Arhiva zilnică: 5 octombrie 2012

Peștera Ponicova – cea mai mare din Cazanele Dunării

Data: 8 februarie 2025 by George V. Grigore

Dacă ați fost la Orșova (jud. Mehedinți) și v-ați urcat pe o șalupă ce v-a purtat către Mănăstirea Mraconia și statuia lui Decebal, atunci este posibil să fi încercat și o intrare prin portalul destul de mare ce se deschide în stânca muntelui a Peșterii Ponicova din Cazanele Mari (Ciucaru Mare), dezvoltată în roci carbonatice, la altitudinea de 60 metri, având o dezvoltare de 1666 metri, și o denivelare totală de 80 metri, cu o denivelare negativă de 65 metri. Peștera se află pe teritoriul administrativ al comunei Dubova, la 25 kilometri distanță de Orșova. Mai este cunoscută și sub denumirea de „Peștera Liliecilor”, „Gura Ponicovei” sau „Peștera de la Gura Apei”. Este cea mai mare peșteră din Cazanele Dunării aflată pe malul stâng al Dunării. Accesul se face și pe uscat prin Cheile Ponicovei, unde se ajunge din drumul național DN57, din zona Cazanelor Mari sau pe calea apei cu șalupa, aceasta intrând aproximativ 10-15 metri în interior.

Primele cercetări științifice în acest cavernament datează din anul 1872. Marele speolog Emil Racovița și colaboratorul acestuia R. Jeannel oferă primele informații despre fauna acestei peșteri. În anul 1976, Traian Orghidan preciza că „peșterile reprezintă adevărate muzee clădite și împodobite de natură”. Numele peșterii provine de la cuvântul „ponicva”, care înseamnă pierderea unui curs de apă pe orizontală în subteran, adică tocmai fenomenul care are loc la intrarea prin insurgență. Peștera Ponicova este formată dintr-o serie de galerii care comunică între ele. La intrare în peșteră, pârâul Ponicova creează mici chei sălbatice și un pod natural spectaculos lung de aproximativ 25 de metri și înalt de 6–8 metri. Principala galerie – „Galeria Ponicovei” – unește intrarea de la nivelul inferior al pârâului cu intrarea de la nivelul Dunării.

Are o lungime de 400 de metri. Este puternic luminată natural, având două deschideri de mari dimensiuni. Există mai multe galerii, iar una dintre cele mai spectaculoase este „Galeria Liliecilor” unde există stalactite pendulante foarte alungite și subțiri. În lumina soarelui, pereții peșterii par de aur, această culoare gălbuie fiind dată de mineralele din rocă. Umiditatea este crescută în peșteră, iar fauna este compusă din lilieci. Vizitarea peșterii se poate face tot timpul anului și este recomandat un echipament adecvat (cizme de cauciuc, salopetă, lanternă) pentru a vă putea bucura de minunățiile peșterii. Peștera Ponicova este una dintre cele mai frumoase peșterii din zona Cazanelor Dunării. Întreg ansamblu calcaros face ca această zonă să fie unică prin întâlnirea cu Dunărea. Peștera Ponicova prezintă un interes deosebit din punct de vedere hidrologic (captări succesive), morfologic (săli și galerii de mari dimensiuni, concrețiuni unice, frumoase și bine conservate) și faunistic (specii actuale și fosile).

Puteți vizita galeria activă (a râului Ponicova) și pe cea arhaică-fosilă (Sala cu Coloane a Marelui Șarpe). Peștera Gura Ponicovei prezintă mai multe niveluri de galerii, cele inferioare fiind active. Dintre galeriile fosile, cea mai spectaculoasă este Galeria Concreționară, precum și Sala Coloanelor. Aici, apa și timpul au creat stalactite si stalagmite de forme și mărimi diferite, domuri și coloane, podeaua de calcită albă, gururi, perle de cavernă, draperii etc. Tot în această peșteră au fost găsite oase de urs și de hienă de peșteră, precum și elemente de cultură halstattiană. Emoția contactului cu atmosfera dintr-o cavitate carstică face să ni se zburlească părul câteodată; este semiumbră, întuneric și răcoare. Se aude și susurul apelor, dacă este vorbe despre o galerie activă, la care se adaugă și un ecou al cuvintelor atunci când vorbești. Este bine că aceste trasee efectuate de șalupe, bărci și vaporașe prin Cazanele Dunării fac un mic popas la această peșteră, creând un mic moment „mai altfel”, savurat de excursioniști. Dacă ajungeți, pășiți și către lumea ascunsă din inima masivului Ciucarul Mare…

Papa Agapet al II-lea și cartografia medievală a Daciei Nordului – Dania, Scandia, Islanda și Groenlanda…

Data: 8 februarie 2025 by Ionuț Țene

Este foarte interesant să descoperi documente papale și hărți medievale, unele chiar din antichitatea târzie, care vorbesc despre Dacia Nordului, un ținut mitic sau un regat care s-a numit la fel ca Dacia din spațiul geografic carpato-danubiano-pontică al lui Dromihete, Burebista sau Decebal. Recent istoricii nu mai consideră cartea „Getica” lui Iordanes o fabulație care face confuzia dintre geți și goți, ci s-a venit cu o nouă teorie – pe care o susțin și o promovez – cu cea a difuziei, adică o sinergie și un sincretism etnico-religios dintre geto-daci și goți, în cei peste 200 de ani când germanicii au stăpânit Dacia și pe dacii liberi. Important că Iordanes, istoric din secolul VI, care era un got romanizat și trac pe jumătate, nu mai este acuzat pe nedrept că a făcut confuzia dintre geți și goți, tocmai el care trăia în mijlocul lor. De fapt, Iordanes i-a considerat pe geți și goți ca frați, datorită locuirii împreună a sute de ani. De aici a reieșit poate „confuzia”? Desigur că a existat și un motiv propagandistic al istoricului pentru ca regii vizigoți sau ostrogoți să aibă o descendență regală nobilă extrasă din marii regi daci Burebista și Decebal și pentru a putea justifica ascensiunea și stăpânirea unor popoare străine sau chiar a cuceririi Romei la sfârșitul secolului V. Oamenii nordului, vikingii trăiau în secolul X în peninsula Iutlanda, Norvegia, Suedia și o parte din Finlanda de azi, având o istorie zbuciumată și au intrat în contact cu geto-dacii de-a lungul secolelor și nu numai. Prin contactul cu Irlanda și Britania, unii vikingi, în special cei din peninsula Iutlanda au devenit creștini și au început să facă misiune creștină în Norvegia și Suedia. Opoziția vikingilor păgâni a fost violentă. Ei au ucis preoți, călugări, misionari și au ars bisericile creștine, abațiile și mănăstirile. Vikingii nu puteau suporta ca zeul Odin să fie înlocuit cu Hristos. Creștinii vikingi aparțineau în secolul X de Episcopia de Bremen-Hamburg. Vikingii se considerau originari din goți sau geți din insula Gotlland din marea Baltică, ce vorbeau limba gutică (sau gotică), cu un ascendent etnic la geto-dacii din spațiul carpato-danubiano-pontic, unde circa 200 de ani goții au trăit împreună cu geții și episcopul Wulfila i-a încreștinat. Teritoriile creștinate se numeau „Dannelagen”, toponim de la Dania, care provine din etnonimul Dunărea, locația mitică a strămoșilor vikingi. În acest context se explică că papa Agapet al II-lea emite o bulă care a devenit celebră pe 27 septembrie 954 în care se vorbește de Dacia din nordul Europei, în zona vikingilor, care trăiau în peninsula Iutlanda, Norvegia și Suedia până în Islanda sau Groenlanda.

