„Poezia este singurul lucru pe care nu mi-l poate lua nimeni… ”

– interviu de suflet cu tânăra poetă Ana Maria Gîbu –

Cea mai ușoară sarcină a scrisului despre scris, a cronicarului despre poeți, a jurnalistului de artă și cultură, este atunci când primește o scrisoare, un mesaj, o confesiune în care autorul se destăinuie cu generozitate și spune tot ce simte și tot ce intuiește că îl  poate interesa pe interlocutor ca mesager al cititorului. Având în lucru un frumos proiect al Editurii Națiunea lansat în urmă cu o lună – publicarea unui prim volumul antologice de poezie de simțire românească, al cărui titlu este ”Cu patria în suflet”, printre cei 30 de co-autori, majoritatea poeți cunoscuți, trecuți prin botezul literar, nu mică mi-a fost surprinderea și bucuria de a”îndrăzni” să ni se alăture și o foarte tânără poetă, elevă de 15 ani, care, vă asigur (și sper să vă și conving prin acest articol) are forța fertilității, are embrionul cuvântului ales și frumos așezat în versuri, are  acuratețe și stil și are viitor! În urma unui schimb on line de impresii și idei despre ceea ce înseamnă poezia pentru o adolescentă din generația de copii pe care noi, adulții, avem slăbiciunea și subiectivismul să nu îi evaluăm corect, la grămadă (!), să îi considerăm nepregătiți, necultivați și needucați  față de valoarea noastră, a celor care am cam mâncat școală și educație pe pâine neagră, comunistă, am primit răspunsuri impresionant de mature și inteligente, scrise admirabil, care m-au obligat să revizuiesc orice prejudecată și să îmi reformulez părerile despre copiii pe care națiunea română îi are, despre salvatorii morali ai societății atât de divizate, de atomizate, de greu încercate după 24 de ani de dezamăgire și promiscuitate în care sistemul post-comunist nu numai că nu și-a găsit cadența, dar a devenit nociv, toxic, distructiv pentru românitate.

– Acum, după ce am aflat unele lucruri despre tine ca… pui de om, elevă, fiică, viitoare studentă și aspirantă la o carieră pe care eu o anticipez drept deosebită, de succes,  lucruri  pe care nu le voi dezvălui deocamdată citorilor Națiunii, spune-mi te rog, Ana Maria, de ce crezi tu că a fost născocită și această artă, poezia, care îmbină cuvintele alese cu melodicitatea, refularea spirituală și tâlcurile vieții omului predestinat creației? De ce crezi că a fost nevoie și de poezie, printre alte arte, și de ce există poezia?

– Poezia există pentru că există poeţii, acei nemuritori ai cuvintelor care însoţesc omul  pe cărările vieţii când râde, când plânge, când este iubit, când este trădat…

Scurt și… cuprinzător răspuns, cumva școlăresc… este și firesc. Hai să te provoc să nunațezi : tu de ce te-ai apucat de scris poezie? Nu crezi că există o adevărată invazie de poeți, mici și mari, tineri și vârstnici, cu har și fără har, cu operă și fără,  încât sunt îndreptățit adesea să fiu răutăcios sancționând nonvaloarea prin a afimra că de atâția poeți  care au ieșit din ascunzătorile proletcultismului și încă s-au născut după revoluție, sau ce o fi fost vânzoleala aia din 1898, de când s-a dat liber la tipar, nu mai vedem poezia adevărată și poeții veritabili , încât se sufocă adevărata creație? Tu de ce scrii?  

Eu știu din ce motive scriu… M-au fascinat mereu literele și cuvintele şi am evadat de mică pe aripile poeziei. Am descoperit apoi notele muzicale şi muzica, crezând un timp că acesta va fi drumul meu, dar odată cu primele versuri scrise, mi-am dat seama că de fapt îmi doream altceva: nu să transmit, așa cum făceam prin cântec, ce simt alți oameni, ci să spun eu celor din jur cum văd lumea prin ochii și sufletul meu. Așa s-a născut poezia. Ea este singurul lucru pe care nu mi-l poate lua nimeni. Este ceea ce ştiu eu să fac cel mai bine, din toată ființa mea, rațiunea modului meu de a fi..

