Prozatorul teleormănean Gheorghe Filip, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, a tipărit recent un roman, o notă aparte în proza sa, Nepotul lui MEFISTO, o explorare sensibilă a insului debusolat într-o lume imprevizibilă, care se așază greu și abdică fără prejudecăți de la principiile morale cele mai elementare sfidând însăși nevoia de etică. Atras în timp de formule inclusiv postmoderniste, Gheorghe Filip păstrează totuși convingeri serioase privind romanul clasic, așa cum o demonstrează și de această dată, când își conduce cititorul în chip obișnuit de la o stare de fapt spre alta fără artificii constructiviste cu care subiectul ar fi fost la fel de permisiv.
Titlul ne trimite vizibil, prin rezonanțe faustiene, la o ipotetică legătură cu celebra operă goethiană; o capcană de altfel, deoarece apropierile nu ar fi decât forțate, singura fiind un personajm misterios, obsesiv-episodic, un gen zarathustrian, un supraom din filosofia lui Nietzsche. Gheorghe Filip construiește cu o dezinvoltură bine rodată pe străvechea și universala temă a înavuțirii rapide povestea actuală a unui personaj cu o slabă identitate, dar semnificativ și aproape exponențial ancorat în lumea imprevizibilă cu care nu reușește să intre în rezonanță din varii motive. Oncle Georges este un intelectual prin profunzimea introspecțiilor, adesea tardive, care se aventurează în lumea liberalizată a afacerilor fără a avea însă stofă nici cât să-și ferească bruma de capital acumulat ca un modest comerciant, proprietar al unei firme, Jeanicom, în fond un modest bar dintr-un târg de provincie, lipsit de orice perspective.
Cu o existență strict delimitată de supraviețuirea modestă și de aspirația naivă de a deveni un magnat prosper, cu un yaht de lux și cu vilă pe coastele mediteraneene ale Spaniei, oncle Georges frecventează barurile și cade succesiv victima unor țepuitori, ceea ce o duce la disperare pe soția sa, Rita, o salariată modestă, dar mai ancorată în realitate decât el. Femeia încearcă să-l supună pe bărbat unui control psihiatric, dar planul covrigarului antonpannesc nu este o boală în sine, ci un sindrom generalizat în rândul buticarilor mărunți, mereu amenințați de impetuozitatea prosperă, dar misterioasă, a rechinilor capitalului românesc postrevoluționar. Prima țeapă o ia oncle Georges de la un oarecare Ninel, din generația asta tânără care a deschis ochii pe economia de piață, socotește Georges, altfel om matur, la cincizeci de ani. Sub promisiunea asocierii într-o afacere cu profit scontat din calcule riguroase, pierde o sută de milioane, fiindcă insul dispare fără urmă și nu mai dă niciun semn. Întâmplarea nu reușește să-l facă pe oncle Georges mai prevăzător și, după ce cu greu și-a liniștit soția după acest eșec, va cădea cu aceeași lipsă de prevedere într-o nouă capcană. Văzându-l cât de credul este, un oarecare Fane vrea să-i întindă o mână de ajutor oferindu-i perspectiva de a fi angajat bodyguard al lui Mesieu France, la Consiliul Europei de la Strasbourg. Oncle Georges, în ciuda vârstei sale, face serioase antrenamente cu Fane, până aproape să-și rupă oasele, dar rezistă cu bărbăție pregătirii dure și în scurtă vreme, împreună cu binefăcătorul lui, pleacă la Strasbourg fără să știe din limba lui Verlaine decât bonjur mesieu, che fet vu? Bucuros nevoie mare de a fi călcat scările Consiliului Europei, cu gândul la imaginea României față de care se simte responsabil, oncle Georges îl așteaptă pe Fane care urcă să-l contacteze pe Mesieu France, însă acesta, după un timp rezonabil, coboară cu vestea că patronul era plecat într-un turneu în țările arabe pe chestiunea prețului petrolului și va sta acolo vreo două săptămâni. Așa că oncle Georges trebuie să se întoarcă acasă, spre a nu cheltui banii irațional la hotel și decolează cu primul avion spre București, via Frankfurt, urmând să revină după întoarcerea lui Mesieu France, când Fane îi va face chemare. Așadar