Puțini oameni dintre cei care traversează Rășinariul (jud. Sibiu) către stațiunea Păltiniș cunosc faptul că, la ieșirea din sat, în vârful dealului din dreapta drumului se află ruinele unei cetăți românești cu aproximativ 40 de cazemate. Legendele mai spun că a fost ridicată de fratele uriașului care a construit cetățuia din Cisnădioara (ca întrecere între cei doi), în timp ce istoricii nu exclud existența unei mai vechi cetăți sau așezări dacice. Pentru rășinăreni, dealul pe care se află ruinele chiar așa se și numește: Cetățuia. Localnicii îi cunosc rostul și îi bănuiesc trecutul, dar pentru cei din afara satului identificarea vârfului de deal pe care se află ruinele este dificilă, din moment ce nu există niciun traseu sau potecă marcată. Istoricii estimează că aceste ruine ar fi resturi ale unei cetăți medievale ridicată în secolul XIV. Ca să ajungi aici poți să urmezi un traseu deja marcat în cadrul proiectului „Anii Drumeției” și botezat „Călugărul” (traseul pornește din Rășinari, parcurge coama de deasupra cătunului Trăinei și ajunge până la intersecția drumului către Păltiniș cu cel către Gura Râului). Traseul este marcat cu triunghi albastru pe fundal galben, iar pentru a ajunge la ruine va trebui să fiți atenți atunci când urmând traseul, după ieșirea din Rășinari, veți intra în pădure: după aproximativ 200 de metri, în momentul în care ajungeți pe coama dealului împădurit cu stejar și molid, în loc să urmați traseul marcat, faceți stânga, pentru a vă întoarce, practic, înspre Rășinari. După câteva zeci de metri veți zări un loc de popas, cu două mese solide din scânduri groase de stejar, cu bănci, dar și o pancartă pe care este scrisă în trei limbi una din legendele cetății din Rășinari. După ce treceți de această pancartă, urmând poteca ale cărei urme sunt clare prin patul vegetal, pe următoarele sute de metri veți descoperi zidurile vechii cetăți medievale de deasupra Rășinariului. Această variantă de traseu se poate face în aproximativ 45 de minute. Cei cărora li se poate părea dificil de urmat traseul de drumeție din Rășinari, pot alege să urce cu mașina până în vârful dealului care desparte satul lui Cioran de cătunul Trăinei. În acest vârf de deal pot lăsa mașina și, pe jos, pot urma drumul de iarbă către dealul împădurit botezat Cetățuia. La fel, în momentul în care vor intra în pădure, unde vor întâlni traseul marcat către „Călugărul”, pentru a ajunge la ruinele cetății trebuie să se întoarcă, pe culmea dealului, către Rășinari. O drumeție pe acest traseu nu va consuma mai mult de 20 de minute de mers pe jos până la destinație. Pădurea din dealul de deasupra Văii Ștezii, pe care se află ruinele cetății, este relativ tânără și luminoasă. Ruinele cetății se văd din loc în loc, fiind acoperite din abundență cu vegetație și pământ. Ziduri groase ies de sub rădăcinile unor copaci – unii dintre aceștia smulși de una din vijeliile de la finele anului trecut -, iar prima impresie este aceea a unor urme de vechi pivnițe. În vremea sezonului rece, printre ramurile desfrunzite pădurea lasă loc unei vederi care, pe deasupra Rășinariului, bate mult până dincolo de Sibiu. De altfel, acesta este și unul din motivele pentru care administrația din Rășinari vrea să amenajeze aici un punct de belvedere.
Zona a fost studiată arheologic cu câțiva ani înainte de revoluția din 1989 de către specialiști din cadrul Muzeului Național Brukenthal. „Între Răşinari şi Poplaca se află urmele unei cetăţi cu ziduri de piatră legată cu mortar, din epoca medievală. Diametrul ei maxim este de 265 m. Spre Răşinari panta este foarte abruptă zidul construindu-se, în consecinţă, doar pe cornişa dealului spre Poplaca, fiind precedat de un şanţ cu val. În interiorul fortificaţiei se observă fundaţii ale unor construcţii (cca 40) patrulatere de piatră (cazemate), a căror funcţionalitate nu a fost precizată. Fortificaţia se datează, probabil, din secolul XIV d.Hr. Cetatea este adeseori amintită „la Poplaca”, este menționat în Repertoriul arheologic al județului Sibiu. „Este vorba de o cetate românească, una care face parte dintr-o linie întreagă de cetăți ridicate și la Avrig, și la Orlat sau și la Porumbacu, de exemplu. Nu știm dacă acestea nu au fost, cumva, ridicate cu sprijinul regilor maghiari. Nu este vorba de o așezare, ci de o cetate, una care – spre deosebire de sași – nu are biserica în interiorul zidurilor”, arată și istoricul Răzvan Pop. El nu exclude varianta ca cetatea să fie ridicată pe vechiul loc al unei așezări dacice. Pe dealul Cetățuia, de altfel, Repertoriul arheologic al județului Sibiu amintește de faptul că aici a fost descoperit un denar (monedă romană de argint) din vremea împăratului Hadrian (117 – 138, d.Hr.). S-a golit, parţial, interiorul unei pivniţe din pietre cioplite adosate laturii nordice a zidului de incintă. Practicarea celorlalte secţiuni din interiorul cetăţii a arătat că încăperea amintită este singura amenajare interioară existentă/păstrată. În urma cercetării pivniţei au apărut fragmente ceramice medievale aparţinând unui opaiţ şi unei căni-ulcior. Al treilea obiectiv al cercetării arheologice a fost acela de a sonda elementele de fortificaţie aflate la nordul cetăţii, stabilind dimensiunile şanţului de apărare şi ale valului de pământ. Cercetarea arheologică a fost finalizată, fiind reconstituit planul fortificaţiei medievale.
