„Eliberarea” din statul de drept

Dintr-o anumită perspectivă, gestul lui Ioan Rus poate fi considerat lăudabil. Şi are în el, dacă a fost sincer, o doză mare de umanism. Dacă a avut la bază presiunea politică a sistemului din care face parte, cuvintele nu îşi mai au însă rostul. Şi nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva a fost numit acolo tocmai în perspectiva tergiversării unor stări de fapt în cazul condamnărilor anumitor lideri PSD. Deocamdată, Năstase Adrian. Dar asta nu o ştie decât ministrul în cauză. Este secretul lui. Ca simplu om nu poţi decât să-i apreciezi curajul de a-şi fi asumat un telefon pentru care ar putea răspunde cândva, mai ales dacă prin telefonul dat condamnatului Năstase chiar a reuşit să contribuie la salvarea vieţii acestuia..

Este însă greu de crezut că ministrul nu s-a gândit şi la consecinţe. Pentru că, din punct de vedere juridic, telefonul pe care l-a dat ca ministru de interne unui condamnat, pentru a-l înştiinţa de demersurile care vor urma condamnării lui de către Justiţie, reprezintă un grav abuz cu tentă infracţională. Şi cum, uneori, gesturile bine intenţionate trebuiesc şi ele pedepsite pentru a apăra statul de drept, demisia ministrului se impunea din clipa următoare încheierii convorbirii.

În acest fel, statul politic PSD ar fi reuşit să-şi exprime şi sprijinul moral faţă de condamnatul în cauză, dar să respecte şi legile ţării.

Ministrul de interne nu şi-a dat demisia. Şi nici nu a fost demis. Dimpotrivă, pentru a transmite clar ţării că nu va fi dat afară din guvern, social-democraţii au purces într-un penibil peripliu la capătul împuşcatului. Nu puteau veni să-l strângă de mână pe Adrian-patru plăgi, dar trebuiau văzuţi acolo, în spitalul transformat în loc de pelerinaj. Începând cu preşedintele formaţiunii. Ceea ce iarăşi este dubios. Căci, deşi nu s-au transformat în corp de gardă politică la fiecare dintre sutele de înfăţişări la proces ale fostului premier, au venit tocmai acum. Nu pentru a-şi exprima solidaritatea umană faţă de omul Adrian Năstase, ci pentru a transmite ţării tendinţa de reenclaviazare a politicului în stilul discreţionar caracteristic şi astăzi social-democraţilor.

Nu vom intra în detaliile dubioase ale felului în care a fost transportat fostul premier la spital. Cu un fular aşezat peste un pasament aparent steril (dar, probabil, este vorba de vreo nouă procedură  medicală a Smurd-ului), despre intervalul de timp destul de mare între sosirea salvării la domicilu şi aducerea pacientului, „de urgenţă”, la spital.

De importanţă pentru noi este ceea ce s-a petrecut după operaţia condamnatului şi scoaterea acestuia din starea „critică”. Pentru că, în vreme ce avem încă la butoanele ministerului de interne un personaj care s-a descalificat pentru această funcţie, continuă şi favorizarea condamnatului în cadrul sistemului medical, şi pentru care ar trebui să răspundă direct ministrul Sănătăţii, mai ales pentru ţinerea condamnatului într-un spital din afara sistemului penitenciar.

Pentru că, după operaţia de suturare a plăgii şi trecerea prin secţia de Terapie intensivă, pacientul ar fi trebui transferat într-un salon. Evident, într-un spital al reţelei de puşcării.

Dar el este ţinut în continuare în secţia de ATI. Unde ocupă un pat care ar trebui folosit pentru cazurile de urgenţă. Adevăratele cazuri de urgenţă. Ceea ce înseamnă că fie starea lui este mult mai gravă, puţin probabil după reacţiile din ultimele zile, fie, de fapt, se evită mutarea condamnatului acolo unde îi este locul.

În acest fel, sunt favorizate şi vizitele la patul bolnavului, un drept pe care un condamnat îl are restricţionat. Iar aici Monica Macovei are oarecum dreptate. Este o practică abuzivă. Dar nu şi infracţională, vizitele familiei şi ale apropiaţilor politici nefiind în acest moment ilegale decât din perspectiva securităţii secţiei medicale ATI. Nu sunt ilegale pentru că, în acest moment, condamnatul nu este transferat sistemului penitenciar.

De fapt, ne aflăm în  faţa unei situaţii inedite, la câteva zile distanţă, condamnatul neavând încă încheiate protocolul de transferare către puşcărie. Iar pentru asta ar trebui să răspundă ministrul Justiţiei.

Aşadar, ministrul de interne are responsabilitatea unui anumit telefon, iar cel al Justiţiei al tergiversării preluării condamnatului în cadrul sistemului. O vinovăţie are însă şi ministrul Sănătăţii. Care ar trebui să-şi asume costurile spitalizării la ATI a unui pacient care nu mai are nevoie de procedurile specifice terapiei intensive şi prin care se face părtaş sistemului pentru a contribui la ţinerea cât mai departe de gratii a condamnatului.

Şi nu putem fi de acord cu decizia spitalului de a nu mai comunica, la solicitarea familiei fostului premier, nici un fel de informaţii despre starea acestuia. Căci, atâta vreme cât Adrian Năstase ocupă abuziv un pat în sistemul medical civil, ţara are dreptul să ştie adevărul. Iar dacă spitalul îşi asumă această decizie, atunci ar trebui ca, împreună cu ministrul Sănătăţii, să acopere şi costurile de spitalizare ale condamnatului. Pentru că noi, ca bugetari, plătim tratamentul unui condamnat în cadrul sistemului medical al penitenciarului, cu excepţia cazurilor justificate, nu costurile de lux ale găzduirii acestuia în spitalele civile.

În acest moment, noi plătim practic orele de libertate ale lui Năstase. Or, justiţia a decis ca noi să-i plătim, de la nivelul nostru de contribuali, orele de reeducare.

Desigur, se pune întrebarea: cât va reuşi sistemul să-l ţină pe condamnat departe de o celulă? Pentru că, în prezent, acesta nu face altceva decât să-şi rostogolească condamnarea, nefiind predat cu acte sistemului penitenciar, orele petrecute de Năstase în spital neputând fi scăzute din durata condamnării.

Aşadar, în pezent nu există o altă portiţă pentru fostul premier decât învârtirea în cerc. Iar dacă nu se produce o „minune”, în cele din urmă tot într-o celulă va trebui să-şi ispăsească pedeapsa. Fie ea şi redusă la o treime graţie vârstei.

Nu ar fi însă deloc surprinzător să aflăm că social-democraţii nu stau degeaba şi „croşetează” soluţii de ieşire de impas. Inclusiv prin strecurarea în parlament a unui proiect de lege prin care să se prevadă executarea pedepsei la domiciliu. Cu o brăţară de supraveghere sau sub pază. Că doar un premier are ţara cu rang de puşcăriaş. Cel puţin, doar unul dovedit!

P.S.

De ziua lui, partidul a strâns câţiva cetăţeni şi i-a plasat în faţa spitalului. Să-i ureze condamnatului „La Mulţi Ani!”. Eroare, însă! Pentru că niciodată nu te duci la un puşcăriaş să-i sufli la ureche, fie şi de ziua lui, „La mulţi ani”. Nu unuia care scrijeleşte cu unghia beţişoarele amr-ului de eliberare în tencuiala celulei şi pentru care urarea are un cu totul alt sens. La puşcărie, să ştie şi Ponta, se spune: „Hai eliberare!”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*