o nouă țeapă, care abia acum începe să-l pună pe erou pe gânduri, inclusiv sub lamentațiile soției sale, Rita, dar iese din încurcătură cu ajutorul Amaliei, o tânără prietenă a acesteia. Ea o liniștește pe Rita asigurând-o că în Occident oamenii sunt serioși și nu e nevoie de contracte scrise ca la noi, acolo cuvântul contează. Cu toate acestea, soția dovedește un simț natural al realității și are premoniția unui nou eșec al soțului său, numai că se lasă aparent convinsă de motivația lui infantilă: puteam să fiu răpit de vreun irakian sau de vreo fundamentalistă… De reținut că, în momentele de cumpănă, oncle Georges se întâlnește pe neașteptate cu nepotul lui Mefisto, un soi de ciclop al cărui ochi se învârte năucitor, hipnotizant și își pune o amprentă copleșitoare asupra personajului central sfătuindu-l să se lase în voia destinului, ceea ce reverberează îndelung în mintea acestuia. În încercarea lui de a se ancora mai temeinic în realitate mai face un pas prin întâlnirea cu liderul unui partid politic în ascensiune. Acesta îi propune să candideze la funcția de primar fiind o persoană onestă, fără interese personale, un om modest, curat moralicește, suficiente calități cât să-i asigure victoria în alegeri. Și de data aceasta nepotul lui Mefisto intervine în momente de cumpănă spre a încuraja decizia lui oncle Georges. Dar îi trebuie bani mai ales acum: de fiecare dată când am senzația că, în sfârșit, am găsit ceva fezabil, ajung la bani și mă împotmolesc, îmi dau seama că trăiesc într-o lume cu capacitatea de invenție limitată, de vreme ce nu este în stare să pună altceva în locul banului (…). Ar trebui scoși de la naftalină socialiștii utopici… Susținerea partidului este consistentă, dar temerile de un nou eșec devin apăsătoare: Mâine-poimâine o să ajung ca nebunul orașului să țin discursuri pe stradă cu sticla de bere în mână…Ocuparea fotoliului de primar devine realitate după o campanie electorală furibundă, în care se lasă purtat din cartier în cartier ca sfintele moaște într-un cortegiu care nu contenește cu sloganurile: Vreți să scăpați de sărăcie? Votați candidatul nostru! Vreți să vă facă vaca doi viței? Votați candidatul nostru! Vreți să moară capra vecinului?… În cele din urmă se împacă cu gândul că i se cuvine o astfel de demnitate: Înseamnă că am eu ceva, care mă scoate din rândul mulțimii, care mă particularizează… Ba chiar devine reflexiv și cugetă întocmai ca Mahatma Gandhi că omul ar fi suma faptelor sale. Și chiar a credințelor lui morale, ar putea adăuga primarul dorind să treacă la reducerea aparatului funcționăresc din primărie. Apoi se opune fățiș prefectului într-o licitație în care urma să facă un compromis: dumneata ești primarul, dar eu conduc orașul ăsta, îl avertizase prefectul. Amenințările curg și mai agresiv: s-ar putea să mergi neatent pe undeva și să te lovească vreun camion, ori să nimereși în vreo încăierare de țigani și, din greșeală, să te trezești cu un cuțit în burtă. Primarul însă consideră că trebuie să-și păstreze verticalitatea și o face inclusiv cu șeful său de partid, dar, numai după o lună, consiliul local îl suspendă, iar oncle Georges își dă simultan demisia fiindcă realizează singur ceea ce trebuia să știe de la început: Georges, indiferent de partea cui ai trece, tot o marionetă ai rămâne și îi vinde să urle.
Romanul, scris în cel mai autentic stil clasic, cu titluri de capitole în genul operelor secolului al XIX-lea, se încheie, după un parcurs eliptic, în sânul familiei, nu înainte de a face o ultimă escală într-o dragoste tardivă cu Amalia (cap. IV. De unde se vede că dragostea nu este pentru cei naivi).Aceasta eșuează, iar Georges iese de sub zodia nepotului lui Mefisto, trecând de la principiul acestuia (Urmează-ți sufletul) la principiile raționale ale senectuții, încheind un roman bine articulat, fluent, cu accente psihanalitice și eliberat de orice artificii constructiviste.
Lasă un răspuns