După pancarta aflată pe traseul spre cetate aflăm cum în legendele locului, cetatea din Rășinari își are originea legată de cea din Cisnădioara. „Veșnic este vorba despre doi uriași în legendele despre această cetate”, spune profesoara Carmen Olteanu, pasionată de istorie, directoare a școlii și nepoata preferată a lui Cornel Lubinschi, scriitorul care a publicat cartea „Legendele Rășinărene”. Cea mai cunoscută variantă dintre legendele despre cetatea din Rășinari spune că doi uriași, frați, au decis să-și facă fiecare câte un palat: unul la Cisnădioara, iar celălalt la Rășinari. Când se apropiau de final, cel din Rășinari s-a lăudat că n-are el nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a termina, în ciuda avertismentelor fratelui său, care îl povățuia să fie smerit. Iar furtuna care a venit curând a lăsat în ruine ceea ce a ridicat uriașul din Rășinari. Care, văzând că palatul fratelui său din Cisnădioara este intact, a început să arunce cu bolovani, omorându-și în cele din urmă fratele. În încercarea de a distruge cetatea din Cisnădioara, uriașul din Rășinari a continuat să arunce cu bolovani, dar – alegând în cele din urmă o stâncă prea mare – s-a prăvălit în râpa dinspre sat, găsindu-și astfel sfârșitul. „Uriașul s-a prăvălit, din stâncă în stâncă, până jos, unde a rămas nemișcat. Era acolo un schit de călugări, de la care și-a luat atunci numele și apa Ștezii de azi. I se zicea atunci Valea Călugărenilor. Aceștia l-au luat pe uriaș și l-au îngropat pe locul în care este astăzi grădina Barcianu”, se încheie legenda culeasă și publicată de Cornel Lubinschi.
Răşinariul este primul sat transilvănean menţionat în documnte încă din 1204, pe vremea lui Mircea cel Bătrân, ca făcând transhumanţa în Ţara Românească. Numele comunei – Răşinari – este , după toate aparenţele un derivat al substantivului răşină (de brad). Până a nu se fi întemeiat Sibiul, sătenii-aşa cum ne spune tradiţia- trăiau din vinderea răşinei pe care o duceau în târguşorul din apropiere, Cisnădia, cu care plăteau şi contribuţia către stăpânii locului. Este aşadar posibil ca locuitori acestei comune să se fi numit deci „răşinari”, nume care ulterior a devenit numele comunei. Mai este posibil însă, ca numele comunei să fie rezultatul unei etimologii populare, precum de altfel admite şi folologul român Dr. Sextil Puşcariu. Astfel, s-ar putea ca numele original al comunei să fi fost Râuşor, cum s-a numit până la începutul sec. al- XX-lea râul-graniţă dintre Răşinari şi Cisnădioara. Cea mai veche dovadă a existenţei omului pe teritoriul actualei localităţi o constituie un fragment de topor de piatră (augit-andezit) găsit în anul 1954 pe muntele Rozdești și datând din epoca neolitică. Câteva date indirecte arată că satul exista cu mult înaine de atestarea documentară consemnată de Coriolan Suciu. Este vorba despre o donație făcută de domnitorul Radu I (1377-1384) bisericii „Cuvioasa Paraschiva” la 1383 şi de participarea cneazului Cândea de Răşinari la semnarea înțelegerii de la Cristian (10 ianuarie 1383) ce pune capăt răzvrătirii românilor din satele sibiene împotriva abuzurilor greavilor saşi. Acestea dovedesc o realitate istorică incontestabilă, anume aceea că pe teritoriul actual al satului trăia o comunitate românească ortodoxă, ocrotită de domnitorul Munteniei, sub ascultarea căruia va fi stat o vreme şi capabila ca, sub conducerea juzilor locali să se opună cu forţa armelor oricăror încercări de cotropire a hotarului strămoşesc, a drepturilor şi libertăţilor lor. Răşinariul, ca de altfel toate satele din Mărginime, făcea parte din Scaunul Sibiului, comuna şi locuitorii săi încadrându-se în teritoriul pe care regele l-a donat coloniştilor germani din Sibiu. Datele şi documentele istorice indică o bună convieţuire a românilor cu coloniştii pe aceste meleaguri şi, mai târziu vorbesc, despre legăturile pe care Răşinariul, prin poziţia s-a strategică de aşezare de graniţă, le păstra cu voievozii români din Ţara Românească. De-a lungul istoriei sale, Răşinariul a fost o aşezare destul de ocrotită, adăpost pentru prigoniţii de tot felul. Mărginenii au fost declaraţi de foarte devreme oameni liberi, fără obligaţii feudale şi cu conducere autonomă, ceea ce a favorizat o dezvoltare constantă a satelor din zonă. Poate un studiu mai amănunțit al acestei cetăți – fortificații de la Rășinari, cu posibilități de reconstituire și organizare a unui punct touristic, va atrage mai mult vizitatorii și iubitorii de istorie către punctul de belvedere propus a fi realizat, dar și către misterioasa cetate.
