Se făcea că numai ce intrasem pe poartă, nici nu reuşisem să închid dobitoacele în ocol, că mama m-a şi trimis în grădină să aduc o poală de samuraslă ca să dreagă borşul. Samurasla, pentru cine nu ştie, e un fel de plantă răsărită din sămânţa din anul trecut şi de obicei chircită şi pipernicită. Roşiile samuraslă după care mă trimisese mama erau de mărimea prunelor. Care mai dulci, care mai mistreţe. Se pun în borş odată cu buruienele ca să-i dea gust.
– Unde te-ai prăpădit! Strigă mama din gura cotlonului. Pentru ea e preţioasă fiecare secundă. Trebuie să mulgă vaca, s-o scoată la capăt cu mâncarea, să ne spele, să mai toarcă, să mai ţese. Iar eu am dat de nişte prune din cele goldane că am şi uitat de samuraslă. Acum până nu-mi fac cheful nu mai cobor din pom.
– Vină, aristantule, şi pune măcar vreascuri pe foc!
– Vin, că de nu vin vai şi amar de fundul meu.
Pun câte un vreasc, apoi câte un strujan şi focul pâlpâie în voie. Borşul clocoteşte paşnic. În ceaun fierbe apa pentru mămăligă, iar mie mi-i somn de mor. Mut scăunaşul mai departe de foc. Doamne fereşte să nu aţipesc. Unul din Tohatin a ars lângă cotlonaş. Ce-i drept, acela turna benzină în foc.
Între timp vine mama cu laptele. Căldarea e aproape rasă. Mă laudă că am păscut bine vaca. De-ar ştia cum am scăpat ca să n-o închidă la ferma colhozului. Am scăpat numai eu şi cu Ghiţă Boambă. Cum am zărit caleaşca preşedintelui Minciună, noi am apucat vacile de coadă şi le-am mânat cât am putut de repede în cealaltă parte de păpuşoi, pe marginea şleaului ce duce spre Vad. Ceilalţi le-au scos pe toloacă şi Minciună i-a luat ca din oală. Paznicul le-a mânat la fermă şi după ce vor achita amenda le vor duce acasă. Prin ogrăzile vecinilor se aud ţipete,înjurături. Sunt bătuţi camarazii noştri, micii văcăraşi, pe care mai deunăzi o echipă de la Kiev i-a imortalizat în filmul „Andrieş” după o poveste de Em.Bucov. Regizorul sau cine o fi fost el, ne-a tot trecut cu tot cu cireadă printr-un fum înecăcios şi la urmă ne-a mai dat şi un pachet cu bomboane, un fel de onorariu, cum s-ar zice. Acum aş da un butoi cu vin numai să mă văd în vara verde a copilăriei mele. La amiază, când vitele rumegau sub sălcii, noi ne întrebam de ajungem până la potopul din anul 2000. Şi iată că am ajuns. Dar nu toţi. Nu mai este Gicu Ababi, fraţii săi Alexei, Ştefan şi Timofei. Mort e Haralamb Ababi, poreclit Ruţică, dus e şi Petrea Constantin, poreclit Turturică. Ne-a părăsit Vasile Ghimp, poreclit Gânsacu. O moarte aiurită a avut Vanea Schidu, poreclit Bursacu. Nu mai este Vasile Foiu, care a primit o doză mare de radiaţie pe când îşi făcea serviciul în armata sovietică. Şi cum a trecut de 50 de ani i se fărâmiţau oasele. Cu toate acestea a fost un mare nostalgic după puterea sovietică până la ultima suflare şi toată vremea aducea argumente din presa sa preferată „AIF”, „Komsomolskaia pravda” ş.a. Dar opiniile sale nu ţi le băga pe gât cu de-a sila. Era şi dobă de carte. Făcuse Colegiul electromecanic, instituţie solidă prin anii 70 ai secolului trecut. Un alt bărbat cărturar a fost şi Fedea Cernei, poreclit Râba. Era văr drept cu fraţii Ghimpu. A studiat la Politehnica din Harkov, apoi la Chişinău. Din păcate a abandonat studiile. Era un bun meseriaş, dar nu a făcut prea mulţi purici în colectivele din zona industrială a capitalei. A murit subit după Sfintele Sărbători de Paşti şi a fost înmormântat în ajunul Paştelui Blajinilor. Chiar în Ziua de Paşti am vorbit cu dânsul şi mi-a spus că a ascultat transmisiunea de la Catedrală, pe care o prezentase fiul meu Iulian. Fedea avea o stimă aparte faţă de consătenii care se manifestau într-un domeniu sau altul. Nu l-am auzit niciodată să bârfească pe cineva. În tinereţea sa fusese un mare boem . Alături de Nicolae Ghimp, poreclit Colea Maşca, Tudor Ghimp, poreclit Ştirlitz, Ionel Ghimp, poreclit Babacea, Gheorghe Bunescu, poreclit Directorul, era mereu omniprezent în localul cafenelei „Porumbiţa”.
Am atâtea amintiri cu ei şi despre ei. Unii au lăsat samuraslă, alţii au murit în singurătate. Dar eu vreau să vorbim despre viaţă. Despre cruzimea şi frumuseţea ei. Categoric nu sunt de acord cu acei care se smiorcăie în batistă că viaţa lor a trecut fulgerător şi fără nici un folos. Mulţi colegi de ai mei s-au lăsat de scris. Chiar Viorel Mihail îmi spunea deunăzi că trebuie să fii tâmpit ca în acest început de secol să mai scrii romane. În curând vor dispărea ziarele, apoi şi cărţile. Nu zic ba. Ziarele sunt îmbrâncite în prăpastie de televiziune, de presa electronică. Dar de carte cum să te desparţi? Oriunde te-ai duce o poţi pune alături de pâine şi te întinzi pe o brazdă de otavă şi citeşte în voie. Iar fostul redactor de la Adevărul, Cristian Popescu, mărturisea că scrisul ca atare este un act imoral. Moral poate fi numai jurnalul unui semianalfabet care îşi notează ce a făcut zi de zi ca să-şi alunge singurătatea şi nu pentru a dobândi din asta bani sau glorie. Eu am cunoscut un asemenea cetăţean. Se numea Ştefan Gheleţchi din Coşerniţa. Cu trei ani înainte de moarte şi-a început jurnalul şi a scris toate întâmplările de peste zi. În una din zile consemna în jurnalul său o frază fantastică: „Astă noapte, la ora 2 , au înflorit zarzării”.
Lasă un răspuns