Papa Agapet al II-lea, numele lui înseamnă „cel iubit” (greacă), a emis astfel un document în limba latină care confirmă un acord de graniță inițial scris cu litere runice între Danemarca și Suedia. Bula Papei Agapet al II-lea din 27 septembrie 954 a deschis o acţiune de amploare menită să „teleporteze” simbolic și documentar Dacia, din vatra ei reală, ancestrală, în Europa nordică, fapt care a indus în eroare o întreagă istoriografie Occidentală. În documentul menţionat, s-a reţinut atunci o realitate istorică: danezii şi suedezii, regii şi supuşii lor, cu adevărat se revendicau din daci şi geţi, din „roiurile” sedentarizate acolo din timpuri străvechi. Ulterior însă, insistenţa prozelistică asupra acestor „Dacii”, speculaţiile operate de ordinele călugăreşti catolice, ostilitatea faţă de „schismaticii” vetrei ancestrale a Daciei originare au creat o confuzie istoriografică. (Conf.univ. G.D. Iscru, Strămoșii noștri reali. Geții, dacii, tracii, ilirii, națiune matcă din Vatra vechii Europe, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2010 și Editura „Mica Valahie”, Bucureşti, 2010, pp. 159, 220-262). Papa Agapet II, la 24 septembrie 954, în bula papală numeşte Danemarca cu termenul Dacia, apelând astfel la un Rex Daciae. Papa, „slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu” transmite un salut regilor și prinților din nord, în special celor din „Uppsala și Dacia”. Papa face referire la un rege suedez Sveinot „al Daciae”, pentru a confirma granițele între regatul Scando și Daciae. Atunci documentele se refereau la Scandia ca la o insulă uriașă, iar „pro-regis Daciae” erau conducătorii Daciei Nordului. Papa se referă la Scandia ca la „Insula Dana” adică a dacilor, numele provine de la Dunăre. Papa Agapet al II-lea considera Suedia de sud și peninsula Iutlanda ca „Dacia”. La mijlocul X când Harald Blåtand a anexat Norvegia la marea „Dana”, adică la insula Scandia, de fapt peninsula Scandinavia, papa a confirmat această anexare prin bula papală și a împărțit documentar-geografic teritoriul în trei părți, iar partea cea inferioară era ”Dacia Nordului”, care controla de fapt Norvegia, Islanda și Groenlanda. Ofensiva creștină a dus la fuga lui Eric cel Roșu, păgân viking care nu dorea să se creștineze, prilej tocmai ca să descopere Groenlanda, astfel se explică „pământul verde” al graniței de vest a Daciei Nordului. Sudul Suediei care aparținea de Dania (Danemarca) era împărțită între „vest-goți” și ”ost-goți”, la apus și est de lacul Mälaren, care fuseseră în contact cu geto-dacii în secolele III-VI. Astfel se explică istoriografic difuzia etnică geto-gotică și toponimia scandinavă. Și azi aceste toponime există în Suedia: Östergötlands și Västergötland. Bula papală recunoaște dreptul ”Daciei” de a stăpâni Norvegia, unde Eric cel Roșu a pornit spre descoperirea Groenlandei. Istoriografic, documentar și mitologic Groenlanda era considerată granița de vest a Daciei Nordului. Papa confirma o înțelegere de graniță între Harald Blåtand, regele Daniei, Norvegiei și sudului Suediei cu regele Edmund Eriksson, regele Suediei superioare cu capitala la Uppsala. La semnarea actului pentru stabilirea graniței din partea „Daciei” a participat co-regele Sveinot.

Menționez că această bulă papală a lui Agapet al II-lea, care menționa Dacia Nordului, nu a venit pe o „terra deserta” documentar, ci în urma cărții „Getica” a lui Iordanes și, mai ales, în urma hărților medievale care aminteau de o Sciție/Geție în părțile nordice ale lumii cunoscute de atunci. Mă refer la prima hartă universală a intelectualului și teologului creștin Orosius, care este o anexă la „Historiarum Adversum Paganos Libri VII” („Șapte cărți de Istorie împotriva păgânilor”), pe care a scris-o ca răspuns la credința că declinul Imperiului Roman a fost rezultatul adoptării creștinismului. În hartă este menționată țara Dardania și țara Dacia și Goția, în Carpați și înspre nordul Europei. Surprinde momentul istoric al difuziei etnice în imaginarul colectiv post-roman? Posibil. În sec. VII apare „Harta Anonimă de la Ravenna”, în care se amintește de Dardania și Sarmația în preajma Germaniei, ia în secolul X apare în preajma regelul Alfred cel Mare în Anglia celebra hartă anglo-saxonă, în care dacii și geții sunt înscriși lângă slavi și în preajma peninsulei Iutlanda. Bula lui Agapet al II-lea a confirmat instituțional o existență documentară în evul mediu timpurii a existenței geto-dacilor și Daciei Nordului, precum și a Daciei originare care încă exista în imaginarul și mentalul colectiv. În anul 1537, în plină epocă a marilor descoperiri geografice, apare harta Carta Marina unde Danemarca era menționată cu denumirea „Dania”, toponim provenit de la Dunăre. Groenlanda exista înscrisă pe hartă. Scandia nu mai era ”insula”, ci s-a aflat prin noile călătorii că este o peninsulă. Recuperarea istoriografică a Daciei Nordului prin susținerea teoriei difuziei etnice geto-gotice este o ipoteză tot mai credibilă pentru istoricii de azi. Să fi fost fugarul păgân – ce credea în zeul Baldur (zeul Luminii) – Eric cel Roșu un „geto-got” care a descoperit Groenlanda și America de Nord?

Tezaur monetar bizantin scos la lumină la Complexul arheologic Adamclisi (jud. Constanța)

Data: 8 februarie 2025 by Redacția

Complexul arheologic de la Adamclisi (jud. Constanța), un loc plin de istorie și mister, continuă să ne uimească prin descoperirile sale remarcabile. Încă avem întrebări după restaurările care au avut loc aici, la Mausoleul Tropaeum Traiani și care este posibil să fi schimbat adevărata sa destinație. Sunt simboluri geto-daco-trace ce „trădează” o altă sursă și un alt mesaj peste generații. Revenind, în anul 2020, cercetările desfășurate de arheologi au dus la descoperirea unui tezaur monetar bizantin extrem de valoros, care adâncește și mai mult cunoașterea despre perioada evului mediu timpuriu în această regiune. Tezaurul a fost găsit în apropierea zidului de incintă al cetății, într-un edificiu de tip Domus, în interiorul unui pământ fin, sugerând o conservare atentă inițială într-o pungă de piele sau pânză. Numismatul, cercetătorul și arheologul dr. Gabriel Talmațchi ne dezvăluie povestea descoperirii acestui important tezaur monetar bizantin: „Cercetările arheologice din ultimul deceniu desfășurate în sectorul C al cartierului de sud al orașului Tropaeum Traiani, a adus în atenția arheologilor și istoricilor importante vestigii specifice evului mediu timpuriu.

Cele mai multe informații provin din diferite gropi adâncite în nivelurile târzii, specifice secolelor VI-VII d.Hr., întrucât cele ale evului mediu timpuriu au fost distruse în cursul cercetărilor de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Din umplutura acestora au fost recuperate fragmente ceramice, care, din punct de vedere tipologic, au aparținut unor oale fără toarte, castroane etc. Prezența ceramicii cenușii, mai redusă cantitativ, arată că locuirea de aici exista în prima jumătate a secolului al X-lea. Alături de ceramică, umplutura gropilor ne-a mai oferit bile de praștie din lut, fusaiole din lut și plumb, silexuri, împungătoare de os, obiecte din bronz (capete de curea, aplice, verigi, vârfuri de săgeată, cap de lance, cruciulițe, clopoței, aplice, piese de harnașament etc.). În cursul anului 2020, în interiorul edificiului de tip Domus din apropierea zidului de incintă aflat pe latura de sud cetății, a fost descoperit un tezaur monetar bizantin. A fost îngropat într-un pământ foarte fin, afânat, diferit de cel din apropiere, ceea ce ne-a determinat să ne gândim la conservarea sa inițială într-o pungă de piele sau de pânză care s-a dezintegrat în timp. Deasupra tezaurului, acoperindu-l complet, era partea inferioară a unui străvechi castron spart, care era poziționat cu susul în jos pentru a ascunde punga.

