Arhiva zilnică: 19 octombrie 2025

Restituiri: Primul petrol din Marea Neagră a fost extras cu platforma Gloria

Data: 13 septembrie 2026 by George V. Grigore

Acum așteptăm ca firmele străine să se ocupe de exploatarea zăcămintelor de petrol și gaze din Marea Neagră. Dar, pentru istorie, este bine să se știe că în luna mai a anului 1987, România a extras primele cantități de țiței din Marea Neagră. Vedeta acelor ani 70 a fost platforma de foraj marin Gloria, construită după o licență americană. Așa cum România a fost prima țară din lume cu o producţie de petrol înregistrată oficial în statisticile internaţionale, când revista „The science of petroleum” certifica la anul 1938 faptul că ţara noastră avea în anul 1857 o producţie de 275 de tone de petrol, tot astfel România a fost prima țară care a extras petrol din Marea Neagră. Despre istoria primului sistem de exploatare petrolieră marină din Marea Neagră aflăm din documentarea publicată de ing. Ion Vlad, șeful proiectului „Terminal Midia” și „Amenajare platformă Gloria” din ICPPG (Institutul de Cercetări și Proiectări pentru Petrol și Gaze) din Ploiești. În anii ’70, Nicolae Ceaușescu s-a întâlnit cu trei președinți ai Statelor Unite ale Americii: Richard Nixon, Gerald Ford și Jimmy Carter, cu care a discutat despre posibilitatea de a extrage țiței din Marea Neagră. Nicolae Ceauşescu a făcut vizite în peste o sută de ţări cât timp a fost la conducerea Republicii Socialiste România, din 1965 până în decembrie 1989. Prima vizită pe „pământul făgăduinţei“ a avut loc în 1973. Președintele american Richard Nixon îi arătase lui Nicolae Ceaușescu mai multe tehnologii de top la acea vreme, printre care și una care presupunea cercetarea scoarței terestre în vederea depistării de zăcăminte minerale. În cursul anului 1969, în țara noastră venise George Thomas, vicepreședinte al companiei „The Offshore Company”, însoțit de Emil Onaca, un cetățean american de origine română, stabilit în California, unde avea un birou de consultanță, în calitate de consilier economic. Scopul vizitei lui Thomas era să se documenteze dacă în România existau capacități tehnice pentru a se construi platforme de foraj marin după un proiect al companiei „Offshore Co.”, în module transportabile pe nave maritime și fluviale, care să fie duse din Marea Neagră prin canalul Volga-Don în Marea Caspică pentru a fi asamblate pentru Iran. Americanul a evaluat capacitățile tehnice ale Șantierului Naval Galați și ale UPETROM Ploiești și a decis că în România existau condiții pentru a se construi platforme de foraj marin. Documentarea și tratativele cu compania americană au fost duse de o comisie de specialiști din cadrul Ministerului Petrolului, Comitetului Geologic, Ministerului Construcțiilor de Mașini și IMPEXMIN și au durat până în 1972. În tratativele purtate cu partea americană, delegația română s-a bucurat de sprijinul constant al autorităților americane, inclusiv al președintelui Richard Nixon. În cele din urmă, contractul a fost încheiat cu compania „Offshore Co.”, care a oferit cele mai bune condiții, o parte din finanțare, livrarea sistemului hidraulic de ridicare a platformei (brevet propriu), proiectul tehnic, supravegherea tehnică în timpul construcției în șantier și instruirea pe platformele companiei a personalului român (ingineri, maiștri, sondori-șefi, mecanici, electricieni). Contractul a fost semnat pe data de 14 septembrie 1972 la ambasada română din Washington. Așa se face că, la 26 mai 1976, platforma Gloria, construită la Șantierului Naval Galați, a intrat în portul Constanța și a acostat în dana 34. După efectuarea prospecțiunilor seismice în platoul continental al Mării Negre, au fost identificate aproximativ 16 structuri geologice potențiale cu acumulări de hidrocarburi și s-a hotărât ca structura numită „Ovidiu” să fie prima explorată. Astfel, pe data de 19 august 1976, platforma Gloria a fost transportată în larg, în direcția structurii „Ovidiu”, unde a fost amplasată pe 21 august. Primul foraj de explorare executat în Marea Neagră a confirmat calitățile și performanțele tipului de platformă construit în România. Pe prima locație unde s-a forat sonda nr. 1 Ovidiu Est, marea avea adâncimea de 84 metri (platforma era proiectată pentru adâncimea de apă de max. 90 metri).