Frumos spus! Este, întradevăr, singurul lucru pe care nu ți-l poate lua nimeni… Deși… Dar nu vreau să te contrazic și să conduc discuția spre o temă urâtîă, națională: plagiatul… Nici să te avertizez ce înseamnă mimetismul, pastișa, furtul intelectual… Le pățesc și le trăiesc și eu cu amărăciune și revoltă uneori, de aceea și atitudinea mea critică față de masa de …poeți ”câtă frunză, câtă iarbă…”  Spune-mi, tu scrii din durere, din starea de combustie interioară din care se distilează stările de tristețe, nostalgie, nefericire? Ce foloase ai răscolindu-te, maturizându-te prematur sufletește ?

– Îmi place să scriu! Și îmi place deoarece, atunci când versurile se înșiră pe hârtie, mai încet sau mai repede, gândurile, sufletul meu se eliberează, orice umbră dispare, iar eu mă simt stăpâna lumii… mele. Așa am pășit, în lumea oamenilor cu sufletul ca o aripă de înger, poeții și mă simt foarte bine. Poezia mi-a adus mari beneficii pe care nu le-aș fi avut niciodată dacă nu scriam. Scrisul mi-a adus beneficii unice! Am cunoscut oameni minunaţi din lumea literelor care m-au acceptat cu prietenie în lumea lor! Mi-am făcut mulţi prieteni, pretutindeni. Dar cel mai important lucru pentru mine…scrisul nu mă lasă să vorbesc niciodată singură, iar când vorbesc… mă ascultă până la capăt! La capăt nu am ajuns, încă…

– Găsești cu o ușurință uimitoare cuvintele, dacă nu aș știi câți ani aș putea crede că ai terminat de mult liceul, poate și o primă facultate… Dar tot nu m-ai convins… Să te întreb direct: Ana maria, scrii de dragul cuiva? Treci prin faza aceea obligatorie a post-pubertății de îndrăgostire?

– Scriu de dragul meu şi al lumii! Scriu atunci când nedreptatea îmi pune cătuşe, eliberându-mă… Scriu singură sub bucata mea de cer, mulţumind lui Dumnezeu pentru darul trimis. Trăiesc apărând trecutul şi prezentul cu singurele arme pe care le am şi pe care nu le voi abandona niciodată: creionul și cuvintele. Cred că poezia este ca o boală, o boală pentru care nu vreau să caut leacuri şi de care nu vreau să mă vindec: Pot explica mai bine prin următoare versuri ale mele:  „…Sunt bolnavă/ pentru că stau într-o pădure/ de versuri şi cânt cuvinte/ mănânc salatedin strofe /îmi răcoresc fruntea/ pe silabe de izvor/ nu mă supăr/ sunt bolnavă de poezie”/ (Sunt bolnavă de poezie).

– Nu te supăra: nu cumva te joci cu vorbele frumoase, poetice?  Nu cumva, tocmai trecând de etapa jocurilor coplăriei, simți nevoia, până vei intra în alte genuri de jocuri ale vieții, în care, cel mai adesea, abundă înfrângerile și suferințele, să îmbini și să combini cuvintele de dragul cuvintelor? Poate ai tu o stea norocoasă care îți dă abilitatea de a te juca inteligent și duios cu  limba românească lirică… Dar, știi tu cum spunea Eminescu: ”E ușor a scrie versuri…”  

– ”Când nimic nu ai a spune…” Da, știu,  sunt versuri din ”Criticilor mei”. Poezia este și va fi pentru mine un joc nesfârșit, joc fără reguli. Poate vă conving prin următoarele versuri: „joc Aţa cu rima încrucişată/ sar coarda la mijloc de vers alexandrin/ dansez în ritm de strofe albe/ cântând arpegiu din elegii/ dorm cu sufletul pe haiku/ visez poezii dintr-un vers.” Eu nu cred că m-am născut sub o anume stea norocoasă, aşa cum ați  putea bănui. Ci cred că am primit de la Dumnezeu darul de a scrie şi şansa de a întâlni pe drumul vieţii mele oameni deosebiţi care, cu răbdare, dăruire şi migală m-au ocrotit, ajutat, îndrumat, mi-au insuflat acea stare de a avea încredere în mine şi în ceea ce fac. Acestea toate, da, sunt stelele mele norocoase. Apoi, destinul ni-l facem noi. Prefer să cred că eu sunt propria-mi călăuză. Mi-au rămas în minte cuvintele actorului Dorel Vişan: “Motorul schimbării omului este propria lui minte./ Grijile noastre atrag griji…bucuriile noastre atrag bucurii… / Dacă vrei să schimbi lumea exterioară, schimbă-ţi gândurile./ Dacă vrei să ai BINE: Emite gânduri bune, rosteşte cuvinte amabile, acţionează pentru fericirea semenilor tăi./ Fericirea noastră depinde de noi înşine.”

