Chiar din primele zile după intrarea României în Războiul de Întregire a Neamului, în august 1916, Octavian C. Tăslăuanu a fost preocupat de înfiinţarea şi organizarea unui corp al voluntarilor români, ardeleni şi bucovineni, refugiaţi pe teritoriul României, ori aflaţi prizonieri în Rusia.
În acest sens el a conceput şi publicat, în ziarul Epoca, al lui Nicolae Filipescu, un lung Memoriu adresat Consiliului de Miniştri, semnat de toţi fruntaşii ardeleni aflaţi în Bucureşti. În acest Memoriu se stipula, între altele: ,,Noi, românii refugiaţi din Ardeal (Banat, Crişana, Maramureş) şi Bucovina, vrem să luăm parte activă la cucerirea pământului în care ne-am lăsat părinţii şi în care se odihnesc străbunii noştri.(…) Dorinţa noastră este deci ca Onor. Consiliul de Miniştri să încuviinţeze organizarea de regimente ardelene şi bucovinene, care să se compună din foştii soldaţi români ai armatei autro-ungare, veniţi în România în cursul războiului, şi din prizonierii români din Rusia(…) Regimentele ardelene şi bucovinene s-ar putea organiza fie în cadrele corpurilor existente, fie în corpuri noi, ca unităţi suplimentare ale oştirii române.” Memoriul era datat: 1 septembrie 1917. Din păcate, a rămas fără nici un răspuns.
Între timp, evenimentele de pe frontul românesc au evoluat în sens negativ, Armata română fiind nevoită să se retragă peste munţi, reuşind, printr-o încleştare disperată, să apere Moldova. În acest timp, Oct.C.Tăslăuanu a reuşit, după multe peripeţii, să ajungă pe front, mai întâi la Divizia a VII-a, pe Valea Trotuşului, iar apoi la comandamentul Corpului 4 Armată Oneşti, unde a îndeplinit funcţia de şef al biroului de informaţii, sub comanda generalului Eremia Grigorescu.
Spre sfârşitul toamnei, 1917, pe frontul românesc, mai ales din cauza situaţiei politice din Rusia sovietică, au început preparativele pentru încheierea unui armistiţiu, care se va şi încheia la 26 noiembrie 1917, ora 23,30, la Focşani. În noua situaţie creată, Tăslăuanu l-a rugat pe colonelul I.Manolescu, şeful statului major al Corpului IV, să intervină pe lângă M.C.G. pentru ca ardelenii de pe front să fie chemaţi toţi la Iaşi şi, împreună cu Corpul voluntarilor ardeleni şi bucovineni, să fie lăsaţi să plece pe alte fronturi, pentru a putea să lupte până la înfrângerea finală a inamicului. Această chestiune se impunea cu atât mai mult cu cât, în perspectiva unei capitulări a României în faţa Puterilor Centrale, situaţia ardelenilor refugiaţi în ţară, mulţi luptând ca voluntari în Armata română, devenea de-a dreptul critică. ,,Decât să cădem ca nişte şoareci în capcana păcii dictată de Puterile Centrale, era mai onorabil şi mai demn să murim sub flamurile naţionale pe oricare front al aliaţilor. De aceea, fără nici o ezitare, am luat hotărârea să ne punem sub protecţia aliaţilor, şi în special a Franţei, şi să plecăm înarmaţi, prin Rusia, pe unul dintre fronturile apusene.”
De altfel, Tăslăuanu şi-a dat seama că rolul său la comandamentul Corpului IV s-a încheiat. De aceea a cerut să fie transferat la Corpul voluntarilor ardeleni şi bucovineni, pentru a încerca să grăbească constituirea acestuia, în vederea participării la viitoarele lupte alături de Armata română. În acest scop, Tăslăuanu a întocmit un amplu Memoriu, datat 14 octombrie 1917, adresat Marelui Cartier General, referitor la constituirea Legiunii românilor subjugaţi, cuprin-zând trei capitole. În capitolul 1 se referea la ,,Importanţa politică” a organizării Legiunii; în cap.2 la ,,Importanţa psihologică”; în cap.3 la ,,Importanţa militară”. Memoriul era însoţit de Regulamentul asupra organizării şi funcţionării Comandamentului legionar al românilor subjugaţi. Regulamentul, la rândul său, cuprindea opt capitole: cap.1 Scopul; cap.2 Organizarea şi atribuţiile; cap.3 Comandantul şi statul major; cap.4 Funcţionarea; cap.5 Biroul ajutanturei şi Personalului; cap.6 Biroul recrutării; cap.7 Biroul organizării; cap.8 Dispoziţii finale.
