– în corespondenţa lui Octavian C. Tăslăuanu către Octavian Goga –
Revista Luceafărul a apărut la 1 iulie 1902, în Budapesta, aşa cum a declarat cel care s-a făcut ,,vinovat” de apariţia ei, Aurel P.Bănuţ, pe atunci tânăr student în capitala Ungariei: ,,Nevrednicul mai jos iscălit sunt în primul rând vinovat de apariţia şi existenţa de la 1 iulie 1902, la 1 aprilie 1903 a Luceafărului”. Aurel P. Bănuţ, moştenid o mică avere, a preferat s-o pună la dispoziţia editării unei reviste a studenţilor români din Budapesta, pe care aceştia doreau s-o editeze spre a cinsti memoria celui mai mare poet român, Mihai Eminescu.
Pentru ca viitoarea revistă să apară în condiţii grafice cât mai bune, dar mai ales să fie scrisă într-o frumoasă şi corectă limbă românească, cei din comitetul de redacţie (Aurel P.Bănuţ, Ion Lupaş, Ion Montani, Dionisie Stoica, Ion Lapedatu, Vasile E. Moldovan şi George Zăria, coordonaţi de tânărul profesor de limba română, Alexandru Ciura, de la Blaj) s-au hotărât să-i ceară sprijinul tânărului secretar al Consulatului General al României din Budapesta, Octavian C. Tăslăuanu.
Octavian C. Tăslăuanu, proaspăt absolvent al Facultăţii de filologie a Universităţii din Bucureşti, ajunsese la Budapesta în aprilie 1902, fiind numit secretar al Consulatului General al României la recomandarea fostului său profesor, Ion Bianu. El l-a înlocuit pe bătrânul Ion Poruţiu, care s-a pensionat.
Octavian C. Tăslăuanu a primit cu interes propunerea de a se ocupa de acurateţea limbii viitoarei reviste. Mai mult, această activitate l-a pasionat atât de mult încât, din aprilie 1903, el va lua în mâinile sale destinul noii reviste, care, încet, încet, datorită strădaniilor sale, se va transforma dintr-o publicaţie născută din entuziasmul câtorva studfenţi într-o ,,flamură de luptă naţională”.
Dintre cei vechi, a rămas alături de el doar Octavian Goga, al cărui strălucit talent va împodobi paginile Luceafărului cu poezii nemuritoare. Între cei doi s-a statornicit, chiar de la început, o strânsă prietenie. ,,De cum ne-am întâlnit destinul ne-a înfrăţit viaţa şi a hotărât şi viitorul revistei Luceafărul”. Octavian Goga, mai tânăr cu câţiva ani (n.1881, Tăslăuanu n. 1876), îl socotea pe acesta un adevărat mentor al său, ascultându-i sfaturile şi îndemnurile de a se dedica unei poezii angajate, cu adânci rezonanţe sociale şi naţionale, care se va transforma într-o adevărată ,,cântare a pătimirii noastre”. Scrisorile pe care Tăslăuanu i le scrie lui Goga stau mărturie asupra dorinţei sale de a face din Luceafărul o publicaţie de mare prestigiu, în paginile căreia să se întâlnească toţi marii scriitori români, atât din România, cât şi din Ardeal. De altfel, acesta a şi fost scopul pentru care Oct. C. Tăslăuanu şi-a asumat întreaga responsabilitate pentru apariţia revistei. ,,Conducerea mea rog să nu fie greşit interpretată. Eu nu vreau altceva decât ca fără ştirea şi aprobarea mea să nu se publice nimic în revistă…”
Greutăţile care aveau să vină s-au dovedit a fi multe şi mari. Existenţa proaspetei reviste era pusă în pericol. ,,Luceafărul – scumpul nostru Luceafăr moare ! Ca să iasă nr. din 1 septembrie ne trebuie 100 de coroane. Eu m-am făcut luntre şi punte, dar nu-i mai pot mântui viaţa. Puterile mele sunt sleite”.
Lui Goga nu-i păsa prea mult de această situaţie. El se afla în vacanţă, la Răşinari, în umbra Carpaţilor şi între conaţionalii săi, românii din Mărginimea Sibiului. În schimb, Tăslăuanu se ,,prăjea în căldurile de cuptor ale Budapestei, în loc să stau în raiul de la Bilbor”. El este chiar gelos pe Goga pentru raiul de la Răşinari: ,,Nu-i aşa, Puiule, că eşti fericit în atmosfera ceea românească”. Îl roagă totuşi să nu uite de revistă şi să-i trimită ,,deîndată după primirea acestor rânduri obosite ceva material viguros”, fiindcă ,,schiţe, poezii şi bani, ca-n palmă!”.
