Numele legendei vii: AGARICI!

Un nume de legendă, pe care l-au purtat și onorat mai multe persoane, printre care și o femeie de toată isprava. Ar merita să știm mai multe despre această familie care s-a ilustrat cu osebire în anii celui de al II-lea Război Mondial. Mi-am adus aminte că am cunoscut și eu un Agarici, citind în revista Observatorul editată la Toronto, Canada, despre frumoasa poveste care a făcut să se intersecteze la un moment dat două existențe exemplare, a doi aviatori: un român,  ION DOBRAN, și un american, BARRIE DAVIS. În rezumat: cei doi s-au confruntat ca adversari într-o luptă aeriană în care românul a reușit să distrugă și să doboare avionul Mustang pe care zbura americanul, dar, deși i-a stat în putință, nu a atentat și la viața aviatorului american, care, parașutându-se din avionul incendiat, oferea o țintă foarte ușoară. Dar nu și pentru un aviator român. În mai multe situații similare, aviatorii români au acționat întotdeauna conform codului de onoare al aviatorilor, armă care a aspirat dintru începuturile sale să fie a unor cavaleri sans tache et sans reproche… La fel a procedat și ION DOBRAN, azi general nonagenar!

Americanul BARRIE DAVIS nu s-a lăsat nici el mai prejos și, atunci când s-a putut, adică după 1990, a venit în România să-l caute pe adversarul cu care s-a luptat la Galați în acea zi de iunie 1944 care putea să-i fie fatală. Întâlnirea celor doi a fost, după părerea mea, insuficient mediatizată. Un asemenea moment de omenie și demnitate nu atrage însă atenția presei noastre manelizate, dispusă mai degrabă să ilustreze și să sporească prin propria sa prestație mizeria existenței, iar nu frumesețea ei… Mă rog, ăștia ne sunt ziariștii, cu ei defilăm!…

Eram elev de liceu când l-am cunoscut pe domnul AGARICI. A venit de câteva ori la noi acasă și ne-a reparat aragazul. Lucra, dacă nu mă înșel, ca mecanic de întreținere la Intreprinderea de Transport Constanța, adică la ITB-ul de pe malul mării. Acolo lucra și tata, ca paznic de noapte… Mama l-a ținut puțin de vorbă, oferindu-i și o cafea, încercând să aducă vorba de anii când la radio se cânta compoziția lui Gherase Dendrino despre un Agarici care „a ieșit la vânătoare, Să vâneze bolșevici”… Dar fosta glorie a aviației românești nu avea chef să vorbească pe acest subiect, așa că mare lucru nu am aflat de la musafirul nostru. L-am privit cu atenție. Mama mă avertizase că ne va călca pragul casei vestitul erou AGARICI. Era ea însăși emoționată. Nu m-am mirat că înfățișarea sa fizică, poate și datorită hainelor ponosite, nu amintea de un erou al războiului nostru anti-bolșevic… Nu mai țin minte cum am aflat mai apoi că domnul AGARICI frecventa cenaclul de poezie care se ținea la Vila Șuțu, de pe malul mării, unde o vreme a fost și redacția revistei Tomis. Poate că l-am întâlnit chiar eu acolo, în cele două sau trei ocazii când am fost și eu la ședințele cenaclului.

Ani buni mai târziu am aflat o poveste cu totul extraordinară despre concitadinul nostru. Am aflat-o de la un vecin, domnul Zoltan, activist de partid pe la Casa Albă, adică la județeana PCR. Povestea suna cam așa: venise în țară un general sovietic de aviație, care s-a interesat la arhivele aviației române să afle cu cine se luptase el în ziua Z și la ora H, undeva la Est de Constanța. Cum în lumea aviatorilor se ține o evidență strictă a misiunilor de luptă, nu i-a fost greu să afle cu cine se înfruntase: cu vestitul AGARICI. A aflat că fostul său adversar mai trăiește, la Constanța. S-a adresat oficialilor locali rugându-i să-i aranjeze o întâlnire cu AGARICI. De ce? În ce scop? Nu a vrut să dezvăluie intenția cu care făcuse atâta drum, așa că nici civilul care a bătut la poarta domnului AGARICI, invitându-l „la Partid”, nu a știut să-i spună despre ce este vorba. Dacă nu mă înșel și îmi mai aduc bine aminte, a fost nevoie să meargă cineva cu bietul erou să-i procure un costum nou de haine, mai arătos, pentru întâlnirea cu generalul muscal… Pe scurt, a ajuns până la urmă în biroul cel mai important din toată Dobrogea, unde era așteptat de prefect, adică de primul secretar PCR al județului, și alte notabilități, inclusiv vecinul Zoltan, adunați în jurul generalului. Acesta, când a dat mâna cu AGARICI al nostru, nu s-a putut abține să nu-l îmbrățișeze emoționat, spre mirarea tomitanului. A urmat apoi explicația: cei doi se înfruntaseră, amândoi călare pe un avion de vânătoare. S-au intersectat de câteva ori, mitraliindu-se cu îndârjire. Dar nu reușea niciunul dintre ei lovitura decisivă. După încă un rund, când a dat să se întoarcă spre adversar ca să se mai mitralieze o dată, rusul a constatat că nu mai are muniție… Devenise astfel o țintă ușor de doborît, sub avion era marea învolburată în care, dacă s-r fi parașutat după doborîrea avionului, nu avea nicio șansă de salvare. Cele două avioane se apropiau tot mai mult unul de altul. În ultima clipă, rusul și-a amintit că în primul război funcționase printre aviatori o regulă cavalerească, potrivit căreia aviatorul rămas fără muniție făcea semn adversarului printr-un anumit balans al avionului că nu mai poate continua lupta în condiții de egalitate a șanselor, moment în care confruntarea se suspenda. Se întrerupea meciul!…