– Atunci să te descos și mai mult, întrebându-te dacă nu cumva te mulțumești cu ceea ce îți este facil, dacă nu te autoflatezi pentru ”harul” ușurința de a potrivi cuvintele, de a le elibera și ordona fără a fi nevoie de trudă, așa cum cei mai mulți poeți adevărați trag din greu pentru a șlefui opera… Și mă gândesc la Arghezi, în domeniul literaturii, la Brâncuși în cel al artei… La cât au transpirat la propriu și la figurat pentru desăvârșirea creațiilor. Și câte aripi și-au frânt, cât zbor truditor au parcurs în cariera lor de visători și meșteri artiști…  Ai vreo rețetă, vreun secret al creației?

– Și eu am reuşit și continui să “zbor” de la o treaptă la alta prin multă muncă, prin renunţări la aproape tot ceea ce copilăria îmi oferea şi, nu în ultimul rând, dăruirea şi iubirea pentru scris. Pentru mine, “zborul” este începutul succesului, iar parcurgerea drumului spre finalul lui depinde de fiecare dintre noi cât de mult ne dorim să ajungem în vârf. Îmi este foarte uşor să creez personaje şi să le împletesc un destin fascinant şi plin de mister. Secretul meu? Este simplu. Când creez un personaj mă inspir mereu din lumea înconjurătoare, iau partea rea sau partea bună a mai multor persoane şi, combinându-le, dau naştere unui personaj aşa cum îmi doresc, pe care îl controlez doar ”clipind”. De exemplu Julia, personajul principal din romanul meu “Blestemaţii” este creată din visele mele, din dorinţa mea de a deveni puternică, de a fi un lider.

– Mă uimești: la 15 ani ai scris deja un roman… Și ești, probabil, propriul tău personaj puternic, marcant, carismatic…  Calitatea ta de prozatoare și romancieră  lucru mă obligă să purtăm și alte serii de discuții în viitor și, de ce nu, să îți urmăresc lungul ”zbor”, evoluția…  Există, în cazul tău,  o anumită legătură între procesul de educație și asimilările din domeniul culturii? Nu cumva ești un produs precoce, forțat, îndoctrinat cu teribilism și perfecționism, al unei educații riguroase și exagerate prin cultură, fiind frustrată de copilărie? Se poartă în vremurile noastre în care mediocritatea inundă și trage la fund ca o mlaștină, fiind nevoie de perseverență, de eforturi mari pentru a nu te lăsa tras…

– Și eu m-am întrebat de multe ori astfel de lucuri şi mi-am răspuns… Ce legătură există între educaţie şi cultură? Educaţia şi arta sunt ca două surori siameze, unite prin toate organele vitale și a căror separare nu este posibilă, indiferent de cât a evoluat ştiinţa. Dacă sunt educată înţeleg cultura, o apreciez şi caut să mă formez ca om după „canoanele”culturii, pot deveni creator de cultură. În altă ordine de idei, cultura mă educă prin şcoală, prin instituţiile sale specifice, prin comunitatea în care trăiesc. Pentru toate acesteaam muncit foarte mult în timpul meu liber. Am înlocuit jocul, joaca, jucăriile, ieşirile la plimbare cu scrisul, desenatul, cântatul şi dansul.Am bucurii şi satisfacţii foarte mari adunate în sufletul meu. Una dintre aceste bucurii este și apariția mea, alături de autori consacrați, în cartea de poezii pe care o pregătiți.

– În încheiere, vrei să le transmiți ceva co-autorilor și cititorilor viitoarei antologii? Le poți furniza mostre de creații lirice din grupajul de mai multe poezii din viitorul volum? 

