bine îmbrăcat, durduliu, roşu în obraji, cu părul dat cu ceară, frumos aranjat. Şi cum îl privesc, îmi vine dintr-o dată, o idee: nu cumva el este Emil? Brusc, telefonul domnului începe să sune: „Alo, răspunde el. Da, mamă, uite, ce să fac?”. Dar mama nu îl lasă şi pe el să spună ce face: turuie numai ea, fără oprire. Fiul tace mâlc şi doar se colorează din roşu cum era la faţă, în grena. „Păi, bre mamă, izbucneşte el apăsat, într-un final, eu i-am spus ei: mă, tu ai impresia că…?”.

Şi mama continuă să vorbească: mult, mult, foarte mult.

– Bre mamă, îndrăzneşte iarăşi fiul să zică şi el un cuvânt cu năduf, cine dracu’ crezi mata că mai ţine cont azi de ce vor copiii, dacă să rămână cu mă-sa ori cu ta-su? Bre, nu mai e acuma ca pe vremuri, să întrebe şi copiii la tribunal, „Bă, voi ce vreţi”? Păi ea a ştiut, bre, ce face, când mi-a zis că mă lasă. Eu d-aia i-am spus ei: mă, tu ai impresia că…? Şi ca de obicei, mama îl întrerupe. Of, ce mamă! De ce n-o fi având şi ea puţintică răbdare?

– Da, ea e la lucru acuma. A plecat de dimineaţă. Bre, mamă, bre, crede-mă, eu i-am zis ei: mă, tu ai impresia că…?, mai încearcă fiul încă o dată să o lămurească.

Să ştii că am dat peste Emil, îmi spun. De asta îl striga de zor, femeia aceea, pe peron. Aflase că el e pe cale să devină burlac şi vroia, probabil, să îi fie consoartă sau măcar tovarăşă de suferinţă. Iată-l deci pe Emil aici, în faţa mea! Sigur el e! Şi dintr-o dată, Emil nu mai are semnal. Dialogul cu mama se încheie. În acelaşi timp,  locul de lângă el se eliberează şi mă aşez. Descopăr că aveam sub talpă o bucată de covrig: moale şi umflat. Găsesc imediat şi explicaţia pentru acest lucru: două scaune mai la dreapta, o domnişoară rupe tactiocos, bucăţică după bucăţică, un rest de covrig, mâncând dusă pe gânduri. Desigur că atunci când tânăra păşise în vagon, în aglomeraţie, cine ştie cum, o parte din covrig s-o fi rupt şi a căzut pe podea. Emil tace, cu ochii la bucata de covrig leşinată pe jos. Dinspre capătul vagonului apare un alt domn, care se opreşte în dreptul lui şi i se adresează:

– Salut, Nicule! Ce faci? Ai apucat să vorbeşti ieri cu şeful, rezolvăm azi cu transportul spre Maramureş?

E clar că nu este el Emil. El este Nicu. Cine să fi fost atunci, Emil? Sunt sigură că n-a coborât, că încă mai e în trenul acesta, în care mă aflu şi eu. Îmi sună telefonul, ceea ce înseamnă că avem acoperire. Dau să îl scot din geantă şi abia atunci bag de seamă că am geanta deschisă, căscată larg. În îmbulzeală, cineva mi-a deschis poşeta. Ce bine că nu ţin portofelul în ea! Ce fericire că nu păstrez nici actele în ea! Ce bucurie că nu mi-au furat telefonul! Bucurie?! Îmi amintesc cum în urmă cu doi ani, tot în metrou şi tot în aglomeraţie, cineva îmi tăiase sacoşa şi îmi furase două banane. I-o fi fost foame de le-a şterpelit?! De ce simt oare că aş vrea să mănânc, cu toate că abia mi-am luat micul dejun? Trag cu coada ochiului spre domnişoara cu covrigul. L-a terminat, dar vizavi de ea, un băiat dolofan stă pe scaun, cu rucsacul de şcoală în spate şi muşcă vârtos dintr-o tartină. Muşcă şi priveşte spre uşă, către un alt băiat, ceva mai mare ca vârstă şi mai grăsuţ, cu un rucsac aidoma pe umăr. Acesta, într-o rână, rezemat de uşi, îl fixează cu privirea pe mâncăcios. Parcă ar semăna unul cu celălalt. Or fi fraţi? Lângă cel care devorează şandvişul dormitează o femeie trupeşă, cu părul slinos şi ochelari rotunzi, cu sticle de sifon. Parcă şi ea aduce cu cei doi. Le-o fi mamă? Oare foamea se transmite de la unul la celălalt? De la domnişoara cu covrigul la acest băiat şi de la el la mine? Şi de la mine la Emil? Mi-e foame. I-o fi foame şi lui Emil? Şi iarăşi aş vrea să strig:

– Emil! Emil! Emil!

