Scurtă istorie a maghiarilor

Ungurii sau maghiarii îşi apreciază preistoria între mileniile 10 şi 4 î.e.n., după unele ipoteze, având ca „ţară de baştină”, cu aproximaţie, zona munţilor Urali, după altele, Asia Centrală, în preajma lacului Aral sau partea apuseană a Siberiei, spaţii care ar putea constitui cea mai timpurie etapă a etnogenezei lor (Gergely András, 1993, p. 9). În jurul anului 4.000 î.e.n. comunitatea din jurul Uralilor se descompune şi grupurile etnice fino-ugrice din ea se stabilesc la vest de Urali, la confluenţa râurilor Volga şi Kama, cu un mod de viaţă preponderent de culegători, bazat pe economia naturală, în care ocupaţii de bază erau pescuitul, vânătoarea şi culesul. Mai târziu, cu dezvoltarea uneltelor de metal, în rândul îndeletnicirilor economice locul principal îl ocupă agricultura şi creşterea animalelor.

În jurul anului 1.000 î.e.n. având loc o nouă dezmembrare a unităţii fino-ugrice ei se deplasează pe cursul mijlociu al Volgăi în Siberia apuseană şi de-acolo au trecut spre Europa, sub presiunea atacurilor hunice.

Influenţa turcica de care au avut parte triburile seminomade maghiare, în secolele IV-V e.n., le-a stimulat spiritul organizatoric şi le-a servit drept model de organizare. În secolul IX se găsesc între Nipru şi Nistru, în ţinutul numit Etelköz sau „locul între ape”, de unde se despart de cazari. Apoi, 7 triburi maghiare şi 3 triburi cabarice se vor uni constituind o societate militară seminomadică ce va angaja campanii militare la mare distanţă în stepă, ajungând, în cele din urmă până la Dunărea de jos, in Bazinul Carpatic. Sub Árpad, începe campania împotriva Bazinului Carpatic, atacând zonele de frontieră de pe Tisa, descălecând în Câmpia Panonică. Incursiunile ungurilor orientate către Apus vor fi curmate de două infrângeri la Merseburg în 933 şi la Agsburg în 955.

În descrierea modului cum a fost cucerit Bazinul Carpatic, inclusiv Transilvania, Gergely András, omite să amintească şi de existenţa românilor. Iată cum mistifică el istoria, şi mai ales, prezenţa românilor in Transilvania. După el, „Ocuparea integrală a Bazinului Carpatic nu a fost un proces paşnic, nici în fazele sale următoare, părţile Transdanubiene fiind stăpânite de principatul bavarez, iar cele nord-estice de imperiul morav. În Câmpia Panonică şi în Transilvania descălecătorii se lovesc de interesele ţaratului bulgar. Bazinul Carpatic nu a fost niciodată un vid, subliniază el, dar –  făcând abstracţie de avari – descălecătorii maghiari au fost primii care au reuşit să-l cuprindă sub o stăpânire unitară şi durabilă, procesul descălecatului considerându-l încheiat în jurul anului 900. Efectivul ungurilor descălecători îl estimează la o jumătate de milion. Populaţiile găsite aici au fost: slavii (sloveni, moravi, bulgari), francii precum şi avarii – aceştia din urmă greu de identificat – pot fi estimate la jumătatea efectivului ungurilor” (op. cit. p.13).

Sa redăm şi versiunea românească. Fiind crescători de animale şi provenind din zona silvo-stepei euro-asiatice, ungurii au căutat întotdeauna păşunile din câmpiile joase, spun Nicolae Edroiu şi Vasile Puşcaş în lucrarea „Maghiarii din România” (1995, p. 9). Şesul panonic, cu marile cursuri de apă ale Dunării şi Tisei, nu va mai putea fi părăsit, maghiarii fiind învinşi în incursiunile lor spre vest, datorită forţei militare superioare a statelor bine organizate din centrul şi occidentul Europei.

La venirea lor în Panonia, spun Edroiu şi Puşcaş, ungurii au găsit aici resturi de populaţie romanică, slavă şi avară; izvoarele scrise ungureşti (gestae) şi cele narative slave din sec. XI-XII îi menţionează pe slavi şi pe români (Blachi), iar alături de ei pe greci (Bizantini), bulgari şi germanici. În secolul X are loc procesul de sedentarizare a ungurilor în Câmpia Panonică şi transformarea modului lor de viaţă seminomadă în una organizată. În anul 1.000 are loc creştinarea lor în rit catolic sub conducătorul de trib Ştefan care în 1.001 se proclamă rege, constituind-se, astfel,  Regatul Creştin al Ungariei care va desfăşura o politică de expansiune teritorială şi prozelitism catolic. De fapt, în expediţiile lor spre vest, trecând peste păduri, pentru cucerirea şesului panonic, triburile ungureşti întâmpinaseră rezistenţa oştenilor români Gelu, Glad şi Menumorut, cum spune Anonimus, notarul anonim al regelui Bela al III-lea, în lucrarea Gesta Hungarorum.