Târziu, abia prin 4 februarie 1918, prin Ordinul nr.2174 al Corpului IV, i s-a comunicat, lui Tăslăuanu, că, în conformitate cu Ordinul nr.34.623, al M.C.G. a fost mutat de la Corpul IV Armată Oneşti la Corpul voluntarilor români ardeleni. Memoriul din 14 mai 1917 s-a bucurat de o anume atenţie în forurile superioare ale armatei, astfel că la 28 noiembrie 1917 Ministrul de Război, generalul de divizie Iancovescu a dat Ordinul circular nr.24.874 prin care dispunea înfiinţarea ,pe lângă Marele Stat-Major, a Serviciului central al voluntarilor români ardeleni şi bucovineni. Acesta urma să cuprindă un birou al adjutanturei şi personalului, un biroul al recrutării, unul al organizării şi unul al intendenţei.
La comanda Corpului voluntarilor ardeleni şi bucovineni a fost numit colonelul Marcel Olteanu. Comandamentul corpului îşi avea sediul la Hârlău, în timp ce Biroul central al voluntarilor ardeleni şi bucovineni funcţiona la Iaşi, sub comanda colonelului Grigore Popescu. Tăslăuanu nu s-a implicat direct în activitatea acestor organisme, nedorind nici măcar să se afle cine este autorul memoriului la care am făcut referire, cu atât mai mult cu cât comandantul Corpului voluntarilor ardeleni şi bucovineni, colonelul Marcel Olteanu, era cumnatul său, fiind fratele fostei sale soţii Adelina Olteanu-Maior, cu care s-a căsătorit în 1906, moartă în 1910, la 33 de ani. De altfel, tocmai din acest motiv Tăslăuanu a rămas la Corpul IV Armată Oneşti până la data de 9 februarie 1918, când a plecat la Iaşi. ,,Ştiam că trebuie să rămâi în umbră, dacă vrei să serveşti o cauză obştească(…) Înfiinţarea Corpului voluntarilor ardeleni şi bucovineni e opera sufletului ardelenesc, a conştiinţei naţionale ardelene, care a fost trează pretutindeni unde s-a găsit.”
Chiar dacă memoriul lui O.C.Tăslăuanu din 1 septembrie 1916 nu a primit nici un răspuns, s-a dovedit totuşi că Guvernul României, condus de I.I.C.Brătianu nu a rămas indiferent, astfel că încă în decembrie 1916 a intervenit pe lângă Guvernul rus de la Petersburg, pentru constituirea unui corp al voluntarilor ardeleni şi bucovineni. Probabil că situaţia dezastroasă de pe front a convins Guvernul român că orice spor de forţe era necesar pentru apărarea pălmii de pământ românesc rămas neocupat, care era Moldova.
În acest sens, ministrul României la Petrograd, C. Diamandy, a primit instrucţiuni (telegrama nr.964 din 31 ianuarie 1917) de a se implica direct în contactarea prizonierilor români din Rusia şi organizarea trimiterii lor în tabăra de la Darniţa, de lângă Kiev. La Darniţa se aflau deja câteva sute de prizonieri români, ardeleni şi bucovineni, care, imediat după intrarea României în război, s-au adresat, atât Guvernului rus, cât şi celui român spre a fi înrolaţi în Armata română. În timp ce autorităţile româneşti nu au acordat nici o atenţie acestei solicitări, cele ruseşti au primit-o favorabil, astfel că încă din noiembrie 1916 au permis prizonierilor români să se înscrie ca voluntari în Armata română. Datorită acestor măsuri, în ianuarie 1917, la Darniţa, se aflau 220 de ofiţeri şi 1200 de grade inferioare. Cel care a vizitat lagărul de la Darniţa şi s-a interesat de situaţia voluntarilor nu a fost un reprezentant al Guvernului român, ci generalul rus, Brusilor, la 1 ianuarie 1917.