Regula aceasta nu mai funcționase însă și în al doilea război mondial… Altă speranță și șansă neavând, rusul a făcut totuși balansul respectiv și a constatat că adversarul nu mai trage, se apropie până la o distanță de la care s-au putut privi în ochi, iar românul i-a zâmbit și i-a făcut un semn cu mâna, de salut, și a dispărut spre orizontul dincolo de care era Constanța… Cei doi se revedeau acum, după mai bine de 20 de ani. Felicitări, alte îmbrățișări, șampanie etc. Dacă nu mă înșel încă o dată, după această întâmplare domnului AGARICI i s-a aprobat de la întreprindere o locuință la bloc, adică mai ca lumea decât șopronul sub care locuia, la Agigea parcă…

Iar după alți 40 de ani, încerc eu să povestesc această minunată întâmplare. O fac cu unele ezitări, nu mai știu nici cine era prefectul Constanței, nici măcar cu aproximație anul… Ce țin bine minte este că de îndată ce am aflat această poveste am așternut-o pe hârtie și am prezentat-o spre publicare lui Adrian Păunescu, la vestita „Flacăra” de atunci. Adrian Păunescu a fost entuziasmat de întâmplare – poate că își mai aduce aminte!, și a dat-o la publicat, chiar pe prima pagină. Din păcate, nu știu care deștept care făcea cenzura revistei la secția de propagandă a CC al PCR a oprit publicarea articolului, pe motiv că din această relatare iese prea pozitivă imaginea celor care au luptat împotriva forțelor Aliate… Mă crucesc și azi pentru acel neica nimeni! După mintea lui, imaginea ofițerului sovietic, care rămâne fără muniție, nu se cuvenea a fi pusă în circulație… Altceva nu înțelesese!

De povestit, la un pahar de vorbă, am mai povestit de câteva ori această întâmplare, pentru mine extrem de grăitoare cu privire la firea cea adevărată a românului. Cu o astfel de ocazie, cineva a povestit despre alt aviator român care, în luptele cu piloții americani, a fost el doborît. A sărit cu parașuta în flăcări din avion, iar adversaul său, care-i doborîse avionul, nu s-a mulțumit cu atât, ci s-a întors cu avionul și l-a mitraliat, abia atunci, când plutea suspendat de parașută, rănindu-se grav și alegându-se cu un handicap motor pe toată viața, de la unul din gloanțele slobozite de american. Gest infam, pe care un aviator român nu ar fi conceput să-l facă…

Totul petrecându-se sub cerul liber, Dumnezeu a văzut toată porcăria. Astfel că pilotul român a scăpat cu viață, cum spuneam, și și-a pus în gând, precum generalul sovietic, să-l găsească pe adversar ca să-i mulțumească personal pentru bravura ostășească arătată… Adică românașul nostru a făcut tot ce a putut ca să capete un pașaport pentru America. Iar când, într-un singur picior, a ajuns în State, nu a avut decât un singur gând. Și a reușit! A cerut acces la arhivele aviației americane. A trebuit să spună pentru ce. A spus și i s-a dat voie să caute. L-a găsit pe individ. Dar autoritățile americane l-au rugat sau l-au convins ori au pretins să nu se facă caz public din isprava neisprăvitului. Românașul nostru, ca un român autentic ce era, și-a zis să-l lase pe amărît în plata Domnului. A cerut numai atât: să i se comunice că a scăpat cu viață atunci și a venit acum în America după el să-l găsească și l-a găsit!…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*