După constituirea Regatului Ungariei la 1.000-1.001, începe perioada cuceririi sistematice a Câmpiei Vestice, a Banatului şi Transilvaniei, sub regele Ştefan I cel Sfânt, cucerire ce a durat până în  secolele XI-XIII. Stăpânirea reală, nu numai nominală, cum avusese loc în primele decenii ale secolului al X-lea, regalitatea maghiară a realizat-o cu ajutorul unor grupuri de populaţie migratoare, ca s-o poată stăpâni, ea extinzându-se pe o suprafaţă mult mai mare decât îi permitea populaţia proprie de care dispunea. Aceste grupuri au fost, iniţial, pecenegii şi secuii, apoi,  cavalerii teutoni (grup mic german), pe care i-a alungat datorită propriilor lor tendinţe de expansiune şi, ulterior, saşii şi şvabii, populaţie germană, adusă din Flandra, Luxemburg şi alte teritorii germane. Coloniştii aduşi s-au bucurat de donaţii, privilegii, demnităţi, constituind alături de regalitate, clasa stăpânitoare.

Vorbind despre această perioadă de răscruce în istoria românilor, părintele Episcop de Covasna şi Harghita, Ioan Selegean, spune în cuvântul DE ’NCEPUT al monumentalei Monografii „Românii din Covasna şi Harghita”, publicată la Editura Grai Românesc, în 2003: „La începutul mileniului al II-lea, trupele regatului ungar vor cuceri încet, încet, Transilvania, colonizând apoi o populaţie secuiască pe cursurile superioare ale Mureşului şi Oltului. Acest moment va marca pentru totdeauna viaţa românilor din Carpaţii Răsăriteni, care vor rămâne aproape un mileniu sub stăpânire străină, reuşind să transforme acest spaţiu de cultură şi civilizatie românească, într-unul unde astăzi românii sunt minoritari… Cei doi „fraţi”, Mureşul şi Oltul, izvorâţi de la poalele Muntelelui Hăşmaşul Mare, au fost martorii marilor evenimente şi frământări şi ale unora din cele mai zbuciumate pagini din istoria românilor. Cetăţile dacice şi castrele romane marchează acest teritoriu sacru al străbunilor noştri. În aceste cetăţi, puse încă puţin în valoare, s-au găsit obiecte cu inscripţii creştine încă din secolele III şi IV, acestea demonstrând atât continuitatea românilor aici, în Carpaţii Răsăriteni, cât şi pătrunderea creştinismului încă din primele veacuri”(p.5).

Pătrunderea maghiarilor pe linia Tisei, dinspre vest pe Someş-Mureş, la poalele Munţilor Apuseni, apoi, în spaţiul intra-carpatic dinspre Nord-Vest, Bihor, Satu-Mare, Crasna-Sălaj, Cluj, Turda, urmate de Arad, Deva, Alba Iulia „a marcat pe pânza de populaţie românească mici insule ungureşti, care se vor mări în secolele următoare prin alimentare demografică din Panonia şi prin spor natural” (Edroiu şi Puşcaş, p. 12). Cu toate acestea, subliniază autorii, aducerea secuilor şi colonizarea saşilor n-a fost de natură să modifice radical peisajul etno-demografic din teritoriile cucerite de regalitatea maghiară. Românii au rămas majoritari şi răspândiţi pretutindeni în Transilvania. Maghiarii, organizaţi în comitate, sunt dispuşi în cetăţile regale, în reşedinţele de comitat, în jurul curţilor nobiliare şi în satele învecinate. Românii au rămas în blocuri etno-demografice compacte,  unde formau ţări, cnezate şi districte, aveau instituţii proprii, rezultate din feudalismul românesc autohton: ducate şi voievodate. Românii din insulele ungureşti  şi din zonele compacte secuieşti şi săseşti au fost supuşi unui continuu proces de asimilare atât pe cale naturală, în procesul convieţuirii de zi cu zi, cât şi prin metode forţate, ceea ce a dus la reducerea numărului lor în Voievodatul din teritoriul intracarpatic din cadrul Regatului Ungariei. La această stare de lucruri se mai adaugă şi deplasarea sau migraţia unor grupuri de populaţie spre Ţara Românească şi Moldova, unde şerbia nu ajunsese la gravitatea celei din Transilvania, principatele române oferind posibilitatea scăpării de iobăgie.