Tezaurul este compus din folles (piese anonime) din clasele A 2 și 3 din Vasile II-Constantin al VIII-lea, din anii 976-1028 d.Hr., în total 34 de piese; clasa B de la împăratul Roman al III-lea, din anii 1028-1034 d.Hr., în total 16 piese; clasa C de la Mihai al IV-lea, a anilor 1034-1041 d.Hr., în total ouă piese; clasa D de la împăratul Constantin al IX-lea, din anii 1042-1055 d.Hr., în total două bucăți. Probabil că tezaurul a fost ascuns din cauza stării de nesiguranță instalată în teritoriul istro-pontic pe fondul raidurilor populației pecenege de la mijlocul secolului al X-lea d.Hr. și de mai târziu. Ca dată finală de îngropare sau ascundere, acest tezaur se adaugă altor trei tezaure descoperite în Dobrogea la Dinogetia și Păcuiul lui Soare. În general, este cel de-al 56-lea tezaur datat în secolul al XI-lea d.Hr. din Dobrogea și este o altă dovadă a istoriei tulburi de la granița Imperiului Bizantin. De asemenea, în timpul cercetărilor din sectorul C din cursul anului 2020, au apărut și câteva monede schifate de bronz de la sfârșitul secolului XI și începutul secolului XII (de la Alexios I Comnenon, 1081-1118) și de la sfârșitul secolului XII (de la Isaac al II-lea-anii 1185-1195 d.Hr.).

Aceste descoperiri monetare sugerează prezența în zona fostului oraș roman Tropaeum Traiani a unor sezoniere prezențe umane care fie foloseau resturile construcțiilor din zonă ca adăposturi ocazionale (inclusiv pentru mici grupuri militare care asigurau paza zonelor de frontieră), fie se aflau în mișcare pe drumul comercial care lega vechiul Durostorum, în epocă medievală timpurie, de zona costieră a Mării Negre. La o primă analiză, acum un deceniu se considera că începutul evului mediu era puțin reprezentat printre descoperirile de la Tropaeum Traiani. Situația diferea comparativ cu alte situri cu locuire antică, dintre care amintim Noviodunum-Isacea, Dinogetia, Hârșova, Capidava, Pantelimon-Ulmetum etc. Această situație s-a modificat consistent în favoarea urmelor corespunzătoare acestei perioade istorice, în special în sectorul cartierului aflat în partea de sud a fostului oraș. Iată cum o asemenea descoperire „revigorează” cercetările și oferă o nouă perspectivă asupra unei lungi perioade de timp, când se credea inițial că zona nu mai căpăta interes, fiind părăsită. (G.V.G.)

Când o să ne mai trezim?! Când nu vom mai avea poate nici măcar lanciile de care să prindem a flutura steagurile dezrobirii?!…

Data: 7 februarie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Da, flamurile acelei dezrobiri și resuveranități menite a fi pavăză pe redutele ultimelor resurse ale țării!… Căci nu este departe ziua în care poate ne vom da seama că suveranismul nu înseamnă fluturarea marotelor politice anti-sistem (dar și de… sistem!) de astăzi… Și, oricum, nu va mai avea a ne folosi dacă va veni prea târziu în ultimele noastre șoptiri de existență ca ființă a unei națiuni… Dar, măcar vom înțelege, singuri, pentru că din cărțile de istorie (ori măcar de istorie politică) nu vom mai avea dreptul a afla, ce înseamnă suveranismul, independența de neam, eliberarea ca națiune… Și care implică, de drept, forța dreptului de națiune și de drepturi istorice… De aceea, cei ce ne-au încălecat de peste trei decenii impun atât de violent culpa vinovăției generalizate, fabricând acel liant unic acuzator al vinelor din trecut, dar și ale acelora ale prezentului de acum… Acest „prezent” ce va fi trecutul de mâine folosit și el împotriva noastră… Pentru că suveranismul, naționalismul, patriotismul vor fi „dovezile” și „argumentele” de mâine împotriva noastră, fabricate inclusiv prin omisiunea artefactelor istorice… Azi îngropate, furate, licitate, înstrăinate într-un „de lezmajestate” de națiune, mâine, alături de culpa legionarismului, dar și de cunoașterea istorică „la sursă”, transformate în ștreanguri de națiune… De Neam și Națiune, de Patrie și Țară, de continuitate și veghe, dar de oprimare a indivizilor ca entități, cei nesupuși, recționari ori făcând încă apel la dreptul (și libertatea) lor de a gândi…

Nu e departe ziua în care vom constata că recursul la forță va fi rămas singurul mod de ne mai proteja, nu doar identitatea, ci însăși existența!… Singura cale de a rămâne o insulă în oceanul paneuropean de impunere și uniformizare în care suntem scufundați acum cu mult dincolo de simpla îndobitocire și generalizare a analfabetismului funcțional… A analfabetismului cultural, istoric, de repere și rostiri… Chiar și ca expresii artistice… Pentru că, nu, nu sperați că ne va rămâne forța manifestelor artistice și ale culturii scrise pentru a protesta!… Pentru acel „a protesta” insinuant și „subversiv”, care, în trecutul unor altfel de restriști și condiționări, (ne) convingea că suntem încă aici, și care (diferență peste vremuri!), era el, în sine, alimentat, hrănit, vegheat de această condiție a priori de „a fi”…

Și nu e departe ziua în care singura șansă de eliberare de sub cizma fantoșelor de „imperii” colonizatoare va fi zăngănitul armelor și tropăitul bocancilor mărșăluind spre fronturile de eliberare națională… Singura șansă de a mai avea acces la resursele noastre, deja dijmuite din timpul vieții noastre netrăite pentru noi, nici istoricește, nici istoriografic, nici sub forma consumerismului, căci doar părți și petice ne vor mai fi rămas din bogățiile noastre… Va trebui dară să ne ridicăm!… Și avem exemplul istoriei de lângă noi… Pentru că nu întâmplător Ucraina a stârnit Rusia să iasă din așteptarea-i de prădător (îndreptățit, poate) pentru a-și pune „la adăpost” resursele rare cu ajutorul unei Europe neghioabe… Și, mai ales, nu întâmplător aceeași Ucraină, în pofida susținerii financiare uriașe venite dinspre UE, întoarce armele păcii (!) pentru a se „preda” Statelor Unite… Pentru a-i „preda” tocmai resursele rare pe care le-a folosit ca pretext de protecție din parte Europei, condiționând pacea de exact ceea ce avea nevoie Europa, și pentru ceea ce s-a implicat, în fond, nu doar costisitor financiar pentru ea, ci aproape de propria-i sinucidere… Resurse, zăcăminte, pe care Kievul le solicită trecute în tratatul „de pace” pe care „unchiul Sam” îl va negocia, nu pentru Ucraina, ci, într-un soi de „redevențe” de război, pentru sine, Europei rămânându-i doar plățile din război și imensa-i șubrezire…