Urmează o staţie lungă. Băiatul care mănâncă a uitat de la un timp să mai tragă cu ochiul spre cel de la uşă. Într-un sfârşit, trenul opreşte la peron. Se deschid uşile. Băiatul ţâşneşte printre ele. Văzându-se singur, căci cel mai mic e pe mai departe ocupat cu mâncatul, se întoarce şi se propteşte între cele două uşi.

– Haide, mă, ce faci?, strigă el către băiatul care înfuleca liniştit în continuare. „Haide, mă, ce faci?”, tresare din somn femeia cea voinică, dându-i celui mic un brânci de mai să cadă de pe scaun. „Atenţie, se închid uşile!”, anunţă robotul. Dar uşile nu se mai închid. Le ţine cu mâinile băiatul care îl aşteaptă pe lăcomos. Buimăcit, acesta sare de pe scaun şi disperat, o ia la fugă pe interval. Păşeşte în viteză afară din tren, pe sub arcul făcut de braţul celuilalt băiat, care imediat ce îl vede teafăr şi nevătămat pe  peron, dă drumul la uşi şi cu un salt măiastru, îl urmează. Trenul porneşte.

„Ia uite, dragă, era să rămână în metrou copilul ăsta”, comentează pentru sine, cu voce scăzută, femeia corpolentă, pe care o suspectez că le-ar fi mamă celor doi. Haide, mă, du-te şi tu după ală!, mai îngaimă ea şi apoi, la fel de subit cum se deşteptase, rămâne să picotească la loc. Văzând toate acestea, încep să mă foiesc pe scaun. Fără nici o explicaţie. Aşa, pur şi simplu. Parcă mi-e şi puţin frică. Mă simt singură. O mai fi Emil în vagon?, mă întreb. Aş vrea să îl strig: „Emil! Emil! Emil!”

Dar Emil nu răspunde. Firesc, nu mă aude, căci l-am chemat în gând. Trenul alunecă pe şine. Bodyguardul de la firma de pază şi protecţie a metroului patrulează de la un capăt la celălalt al vagonului, care e aproape gol. Ne apropiem de capăt. Pe intrevalul dintre scaune se rostogolesc, purtate de curent, două şomoiage mari de fire de păr. Se opresc amândoua în dreptul meu, chiar la vârful cizmelor mele. Le contemplu şi îmi vine să râd prosteşte, de parcă aş privi un film cu gaguri răsuflate. Curentul de aer se înteţeşte şi şomoiagele pleacă mai departe, în plimbare. Îmi amintesc de Nicu. Oare când o fi coborât? Dar Emil? A coborât şi el? Ne apropiem de staţie. Un bărbat îmbrăcat ca un cerşetor se ridică de pe scaun şi se apropie de uşă. Bagă degetul în nas, apoi îşi trage pantalonii dintre fese şi se scarpină calm, în acel loc. „Emil! Emil! Emil!”

Iarăşi l-am strigat fără voce pe Emil. Ajungem în staţie şi cerşetorul coboară. Mă uit în gol. E mai bine aşa. Oricum, Emil nu mă aude. Suntem la capăt de linie. Ies din subteran şi pornesc pe jos. Peste tot, gheaţă. Dacă ar fi Emil aici… Fac paşi mici, foarte mici, de teamă să nu alunec. Gheaţa e sticloasă. „Hapciu!”, desluşesc în urma mea un bărbat care strănută. „Emil!”, îmi zic şi vreau să întorc capul. Dar mă opresc la timp. Ştiu că nu e Emil. Gheaţa e groasă. Mă dezechilibrez şi aproape să cad. „Hapciu!”. „Em…!”. De data aceasta, nu îi mai rostesc tot numele. Sunt atentă unde pun piciorul. Gheaţa e nesigură. „Hapciu!”.

„Hai să fie cu noroc!”, îi urez în gând domnului pe care sigur îl paşte o răceală, dacă nu chiar o gripă. Şi mă dau pe gheaţă mai departe…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*