De abia la începutul lui februarie 1917, locotenentul-colonel Constantin Pietraru a sosit în Rusia ca delegat al M.C.G. La 7 februarie acesta raporta că la Darniţa erau adunaţi 308 ofiţeri, din care 12 foşti activi, 236 rezervă, 45 voluntari, 3 medici, 11 studenţi în medicină. În afară de aceştia, mai existau în diferite lagăre răspândite pe tot cuprinsul Rusiei încă 250 de ofiţeri şi cel puţin o sută de mii de soldaţi. La 13 februarie 1917, lt. col. Pietraru s-a întors în ţară pentru a raporta asupra măsurilor luate şi acţiunile desfăşurate pentru organizarea corpului. Prin Ordinul nr.1191, din 23 februarie 1917, semnat de ministrul de război, Vintilă Brătianu, lt.col. Pietraru a fost numit şef al statului major al Corpului voluntarilor ardeleni şi bucovineni. Însă acţiunea de organizare a corpului avea să se desfăşoare destul de anevoios,din cauza încetinelii cu care aceştia soseau la Darniţa, fiind împiedecaţi să plece acolo din diverse motive, în primul rând datorită interesului de a nu se pierde forţa de muncă gratuită a acestora. ,,Până acum voluntarii de orgine română, venind din Rusia, unde erau deţinuţi ca prizonieri luaţi din armata austro-ungară, au fost trimişi de Marele Stat Major mai întâi la Corpul I Armată, iar apoi după crearea M.C.G. , la centrele de instrucţie ale Armatelor. Recrutarea lor în Rusia, din cauza spiritului de acolo şi a opunerii autorităţilor şi industriaşilor locali, s-a făcut tardiv şi foarte greu. Toate acestea se desprind cu claritate şi din amplul Memoriu ,,al activităţii mele în Rusia de la ianuarie 1917 şi până azi 25 aug.1917”, întocmit de lt.col. Constantin Pietraru
Dacă nu s-ar fi întâmplat toate aceste tergiversări, Corpul voluntarilor ardeleni şi bucovineni ar fi putut fi organizat concomitent cu refacerea Armatei române, astfel încât ar fi fost posibilă participarea lui la luptele din vara anului 1917, putând să-şi aducă o importantă contribuţie la obţinerea victoriei pe frontul din Moldova. Acţiunea de organizare a Corpului tărăgănându-se nepermis de mult, astfel că, după încheierea armistiţiului de la Focşani, el a devenit un balast pentru Guvernul român. În cele din urmă, lt.col. Pietraru a primit ordin ca să renunţe la organizarea unui corp de armată şi să se ocupe de organizarea doar a unui singur regiment, restul voluntarilor urmând a fi folosiţi după cum va hotărî M.C.G.
Ordinul nr.4509, din 19 octombrie 1917, al M.C.G. atrăgea atenţia asupra celor care refuzau să depună jurământul, puţini la număr, pentru ca aceştia să fie trimişi înapoi, în Rusia, iar alţii să rămână la dispoziţia statului român, ca prizonieri de război, spre a fi folosiţi la diferite munci.
În cele din urmă, toţi voluntarii aflaţi la Darniţa au fost transportaţi în Moldova, operaţie supravegheată direct de generalul Coandă şi lt.col.Pietraru. Cei sosiţi iniţial, s-au constituit în unităţi distincte, alcătuind Corpul voluntarilor ardeleni şi bucovineni, pus sub comanda colonelului Marcel Popescu. La 1 martie 1918 acest corp a fost desfiinţat, soldaţii fiind trimişi la diferite munci, iar ofiţerii primind alte însărcinări în serviciile anexe ale armatei.
Cu toată zbaterea Comitetului Naţional al Românilor Emigranţi din Austro-Ungaria, înfiinţat la 25 februarie 1918, la Iaşi; cu toate acţiunile acestuia din vara anului 1918, între care şi un proiect de organizare a Corpului de voluntari, întocmit de Octavian C.Tăslăuanu, în calitate de secretar al comitetului, în care se prevedea şi faptul că acesta să devină cea dintâi mare unitate a Armatei române care să intre în Ardeal şi să fie prima unitate militară ardeleană care să depună jurământul regelui Ferdinand I, în cele din urmă corpul nu a mai fost reînfiinţat.
Lasă un răspuns