Românii au constituit în Transilvania, atât în epoca voievodatului (sec. XIII-XVI) cât şi în timpul Principatului (sec. XVI-XVII) o populaţie dominant rurală, de iobagi,  oraşele medievale fiind, iniţial, apanajul saşilor, apoi al  maghiarilor şi secuilor. Legislaţia, nobilii stărilor privilegiate – saşii, maghiarii şi secuii – interziceau pătrunderea românilor în oraşe. În secolul XVI, estimările relevă că românii formează majoritatea absolută a populaţiei „Principatului” care „întrec” pe celelalte naţiuni la un loc (unguri, saşi, secui) şi sunt răspândiţi peste tot în Transilvania.

În urma destrămării Regatului Ungariei, după batalia de la Mohács (1526), şi transformarea Ungariei în paşalâc turcesc, o parte din populaţia maghiară, nobilime, orăşeni, ţărani, se refugiază în Transilvania, desprinsă de regat. Românii continuă să fie însă excluşi din viaţa politică în care funcţiona regimul stărilor bazat pe sistemul celor trei naţiuni privilegiate, iar religia lor ortodoxă să fie considerată „tolerată”.

După cucerirea Principatului Transilvaniei de către Habsburgi (1688-1711) Curtea de la Viena va proceda la colonizări de populaţie germanică (şvabi, mai ales) sau de altă origine etnică, modificând în defavoarea românilor proporţia dintre etniile din Transilvania. Cu toate acestea, Recensămintele austriece din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, efectuate după confesiune, limbă sau etnie, îndică aceeaşi proporţie etnică în Transilvania: 2/3 români, 1/3 unguri, secui, saşi şi alţii. Politica de maghiarizare forţată a românilor în perioada dualismului austro-ungar a dus la micşorarea numărului românilor în teritoriile româneşti anexate în Monarhia Austro-Ungară, sporind populaţia maghiară pe seama celei româneşti şi germane. La Recensământul din 1910, deşi criteriul de înregistrare a etniei a fost limba vorbită frecvent, cea maghiară fiind limbă obligatorie, românii deţineau tot majoritatea populaţiei 53,7%, maghiarii 31,6% şi germanii 19,7%. Această pondere absolut majoritară a românilor în Transilvania de-a lungul întregii sale istorii este, după părerea noastră, cel mai tare indicator al continuităţii şi al îndreptăţirii noastre la Transilvania cât va fi şi va trai poporul român!

Baza etno-demografică majoritar românească îmbinată cu principiul democratic al autodeterminării naţionale a condus la unirea teritoriilor locuite în majoritate absolută de români la 1 decembrie 1918, Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul cu România la care îşi afirmase deja voinţa Basarabia şi Bucovina.  Conferinţa de pace de la Paris din 1919-1920 şi Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 au consfinţit Unirea Transilvaniei cu România. În urma Tratatului de la Trianon maghiarii au trait şi încă traiesc şi acum în 2006, un puternic sentiment de frustrare de care nu se pot vindeca. Este legitim: au pierdut statutele şi privilegiile economice, sociale, politice de care s-au bucurat un mileniu şi mai bine, deşi au fost întotdeauna în inferioritate numerică şi nelegitimi pe un teritoriu pe care trăiau deja de sute de ani românii.

De la 1918 până în prezent, întreaga raţiune de a fi a forţelor politice radicale din Ungaria a constat şi constă încă în revizuirea Trianonului care a consfinţit eliberarea teritoriilor şi a locuitorilor lor din „închisoarea popoarelor”, cum devenise monarhia austro-ungară. Între cele două războaie au dus, de asemenea, o politică subterană de pregătire a revizuirii Trianonului. Perioada horthystă le-a renăscut maghiarilor speranţa dominării fostelor popoare pentru 4 ani, (1940-1944), ani atât de duri încât au rămas adânc încrustaţi în memoria trăitorilor lor. Prin setul continuu de Proiecte de statute pe care le poartă pe la Porţile Europei din 1990 până astăzi, nu se poate să nu se vadă aceeaşi dorinţă nestrămutată de a întoarce roata istoriei spre epoca medievală, când ungurii dominau discreţionar populaţii întregi, deşi lumea a evoluat şi dreptul tuturor de a fi egali şi totuşi diferiţi unii de alţii a devenit un principiu fundamental al lumii democratice în care vrem să intrăm.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*