Acolo vom fi și noi când ne va fi dat să înțelegem cu adevărat jocurile… Doar că, pentru noi, nu se va arunca nimeni într-o luptă de eliberare, de resuveranizare, probabil transformată în conflict armat, căci toți ce ne apasă astăzi pe gât, nu vor ceda ușor… Și poate chiar noi nu vom avea nici măcar lanciile de care să prindem a flutura steagurile dezrobirii pentru a le pune pavăză pe redutele ultimelor resurse ale țării… Și când vom înțelege, privind resursele prădate și vândute de alții, că am desființat singuri și ReUnirea (europeană) cu frații noștri… Care putea fi o șansă, pentru ei, ca afirmare europeană, dar și pentru noi, ca drept de continuitate ca o ființă dodoloață… Că am ratat momentul ReUnirii în clipa în care Moldova s-a alăturat Ucrainei în procesul de aderare… Pentru că nu va renunța la acel drum și nu va mai veni alături de noi, ca un trup comun, în Europa… Nu va mai avea de ce, aderarea pe modelul Ucrainei, cu un statut aparte, fiindu-i mult mai convenabilă… Inclusiv acolo unde, din păcate, lucrurile contează astăzi mai mult decât cele de pe podurile de flori, de cultură, de vestigii, de istorie… În sfera economică, a resurselor, a zilei de mâine… Și, în fond, de ce ar renunța Moldova la statul ei de acum? Pentru a fi nevoită, dacă s-ar uni cu noi și ar fi de o ființă (dincolo de simțire), să achiziționeze curent și gaze (românești) la prețurile din țară ale României? Pe când, așa, cu statutul ei similar Ucrainei, companiile ei de distribuire a electricității și firmele mari consumatoare vor putea cumpăra pe mai departe, nestingherite, energia electrică la un preț subvenționat, fără a fi nevoie să meargă pe burse… Acolo unde România și-a împins obligatoriu distribuitorii și consumatorii mari pentru a cumpăra la prețul pieței europene, cu mult dincolo de cele mai mari tarife din UE… De ce să se încurce dară Moldova cu tarife atât de mari (dacă ar fi o piață comună cu noi prin ReUnire) când poate cumpăra atât de ieftin în contracte directe („bilaterale”, de care firmele și distribuitori către populație de la noi nu beneficiază deși este energia noastră)?!… Și așa va fi și cu restul resurselor… România, pe piața internă, nesuverană și lipsită de dreptul decizii, vânzându-și propriile resurse la prețuri tot mai mari, dar o țară atrăgătoare, ca prețuri, tarife și cantități de export nelimitate, pentru alții… Ba, să nu ne mire de nu ne vom trezi cu firme din colțuri „uitate” de lume care să „livreze” energia electrică și gazele naturale, și alte resurse, în țara noastră… Pentru că ele vor putea, doar din mutatul hârtiilor în sertarele dedicate, să cumpere ieftin și să ne livreze (a se citi „revinde”) ceva mai puțin scump decât o vor putea face operatorii noștri din piață trimiși pe burse…

Or, și despre asta este vorba când agiți pancarta suveranismului… Despre noul „punct și de la capăt” în care istoria, vestigiile nu vor mai emoționa pe nimeni… Pentru că nouă nu ne-a păsat și am permis acest „punctum”… Inclusiv ca subzistența economică a însăși supraviețuirii de mâine… Poate chiar a supraviețuirii ca neam…

Tante Ursula, România nu vrea să moară!

Data: 7 februarie 2025 by Zoe Dantes

Nu a vrut în 2020, nu vrea nici azi. România nu moare nicicum, orice ați face voi ăștia de la UE și de la Davos. Oricât de zei, cu picioare de lut vă credeți voi ăștia, de vă ziceți „elite”. Sunteți o mână de demenți care aveți senzația că stăpâniți lumea și faceți voi jocuri politice prin buzunarele lui Soros. Nu murim, făi, tante Ursula, că noi suntem neam de supraviețuitori, și veacurile au dovedit asta. „O mână de țărani în căruțe au ținut în șah imperii”. A spus-o unul Petre Țutea, un român autentic, care a trecut prin iadul pușcăriei de la Aiud. Iad adus de alții ca voi pe capul acestei țări. Așa cum ne-ați crezut voi, în mizeria voastră morală, idioți, nespălați, retrograzi, România v-a dovedit că poate să vă învingă. Fără război, fără veste galbene, fără tractoarele pline de rahat deversate peste clădirile autorităților, fără vitrine sparte și indivizi mascați pe străzi. Și mai ales, fără autoritățile vieții, ce s-au dovedit a fi păpușile de paie plătite de voi, pentru interesele voastre. Singuri împotriva tuturor! Asta este România! România v-a învins în liniște. Cu votul! Nu v-a convenit! La Davos au vorbit unii dintre voi. Nu sunt de-ai noștri! Nu! Tot de-ai voștri, fă, tante Ursula! Au vorbit despre cum nu v-a convenit vouă votul pentru președinte. Cu subiect și predicat. Spus de la tribuna voastră de rahat, aia oficială. Și voi, ce ați făcut? Ați anulat alegerile, că aveți popândăii voștri la conducerea țării. Știi, fă, tante Ursula ce înseamnă popândăi? Nu! O să afli! Curând!

România nu moare, fă, tante Ursula! Niciodată! Ea doar renaște! Câteodată chiar și din propria cenușă dacă este obligată. De voi! Așa cum a renăscut și de data asta. Și dacă mai este cazul, o va face încă o dată, și încă o dată. Nu aveți voi cum să înțelegeți fenomenul. Nu mai sunteți capabili să pricepeți voi, ăștia, zei de carton, ce înseamnă a fi român care tace. Pentru că doar în tăcere, românul aude două lucruri: clopotul mare al bisericilor care-i cheamă la slujbă, duminica și bătaia de toacă care anunță Cerul că neamul românesc se adună să ridice slavă! Domnului, nu ucrainei! Lui Dumnezeu, nu oamenilor! Pentru neamul românesc, slava se dă Domnului, nu omului! Pentru că neamul ăsta mic, dar de neînvins, tace, căt e nevoie. Este ca o Oaste! Știe doar că la botez el a primit pecetea Lui Hristos, și mai știe că moartea nu există! Își cunoaște sfinții! Și ei sunt mulți, acolo Sus, în Oastea lui Hristos! Există doar Învierea! Știe asta de mii de ani! Poartă pecetea în suflete și e conștient că atunci când este nevoie, pecetea asta își va arăta măreția. În Ceruri și pe pământul ăsta pe care voi vreți să-l stăpâniți. În mare parte Europa e stăpânită de voi. Le-ați transformat bisericile în baruri și bordeluri, în magazine și tarabe. Le-ați topit clopotele și ați reușit mare parte să-i smintiți. Dar nu uitați că Europa e creștină în străfundurile ei. O veți simți pe pielea voastră. Cât de curând!

Europa a tăcut! O vreme! Din noiembrie anul trecut, Europa se trezește! Toată! România a dat tonul! Ce să vezi, făi, tante Ursula?! Nu mai vor politica voastră! Aia dusă împotriva a tot ce înseamnă firescul omului. Ați devenit singuri, un anus împotriva naturii! Voi ăștia cu demoncrația în gură! România noastră, v-a arătat, vouă europenilor că se poate! Și v-a paralizat frica! Ați pus-o de niște lovituri de stat, cam peste tot. Ce v-ați zis voi? Dacă am putut în România, se poate oriunde! Germania, Franța și pe unde mai vă doriți voi, demenților! O să aflați cu stupoare, voi, ăștia din bula voastră nebună, că nu se mai poate! Deloc! E finalul! Vostru, al tuturor nebunilor! Oricât de greu ar fi fost, europenii s-au născut din nou. Așa arată Învierea, făi, tante Ursula! După cum vezi! În vremuri grele, când totul pare pierdut, din mulțime, de undeva, se ridică un David. Cu pecetea lui Hristos în suflet, care iese la luptă împotriva lui Goliat. De această dată, Goliat ești tu, făi, tante Ursula. Tu și ai tăi! Reprezentanta vieții! A celor smintiți de putere și arginți! Dar ca și Goliat, veți avea aceeași soartă! Praf și pulbere! A venit vremea ca să primiți înapoi tot ce ați dat. Că așa e viața! Răul este un instrument în mâna Domnului, ca binele să poată ieși la suprafață! Pentru că toate în viața asta, curg într-un anume fel! Dictat de Sus! Pentru oameni și pentru neamuri, făi, tante Ursula! Toate se întâmplă fie că Dumnezeu vrea, fie că Dumnezeu îngăduie! Între astea două Căi, a treia nu există! Ne-ați scuipat, ne-ați jefuit, ne-ați pus la zid! Ați aruncat în noi cu vorbe, cu pietre, cu tot ce ați putut! Doar că de data asta, România a arătat Europei că în zidul ăla la care ne-ați pus, ca și o execuție, noi am văzut o ușă! Am văzut ușa mântuirii! Ușa aceea despre care ne vorbeau sfinții noștri, din pușcăriile voastre! Europa a ajuns o mare pușcărie și avea senzația că e liberă! Era într-o mare colivie, și uitase să zboare! Ba, încă îi era foarte frică să-și deschidă aripile! Până acum! Le-a deschis, făi, tanti Ursula! Și din vrăbiuța asta, care și-a adus aminte că are aripi, România le-a arătat cum poate să se transforme în Vultur! Și nu orice Vultur, făi, tante Ursula! Vulturul acela măreț, care zboară cu o Cruce în cioc! Se înalță o dată cu vântul! Pe piscurile cele mai înalte! Știi de ce, făi, tante Ursula? Ca să vadă toată Europa, că doar Credința că ești nemuritor te poate duce la biruință! Biruința împotriva oricărui rău! Când va veni vremea, o să înțelegeți voi singuri, ce înseamnă zborul! Peste piscuri, moarte și rău! Vulturul în care se va transforma Europa, o să vă arate cât de mici sunteți! Și din zborul lui, veți simți pe pielea voastră ce înseamnă să distrugi neamurile! Asta înseamna România noastră! Biruință asupra răului, prin Credință, făi, tante Ursula! Vrabia abia și-a deschis aripile! Peste Europa! A desfăcut colivia și știe că până în vârful piscului, se va transforma în Vultur! Prin Înviere!România a arătat asta Europei, făi, tante Ursula! România a arătat că se poate!