– Cititorilor antologiei ”Cu patria în suflet”,care va vedea lumina tiparului prin bunăvoinţa dumneavoastră, le urez sănătate şi mulţumiri pentru bucuria pe care eu o voi trăi, ştiind că dumnealor vor poposi cu ochii şi sufletul şi asupra celor scrise şi dăruite şi de mine anume pentru ei. Mie îmi dau siguranţa că: ”Nu umblu singură / printre umbre niciodată/ închid dragostea/ în tâmple/ când întunericul mă ajunge/ o eliberez/ am cheia în buzunarul stâng/ iau şi lumina/ din ochii spălaţi de noapte/ o ascund în liniştea/  fiecărui asfinţit.” (Eşti cu mine). Da, vă pot oferi cu drag, în avanpremieră, câteva poezii din viitoarea carte.

– Mulțumesc în numele lor și al meu. Iată că, totodată, devii o colaboratoare de perspectivă a revistei noastre și am nădejdea că voi fi multă vreme editorul și redactorul tău de carte, dar și impresarul tău artistic în cariera de scriitoare pe care te sfătuiesc să o urmezi și în care am convingerea că vei reuși cu detașare și afirmare.

 *

Eminescu-i aici

Eminescu-i
aici
unde eu mă joc
trăiesc
învăţ, cresc.

Eminescu-i
acolo
unde tu râzi
plângi
speri, iubeşti
vrei
să te-odihneşti
la umbra deasă
dulce… de tei.

Eminescu-i
oriunde pe pământ
unde frunza de plop
mai tremură
în vânt…

Eminescu va fi
aici
acolo
oriunde…
cât luna şi stelele
cu chip de fecioare
îşi văd pletele
în lacul albastru
iară şi iară…

Scrisoare către Moş Ioan Roată

Îţi scriu
moş Ioane
cu toc de istorie
pe apa de Milcov
într-o ramă de icoană
despre alegeri
parlament
dreptate…
vremuri au trecut
ne amintim de tine…

Îţi scriu
moş Ioane
cu drag de trecut
pe bolovanul din curte
Într-un colţ de grădină
despre ţărani
privatizare
U.E…
vremuri au trecut
ne amintim de tine…

Îţi scriu
moş Ioane
cu sărutul lui Cuza
pe obrazul brăzdat
într-un ochi de ţară
despre şomeri
pribegie
diaspora…
vremuri au trecut
ne amintim de tine…

Scrisoare către Veronica Micle

Scriu
cu pulbere de stele
pe cununa de mirt
robia iubirii
strigătul şoaptelor
tremurul apei
vremea…
trece-n amintiri

Scriu
cu vise de gheaţă
pe focul durerii
tăcerea scânteii
fuga gândului
iertarea noptii
anii…
trec în amintiri.

Scriu
cu lacrimi de gene
pe rochia de mireasă
dorinţa răsăritului
mirarea crângului
veşnicia iubirii…
clipele…
trec în amintiri

Te chem

Te chem
din amintiri
pe malul Ozanei.
mă vei recunoaşte,

sunt fata
cu valiza
plină de doruri.

Te chem
din poveşti
sub cireşul văratic.
Sunt Cosânzeana,
prea pământeană,
fac motocei
din vise de stei.

Te chem
de unde eşti
la Bojdeucă, pe prispă.
Bunicii
povestesc încă,
despre ceasornicul satului,
mersul cu uratul…

Nu ştiu alţii cum sunt,
dar eu
mă scald în fantasme..

Lira de nord
(unde se agaţă harta în cui)

scriu
sub soarele Moldovei
pe un colţ de ţară
unde răspântii
abisuri
ciocniri
învolburări
înfloresc de-a valma
lumina
cade altfel pe flori
sufletul
face vocalize
odată cu ciocârlia
mugurii
înverzesc singuri
cuvintele
se adună în stihuri
fără şedinţa de cenaclu
pământul
geme de greutatea istoriei
acolo
unde Dumnezeu
vorbeşte cu mine
prin îngeri
azi scriu pe cer
cu ochii soarelui
ascultați
cântă
“Lira din cele patru puncte cardinale!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*