Luceafărul nu va muri totuşi. Iar dacă s-a întâmplat aşa, acest lucru i s-a datorat numai lui Tăslăuanu. Nu era el omul care să se sperie atât de uşor şi să cedeze greutăţilor, cu una cu două. ,,Eu sunt hotărât să lupt pentru existenţa falnică a Luceafărului până voi avea zile şi sănătate în oase”.
Aceeaşi hotărâre de neclintit se desprinde şi din scrierile sale memorialistice:,,Am dat o luptă disperată pentru salvarea Luceafărului. Sacrificam întreaga leafă pentru imprimarea ei şi bietul Goga se uita la mine cum mă zbat pentru credinţă şi pentru o ambiţie. El nu avea nici o încredere în izbândă. Iar Ciura, de la Blaj, ne întreba merau: când vom avea prohodul ? După fiecare număr Luceafărul murea şi cu fiecare număr nou, reînvia”.
Atunci, în 1903, Tăslăuanu a făcut rost de cele 100 de coroane de care avea nevoie pentru a scoate numărul din 1 septembrie 1903, după cum va face rost încă de multe alte sute care-i vor permite să editeze revista Luceafărul, lună de lună, timp de 12 ani, mai întâi la Budapesta, iar apoi la Sibiu. Pentru această reuşită Tăslăuanu avea nevoie de colaborarea lui Goga în care el a văzut acea scânteie dumnezeiască din care aveau să se nască nemuritoarele sale poezii, care aveau să dea atâta strălucire revistei Luceafărul. De aceea, nu întâmplător îl tot îndeamnă să scrie: ,,Nu fi leneş, grăbeşte-te! Din parte-ţi, te rog să scrii nişte poezii faine. Te rog nu cruţa osteneala şi munceşte pentru Luceafărul nostru că n-o să fie degeaba”.
Sigur, colaborarea lui Octavian Goga la Luceafărul ,,n-a fost degeaba”. Fără a-i contesta câtuşi de puţin talentul, Tăslăuanu a reliefat rolul uriaş pe care revista l-a avut în devenirea sa ca poet: ,,Îndrăznesc să afirm, că Goga nu ar fi scris frumoasele lui poezii, dacă nu exita Luceafărul. Nu ar fi desfăşurat o activitate poetică programatică, fără să aibă la îndemână o revistă în care publica ce voia. În epoca aceea Goga era un om nehotărât şi neîncrezător în talentul său. Avea nevoie de stăruitoare încurajări şi de neîntrerupte îndemnuri. Această epocă a durat până la apariţia volumului Poezii, care l-a consacrat ca poet”.
La acel moment atât de important din viaţa poetului, pe care îl aştepta cu înfrigurare şi cu mari emoţii, se referă Tăslăuanu şi în scrisoarea din 20 septemnrie 1905: ,,Îmi deapăn rostul şi îmi abat cu mintea pe la cinstea tovarăşilor. Hei, hei, prieteni, prieteni şi naţie românească ! (…) Coala primită pentru Poezii trebuie să se tipărească mâine, înţelegi. Trebuie să faci bine să vii aici pe-o săptămână, până îţi gătăm volumul. Cheltuielile de drum ţi le plătesc eu”.
Chiar dacă, începând din 1904, grijile materiale şi financiare s-au mai împuţiant întrucâtva, nelinişti multe şi grele se abat peste capul redactorului responsabil, care şi-a legat propriul său destin de soarta Luceafărului, dar el este hotărât să nu cedeze şi să meargă până la capăt: ,,Astăzi e sâmbătă, când toţi creştinii îşi apleacă în tihnă capul pe pernă, poate şi tu urmezi pilda lor, n-ai nici un motiv să nu faci aşa. Eu, însă, editorul, cel care, împins într-un moment de însufleţire mi-am legat soarta şi libertatea de capriciile celor cu faimă în lume, nu pot să-mi permit luxul unei nopţi liniştite(…) Voi cădea, se va frânge şi stindardul, dar voi cădea ca un erou care şi-a făcut datoria…”.
Lasă un răspuns