Păpădia mamei lor de memorie și logică!…

Data: 7 februarie 2025 by Diana Maria Brăgaru

Mie mi-ar fi jenă în locul ălora de la AI. I. Cuza! Mă, aș intra în pământ, că iaca! „Edupedul” ne anunță sforaitor că s-au trezit marii suveraniști, după ce trei ani au fost cufundați într-un adânc somn progresist… „Apel al Facultății de Istorie din Iași către toți profesorii, inspectorii școlari, cercetătorii și muzeografii la solidaritate pentru păstrarea Istoriei ca disciplină obligatorie, la toate specializările, în toți anii de liceu”… Ce aș fi vrut să îi văd pe toți acești „mari români” luând această atitudine încă din noiembrie 2021, când a trecut legea prin parlament și apoi a fost aprobată și de Iohannis! Unde erau distinșii istorici acum trei ani și-un pic?! Aud?! Aaaa, stați așa, nu puteau atunci să ia atitudine, fiind foarte ocupați! Toți munceau din greu la propagandă „salveaz-o pe bunica” și șantajau provaccinare anti-covid studenții pe care nu îi primeau la cursuri nevaccinați, nu aveau timp domniile lor să strige pentru Națiune! Și nici să comenteze nu puteau, că le era frica că se supără Institutul Elie Wiesel pe ei, nu?!

E, iaca, eu nu am uitat că făceau poliție sanitară și forțau studenții să se vaccineze cu seruri experimentale. Nu dau doi bani gauriți nici pe apelul lor, și nici pe ei. Bine?! Acum și-au adus aminte că sunt patrioți, când au văzut că se schimbă stăpânirea?! Rușine să vă fie, măgarilor.

În altă ordine de idei, am un mesaj pentru cei care spun că Georgescu e „omul lui Putin”. Măi, dragilor, trecând peste faptul că nici nu vă sinchisiți să urmăriți toate interviurile lui Georgescu pentru a vedea cu ochii voștri care sunt pasajele incriminate întru dacopatie acută și putinism pe față, voi aveți de gând să mai înghițiți mult, total pe nemestecate, tot ce gândesc alții pentru voi? Veți da mai departe multă vreme inepțiile unora care v-au transformat în activiști progresiști și agenți de dezinformare fără plată?! Voi v-ați gândit măcar că totul e marketing și manipulare politică, că isteria dacopată e pentru a-i face și pe adepții protocronismului să îl voteze?! V-a trecut razant prin cap ideea?! Iar dacă Georgescu ar fi omul lui Putin, ar însemna ca SRIul, SIE, Serviciul de Securitate al Statului și tot restul neamurilor serviciilor românești de Intelligence nu l-au verificat nicio secundă! Mai mult, ca urmare a faptului că nu l-au verificat înseamnă că SRI, SIE și tot tribul lor sunt mână în mână cu Putin! Practic voi spuneți că serviciile secrete ale unei țări NATO au fost penetrate de către o putere ostilă fără știrea CIA și fără știrea serviciilor specializate ale NATO! Măi copii, sunteți bine?! Sigur?! Vă dați seama că așa le spuneți tuturor șmecherilor din servicii că sunt niște idioți incompetenți?! Mai mult, cum serviciile secrete sunt sub comanda lui Iohannis, asta înseamnă că și Iohannis e un putinist! Și încă un putinist ținut în brațe de Brussels! Pfuai!

M-ați leșinat, mor, nu alta! Mai gândim și noi în profunzime lucrurile, trecând de lozincile alea „cu Kremlin Georgescu” la puțină glagorie?! Zic și eu așa… Unii zic că Georgescu e dezaxat. Eu zic ca e teatru electoral de succes organizat de băieții cu ochi albaștri, care au condus și conduc, făcându-ne să ne sărim la beregată pentru niște interfețe pe care noi le credem politicieni români independenți. Și sunt convinsa ca totul e un teatru de prost-gust, spre zapacirea poporului român, care trebuie mânat hăis și cea, după cum e interesul pe moment. Unii îl văd în Georgescu pe dracu’, alții îl cred un dumnezeu mai mic. Eu vad un ofițer de informații pregătit de ani de zile pentru eventualitatea ca apare „vântul schimbării” republicane, cu binecuvântare din extern, ca întotdeauna. Și nu cred ca e singurul care a fost pregătit în acest sens. Că la noi se joaca DGIE prin USR, hegemonia brusseleze controlată de BND prin PNL-ul lui Antonescu și Iohannis, AH-ul unguresc prin UDMR, iar PSDul lucrează cu cine plătește mai bine și arată bățul mai gros. Peste toți e CIA și ajutorul ei, MOSSAD, care ajustează din mers, în timp ce FSB-ul lucrează mai mult prin CI, că deja la noi e mare înghesuială și trebuie să dea din coate.

…Dar vom trai și vom vedea în câțiva ani cine a avut fler și cine s-a lăsat prins în „lanțul iubire”.

Cât o să mai râdem?

Data: 6 februarie 2025 by Ovidiu M. Curea

Un articol din Revista „Flacăra” lui Adrian Păunescu semnat de către Doina Dabija, strălucită urmașă a marelui patriot și scriitor Nicolae Dabija, soră geamănă cu Ana Maria Păunescu în ale scrisului, în ale iubirii de neam și dedicației necondiționate de susținere și continuare a ideilor înălțătoare cu care iluștrii lor părinți au lăsat moștenire nemului romînesc, m-a dus cu gândul la o întâmplare petrecută cu mai mulți ani în urmă, mai precis în anul 1994. Articolul Doinei Dabija se chema „Moldovenii și românii”, articol în care autoarea evoca mai multe situații ridicole despre percepția formată și îndesată în capul unor oameni de dincolo de Prut privind pe moldoveni separat de români. Astfel, scriitoarea relata despre un tânăr care afirma cu convingere pe un site de socializare că „În timp ce copiii sunt învățați la școală că ei sunt români, eu l-oi învăța pe-al meu că noi suntem moldoveni și vorbim limba moldovenească”. Mai departe, ne relatează despre intervenția unui bătrân care a întrerupt o cuvântare a scriitorului Nicolae Dabija în care acesta afirma faptul că moldovenii sunt români, strigându-i cu revoltă: „Domnule Dabija, n-aveți dreptate! Eu sunt moldovean, dar fratele meu care trăiește la București e român.” Peste aceste opinii venite din partea unor oameni simpli, persoane particulare, se adaugă cea venită din partea unor reprezentanți ai autorităților din Republica Moldova. Întoarsă la Chișinău după ce dăduse naștere unei fetițe în timp ce se afla la București, scriitoarea s-a prezentat la Biroul Stării Civile din Chișinău cu certificatul de naștere eliberat de autoritățile române, pentru a fi preschimbat în cel al locului de reședință. Deși în dreptul rubricii „naționalitate”, pe certificatul de naștere românesc se menționa, în mod firesc, „română”, pe actul de naștere moldovenesc, funcționarii din Chișinău au preferat să tragă o linie…

Și cum spuneam, întâmplările descrise de Doina Dabija în articolul „Moldovenii și românii” din Revista Flacăra lui Adrian Păunescu mi-au adus aminte de întâmplarea din anul 1994.

Mă aflam atunci la Ambasada României din Buenos Aires. Era anul în care președintele argentinian Carlos Saúl Menem, în urma câștigării alegerilor prezidențiale, își reînnoia mandatul pentru o nouă perioadă de cinci ani. Cum se obișnuiește peste tot în lume, la festivitățile de preluare a prerogativelor puterii, iau parte delegații din diferite state, unele aceste delegații find conduse chiar de către președinții sau premierii acestora. Din partea Republicii Moldova urma să participe consilierul personal al președintelui Mircea Snegur. Ajuns cu câteva zile înainte de festivitățile preconizate, dl. consilier, cum era și normal, a tras la frații săi de la Ambasada României. Aici oaspetele a fost primit cu bucurie și cu toate onorurile cuvenite unui reprezentant al Republicii Moldova. În cinstea lui a fost organizată o masă festivă cu participarea tuturor diplomaților din ambasadă. Atmosfera a fost plăcută, destinsă și prietenească. Cu toate acestea, discuțiile despre problemele care ne stăteau la toți pe limbă (alipirea Basarabiei la patria mumă) au fost cu diplomație ocolite. La un moment dat însă, dl. consilier scapă și zice în mijlocul unei fraze „limba moldovenească, cum îi zicem noi, sau limba română, cum îi ziceți dumneavoastră”… Brusc, în încăpere a venit dinspre ferestre un aer rece ca de iuanuarie de la noi, deși ferestrele erau închise și afară era primăvară. Diplomații români tăceau stânjeniți și priveau în farfurii. Dl. consilier tăcea și el încurcat. Îi părea rău că stricase atmosfera cu o afirmație prostească în care nici el nu credea. Aștepta din partea nostră ceva, o replică, o aprobare, o scuză… Cumva trebuia trecut peste acest moment. Dar cum? Puteai să strci și mai rău lucrurile. Cum tăcerea continua să apese peste masă și nimeni nu zicea nimic, îmi iau inima în dinți și îndrăznesc să îl întreb, chipurile în glumă, pe oaspete:

– Domnule consilier care este poetul dumneavoastră național?

– Eminescu, de bună seamă, a venit prompt răspunsul consilierului, ușurat că, în fine, conversația fusese, într-un fel, reluată.

– Dar prozatorul dumneavoastră național?

– Sadoveanu! Cine altul?

– Ca să vedeți brodeala dracului, domnule consilier! Și poetul nostru național este tot Eminescu și prozatorul nostru național tot Sadoveanu.

Colegii mei au înghețat. În schimb, dl. Consilier a izbucnit într-un râs sănătos și zgomotos de se zguduia scaunul de sub el și privindu-mă cu simpatie printre ochii înlăcrimați parcă voia să-mi spună:

– Măi, prietene, și noi și voi știm care este adevărul, dar eu sunt aici în misiune oficială și trebuie să vorbesc după cum îmi este mandatul. Toată lumea a înțeles și râsul și lacrimile dlui. Consilier. Întreaga asistență s-a pornit și ea pe râs, ca în trecut la bancurile politice care se spuneau la noi pe la colțuri.

Și acum ce facem? Râdem mai departe? Cât o să mai râdem?

„Ca într-un vechi castel”: poezii de Alexandru Cristian Cuibus

Data: 6 februarie 2025 by Redacția

Triluri

Pășește-ncet, ca într-un vechi castel

În care sun-un corn de vânătoare

În schimbul unui glas de menestrel

.

Și-i iederă pe ziduri și-n tunel…

Gardienii, dați pe-o mână de cicoare,

Stau aliniați, în coifuri de oțel,

.

Visând la bătălii nemuritoare.

Demult pândesc sfârșitul unui țel

Ce nu avea nicicând răscumpărare

.

Nu te uita prin găuri de crenel

Fantome te vor duce ca pe-o boare

La câmpul contestat pentru duel

.

În care-oșteni ce n-au văzut o floare

Te vor străji închisă-ntr-un pastel

Cu steaguri lungi și săbii lucitoare.

.

Pășește ca pe-o coadă de inel

Ce n-a fost dus nicicând la-nsurătoare.

Și taci, și-ascultă-uimită ca și el

.

Foșnirea unei mâini ce-o să coboare.

Nu te întinde spre un alt nivel

Rămâi aici, pe treptele ușoare

.

Căci scrinul căutat aici era

Prin lucruri mici și netriumfătoare

Pășește-ncet, ca să te pot ghida

.

Căci calci pe-o inimă – inima mea…

Pășește-ncet, să nu te simți, acum,

Să nu stârnești nici praful de pe drum.

Celei ce va veni…

Cândva, din spațiul gol al rătăcirii tale

Vei ridica privirea din cartea ce-o citești

Și vei vedea, departe, pe-aceeași sacră cale

Cum pașii ce te poartă prin sferele cerești

Te duc către-o cetate cu porțile deschise

Cu pantomime turle ca parodii de vise

Stând ridicate-acolo, mai tainice ca moartea;

Mai vechi ca și întregul ce nu cunoaște partea.

Și-n vârf cum nouă steaguri – pe fiecare steag

Stând scris în altă limbă: „Pășește pe-al meu prag

Căci eu străjesc aci’ de când pe-a lumii plaiuri

Domniile trecut-au ca miile de ani

Când cel ce m-a durat, deși e dus de veacuri

A vrut să-și pună-n stâncă iubirea de sărmani.

Căci nu-și dorea ca alții să sufere de dor

Cum el cândva asemeni ar fi suferit

Și fiindcă spre mărire el m-ar fi clădit

Eu n-am lăsat vreodată din datoria mea.

Pe cei ce vin aici, eu nu i-am pribegit.

La fiecare-n parte, le-am dat și au primit.

Și n-am putut vreodată pe unul să-l înșel

Deși multe cetăți s-ar fi clădit astfel;

Deși mulți împărați s-ar fi pierdut la fel.

E bucuria mea – că-s unicul castel!”

** *

Și-acolo, eu voi fi. Și tu mă vei cunoaște

Drept prințul din povestea pe care o tot spui

Care așteaptă legea ce-l lasă să iubească

Când se închide cartea la „Ea era a lui”.

Taurii

Un taur străpuns de spini

Face zgomot din copite

Și se-ntoarce c-un suspin

Și se uită prin orbite

.

Un taur cu-un corn de aur

Stă cuminte pe pridvor

Și se uită la alt taur

Care mormăie domol

.

Un taur cu un alt taur

Stau cu coarnele împreună

Și se-mbină unu-n altul

Și se-mping într-o genună

.

Și mă-nchin la întuneric

Îmbinat de-un singur dor

Dor alin ce-mbată ape

Și mă-mpinge prea ușor

Tithonus către Aurora

De ce durează fericirea atât de puțin?”

Mi-ai spus când în brațe nu te mai țin

Și-amurgul sfârșește sub norii de ploaie

Cât picurii curg nesfârșit în șiroaie

.

Și vântul șăgalnic răsuflă prin aer

Și-atât de tăcut se strânge-n jur ger

Cât mâini înghețate se roagă la cer

Și Crivățul nopții surâde sever

.

Cu-aripi lemnoase strânse grămadă

Cu bocetul negru profund de cicadă

Prin Sciția Mică atras în tornadă

Etern rătăcesc în a nopții decadă

Hora Unirii

Joacă Nastratin Hogea

Că-i departe doamna sa

Noaptea doarme lângă Prut

Ca să-i țină de urât

Dimineața iar pornește

Inima-i din piept plesnește

Dar va sta mai mult, mai mult

Meargă-i viața în tumult!

Căci nu poate să-și mai ție –

Ghimpe într-o rană vie…

De-și păstrează hora trează.

România și-o visează

Și atât cât joacă, joacă

Zvâcne-n cer o venă sacră.

Dar n-ar vrea să se oprească

Aria veche, muntenească.

Și el plânge, iarăși cântă

Doina într-o limbă sfântă.

„Hanul Domnesc” din Suceava (sec. XVII)

Data: 6 februarie 2025 by George V. Grigore

Muzeul Etnografic „Hanul Domnesc”, deschis în anul 1968, funcționează în acest imobil secular. Hanul Domnesc din Suceava este un fost han medieval ce datează din secolul al XVII-lea, reprezentând cea mai veche clădire din municipiul Suceava ce nu este lăcaș de cult și care s-a păstrat în întregime până astăzi. Edificiul se află situat pe strada Ciprian Porumbescu nr. 5, în centrul orașului. El a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004, la numărul 171, având codul SV-II-m-B-05476. Hanul Domnesc din Suceava – cea mai veche clădire civilă din oraș – are două niveluri (parter și etaj), construite în perioade diferite. În secolele al XV-lea și al XVI-lea în această zonă se aflau ateliere meșteșugărești (în special ateliere de olari). Pe locul unei clădiri mai vechi, este construită la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea o clădire cu parter și pivnițe. Clădirea este atestată documentar în anul 1627 ca fiind casa lui Miron Barnovschi, domnitor al Moldovei (1626–1629, 1633). Acesta o donează Mitropoliei Sucevei pentru a fi transformată în han, iar veniturile obținute să fie folosite pentru „luminatul la sfintele moaște”. Clădirea are rolul de Han Domnesc, aici fiind adăpostiți oaspeți de seamă, mari negustori, călători străini sau dregători veniți la domnie. În anul 1775, nordul Moldovei este anexat de către Imperiul Habsburgic. În perioada stăpânirii austriece, în Hanul Domnesc se amenajează o casă de vânătoare pentru membrii familiei imperiale, aici poposind boierii și demnitarii austrieci când se întorceau de la vânătoare. Construcția este consemnată în registrul delimitării proprietăților din anul 1786, ca locuință pentru membrii familiei imperiale când veneau la vânătoare. Clădirii i se adaugă un etaj cu patru încăperi, unde se pătrunde de pe o scară exterioară.

Către sfârșitul secolului al XVIII-lea imobilul este cumpărat de către baronul Kapri, iar la 1856 figurează în planul orașului Suceava sub denumirea Hanul Domnesc, pe strada Kaprigasse. După 1918, Hanul Domnesc devine proprietate particulară. După instaurarea regimului comunist în România, imobilul este trecut în proprietatea statului, foștii proprietari, familia Colomeischi, primind o despăgubire de 53.189 de lei, adică aproximativ 50.000 de lei noi (la valoarea din anul 2006). În perioada comunistă, între anii 1962–1966, clădirea este restaurată de la nivelul pivniței până la acoperiș, aspectul exterior fiind readus la forma originară. S-a urmărit reconstituirea elementelor de arhitectură interioară de la parter. În fosta bucătărie a hanului, pe locul cuptorului s-a ridicat un altul inspirat din cuptoarele moldovenești. La etaj s-au păstrat grinzile de stejar ale plafoanelor celor două coridoare. La data de 28 iunie 1968, în clădirea fostului han se deschide Secția de Etnografie și Artă Populară a Muzeului Județean Suceava. În anul 1982 expoziția permanentă este reorganizată având ca idee de bază tematică reprezentarea complexă a celor șase zone etnografice ale județului: Suceava, Fălticeni, Humor, Rădăuți, Câmpulung și bazinul Dornelor. Ulterior, clădirea devine sediul Muzeului Etnografic al Bucovinei. O nouă reorganizare este finalizată în 2003. În urma acestor lucrări, parterul clădirii reconstituie un han din perioada secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, care găzduia oaspeți de seamă, dregători, negustori, ce străbăteau drumurile comerciale și se opreau în târgul Sucevei. După Revoluția din 1989 clădirea fostului Han Domnesc este revendicată în instanță de către Ustinia Colomeischi, moștenitoarea foștilor proprietari ai imobilului. În anul 2004 Tribunalul Suceava respinge solicitarea de retrocedare pe motiv că imobilul face parte din categoria clădirilor de utilitate publică. Recursul făcut de solicitantă la Curtea de Apel Suceava nu se mai judecă pentru că între timp apare Legea 247/2005 privind retrocedarea integrală a proprietăților, iar acțiunea în instanță este suspendată. Ca urmare a acestei legi, Ustinia Colomeischi depune în 2005 o notificare la un executor judecătoresc, care pune în vedere Complexului Muzeal Bucovina că această clădire și terenul aferent trebuie restituite în natură proprietarului de drept. Se stabilește ca Ustinia Colomeischi să achite Complexului Muzeal Bucovina contravaloarea actualizată a construcțiilor și dotărilor ce s-au efectuat după preluarea clădirii de către muzeu, precum și despăgubirea de 53.189 de lei primită de familia sa. Conform legii, proprietarul este obligat să păstreze destinația clădirii timp de trei ani. Consiliul Județean Suceava are drept de preempțiune pentru cumpărarea imobilului. Într-o convenție anterioară încheiată de Consiliul Județean cu Ustinia Colomeischi s-a stabilit suma de un milion de lei ca preț al tranzacției. Ca urmare a Hotărârii de Guvern nr. 1471 din 26 decembrie 2009, mai multe clădiri care aparțineau Complexului Muzeal Bucovina și anume Hanul Domnesc, Mănăstirea Zamca, muzeele de istorie și științe ale naturii sunt trecute din proprietatea Ministerului Culturii în proprietatea publică a Consiliului Județean Suceava.

Construcție masivă, cu ziduri groase din piatră și cărămidă, cu acoperișul din șiță, în interior cu arce în stil specific moldovenesc, clădirea fostului Han Domnesc se impune ca unul din cele mai prețioase monumente de arhitectură civilă din Suceava. Imobilul este alcătuit din două niveluri și pivnițe. Parterul are ziduri groase din piatră, având un gang central de unde se pătrunde în patru încăperi. Camerele au intrări cu portale în arc semicircular, pardoseli de cărămidă, tavane boltite și ferestre supraînălțate de arcuri semicirculare. Accesul către etaj – construit la aproape două secole după edificarea primului nivel al clădirii – se realizează pe o scară exterioară aflată în curte. Etajul se compune din patru camere dispuse pe două coridoare în cruce. Aici se remarcă grinzile de stejar ale tavanului și stâlpii de cerdac, decorați cu motive geometrice și florale stilizate, realizate prin crestare. Accesul în pivniță se face din gangul central de la parter. Gangul de intrare, cu bolta joasă și rotundă în care se pierd arcadele pereților, cu pardoseala din piatră de carieră, este reprezentativ pentru stilul de arhitectură veche moldovenească. Pivnița are tavane boltite și este compusă din două încăperi. Curtea fostului han este împrejmuită cu un gard masiv din piatră și fier forjat, accesul în incintă realizându-se de pe latura de nord, din strada Ciprian Porumbescu. La data de 28 iunie 1968, în clădirea fostului han se deschide Secția de Etnografie și Artă Populară a Muzeului Județean Suceava. La parter se organizează o expoziție permanentă care reconstituie atmosfera de epocă a unui han din secolul al XVIII-lea; în holul de intrare sunt expuse piese de harnașament (șei, tarnițe, curele, hamuri) și obiecte legate de transport și vânătoare. Este expusă o căruță, un mic atelier de fierărie cu nicovală, ciocane, clești. În camerele de la parter sunt reconstituite mai multe încăperi ale unui han medieval: „sala de han” – care este destinată servirii mesei. Aici se află mese cu laițe și scaune, poliță cu vase din ceramică, blidare, butoiașe, balerci, colțare; „salonul de oaspeți” – în care se află o sobă de teracotă de influență austriacă, piese sculptate de mobilier: masă cu scaune cu spătare înalte, dulap cu vitrină pentru veselă și piese de porțelan, sticlă și metal (farfurii, căni, suporturi pentru pahare, tăvi, tabacheră, lulea etc.). Pe pereți este expus un rastel cu puști de vânătoare, o panoplie cu pistoale și pumnale, precum și blănuri de mistreț; „camera de odihnă” – cu mobilier specific: sobă de încălzit, pat cu tăblii, banchetă, jilț, scrin, cufăr pentru haine, lavoar cu oglindă cu cană și lighean de porțelan, „cămara” – în care se află obiecte de uz casnic necesare preparării hranei: râșniță de mână, teasc pentru ulei, cumpănă, cofă pentru apă, butoaie, butoiașe, balerci, saci pentru făină, tăvi de copt, piuă, „bucătăria” – cu un cuptor cu plită, rolă și cuptor de pâine, precum și cu alte obiecte de mobilier (masă, blidare, laiță, lingurare), vase pentru mâncare (oală pentru sarmale, chiup pentru borș, tăvi, tigăi, oale, căni) și alte ustensile (lopată, clește, cociorvă, piuă pentru sare, linguroaie), „Pivnița” are două încăperi legate între ele printr-un culoar boltit. În prima dintre ele sunt expuse butoaie pentru băuturi și pentru alimente, iar în a doua încăpere este amenajată o cramă cu mese și laițe cu obiecte din lemn și ceramică. La etajul clădirii sunt expuse piese importante de etnografie și artă populară din principalele zone etnografice ale județului: Suceava, Fălticeni, Rădăuți, Humor, Câmpulung Moldovenesc și Dorna. Sunt de menționat țesături (ștergare, traiste, costume tradiționale, scoarțe, lăicere), haine de blană (cojocel, pieptar, pieptar cu poale), obiecte din lemn (furcă de tors, blidare, tacâmuri), obiecte de ceramică neagră de Marginea și de ceramică smălțuită de Rădăuți, salbele de zestre, ornamente de mărgele, coarne pentru praf de pușcă etc. În prezent, acest spațiu muzeal poartă denumirea Muzeul Etnografic „Hanul Domnesc”, aparține și este administrat de Muzeul Național al Bucovinei. Prin aspectul său arhitectural și prin bogatele colecții de exponate, „Hanul Domnesc” (sec. XVII) – cea mai veche clădire seculară civilă din Suceava – ne poartă prin principalele zone etnografice ale județului oferindu-ne șansa de a putea urmării evoluția societății umane de-a lungul epocilor istorice pe aceste meleaguri.

Se schimbă lumea, noi ne schimbăm între noi…

Data: 5 februarie 2025 by Petru Jipa

De la Ana la Caiafa, sau de la covrigi cu gaură am ajuns la dopurile de la sticlă legate ferm de gâtul sticlei. Este o directivă dată de mama Europa. Altă treabă dânsa nu mai are. Vorba ceea, în timp ce pe celălalt continent vor să trimită oameni pe alte planete, noi am rămas la dopuri de sticlă și la covrigi cu gaură prinși și ei în afacerea Nordis. Pe bătrânul continent este liniște și pace, mai mult liniște, pacea se lasă așteptată pe metereze. Avem de toate, tot ce nu mai avem poartă numele de bani și omenie. Salariile și pensiile au fost înghețate, căci cotele malurilor Dunării au „gheață la mal”. În Europa Ursula von der Leyen promovează tranziția ecologică, dar se confruntă cu provocări majore din partea liderilor globali, precum Donald Trump, care subminează aceste eforturi. Această situație creează o competiție acerbă pentru resurse și tehnologii viitoare. Dânsa se confruntă cu o realitate în care planurile sale utopice pentru Europa nu mai au sens. Într-o lume marcată de crize economice este normal să recunoaștem efectele fricii asupra deciziilor politice. Aceasta înseamnă că plimbatul de la Ana la Caiafa nu mai are sens, tot ce rămâne înseamnă: Ori cu Ana, ori la Caiafa. În contextul înghețării ajutoarelor financiare din partea SUA, Ucraina se confruntă cu o situație dificilă și are câteva opțiuni. Aceasta înseamnă că Ucraina poate căuta sprijin financiar din partea aliaților europeni. Și deja s-au făcut demersuri pentru a obține ajutoare din Finlanda și Suedia, dar aceste sume sunt insuficiente pentru a compensa pierderile. Apoi ar putea intensifica colaborarea cu statele europene pentru a obține un nou pachet de ajutoare financiare.

Franța și Germania discută deja despre un astfel de pachet, ceea ce ar putea oferi un sprijin esențial. În cazul în care resursele devin extrem de limitate, Ucraina ar putea fi nevoită să ia în considerare negocieri de pace cu Rusia, pentru a reduce intensitatea conflictului și a asigura o stabilitate temporară. O altă opțiune ar fi să reducă operațiunile militare, ceea ce ar putea ajuta la conservarea resurselor și la gestionarea mai eficientă a situației interne. Ucraina ar putea încerca să își mobilizeze resursele interne, inclusiv prin creșterea eficienței în utilizarea ajutoarelor existente și prin stimularea economiei locale. Aceste opțiuni reflectă adaptarea la o nouă realitate în care sprijinul american nu mai este garantat, iar Ucraina trebuie să își regândească strategia pentru a face față provocărilor actuale. Dar nimănui din Europa nu-i trece prin cap să oprească acel război păgubos. Mai mult pentru ca paguba să fie și mai mare el trebuie amplificat. Strategii și iar strategii, dar tot ce a fost inventat pe bătrânul continent este dopul, legat de gâtul sticlei. Mare descoperire, dacă nu ar fi fost legat, sticla în drumul său de reciclare se vedea văduvită de dopul său prețios. Și tot în acest drum prețios de la Ana la Caiafa au fost pierdute cifrele și sumele de bani alocate de oamenii de peste ocean pentru marele delir războinic. În timp ce SUA spune că au trimis ajutoare poporului Ucrainian, frate, peste două sute de miliarde de dolari, marele actor și cârmaci, spune că a primit doar jumătate. Se pare că în acest plimbat de colo în colo, jumătate din bani s-au risipit ori au fost evaporați printr-un procedeu ce poartă numele „parandărăt”. Dacă ar fi fost „marandărăt” ajungeam ori la mare, ori la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Este recomandat acolo să mergi cu plasa de plastic. Dar ce mai spune presa: „Ucraina se află într-un moment critic, deoarece sprijinul financiar din SUA se reduce, forțând-o să exploreze opțiuni de negociere cu Rusia. Această situație complicată va necesita o reevaluare a strategiei ucrainene în fața incertitudinilor geopolitice.”

Vă dați seama, incertitudini…? Singura certitudine fiind morții din cele două părți. Trist să gândești în acești termeni. Mă gândeam la câteva teoreme adevărate rostite de domnul profesor Grigore Moisil: „Legile țării nu-i interzic nimănui să fie imbecil. Mariajul e singura scăpare pentru un bărbat fără succese și pentru o femeie cu prea multe. Scaunele prezidențiale sunt periculoase: au un microb care se urcă la cap.” Dar neicușorule puicușorule vorba domnului Caragiale, a mai venit ceva de peste ocean. Kari Lake, candidata pentru Arizona a Partidului Republican, a fost numită de președintele Donald Trump directorul postului global de radio Vocea Americi. Unul dintre primele mesaje publice al „noii Voci” sună cam mârâit. Acesta a fost primul buzdugan aruncat. Probabil va veni și al doilea: „Daca nu va potoliți penalilor și nu faceți schema cu „turul doi, înapoi”, probabil ca va veni într-un final și Zmeul cel rău. În concluzie, pregătiți-vă bagajele la ușă ca s-a dat semnalul și vine valul oceanului peste voi… care sunteți sunteți multiplu de trei.

Dar să vorbim și de lucruri plăcute. În 2025, va avea loc o aliniere rară a șapte planete, un fenomen astral ce poate influența activitatea solară și poate fi observat din întreaga lume. Este un eveniment semnificativ, având implicații atât asupra științei, cât și asupra credințelor populare. Vedeți lumea se schimbă, planetele se aliniază, noi ne aliniem cu dopul de plastic la sticla de apă minerală. Pentru că alinierea planetelor este un fenomen natural explicabil științific, dar adesea este interpretat ca un semn al schimbărilor majore. Aceasta coincide cu evenimente politice semnificative, cum ar fi venirea lui Donald Trump la putere. La puterea a doua, adaug eu. Dar să nu uit, la gala premiilor Grammy, Kanye West și Bianca Cesori au pășit pe covorul roșu el îmbrăcat în costum de rapper, ea în costumul Evei. Succesul a fost garantat, iar arta modernă a strălucit în țesături fine. Într-un singur loc nu a putut fi țesută. Dar să fie pace!