În primul an de activitate, platforma a înfruntat furtuni cu valuri de 10-11 metri (era proiectată pentru valuri de max. 12 metri) și a făcut față în condiții foarte bune la vânturi de 40-45 m/sec, valori foarte apropiate de maxima prevăzută în proiect. Forajul s-a desfășurat în condiții de lucru normale, a atins adâncimea de 5006 metri (capacitatea maximă a instalației era proiectată pentru 6000 m). Sonda a furnizat un bogat material de informații geologice, dar, din punct de vedere economic, a fost o sondă sterilă, fiind abandonată. A doua sondă de explorare a fost săpată pe structura „Midia” (sonda nr. 12 Midia), cu adâncime a apei de 60 m, și a fost dusă până la o adâncime de peste 4000 m, dar a întâmpinat dificultăți de foraj majore (pierderi de circulație masive, imposibil de stăvilit) și, în cele din urmă, a fost abandonată, fiind, de asemenea, o sondă sterilă. La a treia încercare, platforma Gloria a fost amplasată pe structura „Lebăda”, într-o zonă cu adâncimea mării de 52 m, situată în dreptul lacului Razelm, la 80 km nord-est de Constanța. În deplasarea platformei de pe structura Midia către structura Lebăda, personalul de operare a fost nevoit, din cauza modificării stării vremii (furtună și valuri), să lase platforma în așteptare de două ori pe structurile „Neptun” și „Tomis”, fără să sape sonde pe aceste două structuri. În acest punct, în toamna anului 1979, a început o eră nouă în istoria exploatării petrolului în România: în timp ce forajul avansa în formațiunile calcaroase, la o adâncime în jur de 2500 m, geologul de serviciu a observat că fragmentele de rocă prezentau o puternică luminiscență, caracteristică țițeiului. Și aparatura de detectare a hidrocarburilor în fluidul de foraj a semnalat prezența acestora. S-a oprit forajul și s-a extras o carotă din talpă, care s-a dovedit a fi impregnată cu țiței. S-a adus pe platformă tot echipamentul special pentru efectuarea probelor de producție pe mare și s-au montat pe platformă arzătoarele speciale pentru arderea țițeiului și a gazelor produse în timpul probelor. S-au efectuat testele de producție ale sondei, măsurându-se debitul potențial de țiței și gaze asociate extrase, după care platforma Gloria a fost dezafectată de pe poziția sondei L8, adusă la țărm și supusă verificării și controalelor impuse de normele specifice, apoi dusă înapoi în poziția sondei L8, unde a fost instalată și a continuat forajul altor șapte sonde de exploatare (foraje în „tufă”). Prima pagină a ziarului „Dobrogea nouă” din 9 mai 1987, anunța pe prima pagină: „A început extracția petrolului din platforma continentală a Mării Negre“, apoi, era publicat textul telegramei Comitetului Central al partidului Comunist Român adresată tovarășului Nicolae Ceaușescu. Apoi s-a înființat Întreprinderea „PETROMAR” Constanța, care a coordonat toate investițiile ulterioare, cum ar fi realizarea de noi platforme de foraj, nave de aprovizionare și remorcare mai puternice, platforme fixe de producție, o bază modernă de operațiuni marine în portul Constanța, ateliere și bază tubulară. De la 7 mai 1987, vasele Buștenari și Bucșani au fost utilizate la stocarea și transportul țițeiului extras din Marea Neagră vreme de doi ani.

În anul 2019, Petrom a finalizat procesul de aducere la ţărm a platformei Gloria, din zona de producţie a Mării Negre în care era amplasată, potrivit unui comunicat al companiei petroliere. „Se marchează astfel sfârşitul unui istoric de 40 de ani ca platformă de foraj şi producţie în apele româneşti ale Mării Negre şi prima operaţiune de dezafectare de acest fel din România. Platforma Gloria şi-a adus din plin contribuţia la asigurarea necesarului de energie al României. Vom opera în continuare celelalte şase platforme marine de producţie, care asigură peste 16% din producţia Grupului”, a declarat Peter Zeilinger, membru al directoratului OMV Petrom. Astfel un „uriaș” al Mării Negre, cel ce a scos primele probe impregnate cu petrol din adâncul marin, s-a retras din linia întâi a forajului activ și a lăsat în urma sa doar amintirile echipelor de oameni curajoși ai echipelor de foraj, întreținere și cercetare ce au înfruntat furtunile capricioase și problemele inerente ale procesului complex de săpare a sondelor, pentru a extrage comoara ascunsă și atât de dorită de toți: petrolul Mării Negre.

Expoziția retrospectivă „Arta la Graniță 1995–2025”

Data: 13 septembrie 2026 by Redacția

Lucrări semnate de artistul vizual timișorean Costin Brăteanu se regasesc pe simeze la expoziția retrospectivă ocazionată cea de-a 30-a ediție, aniversară, a Simpozionului Internațional de Artă „Arta la Graniță”, un prestigios proiect cultural organizat de artiștii vizuali Magdalena Hoffmann și Jens Lawrenz desfășurat în zona de frontieră polonă-germană și ajuns, în acest an, la trei decenii de existență. Evenimentul aniversar a debutat prin vernisajul expoziției retrospective „Arta la Graniță 1995–2025”, găzduită de Galeria „Dacco” din Kostrzyn, Polonia. Expoziția reunește lucrări realizate în cadrul edițiilor precedente ale simpozionului, provenite din colecțiile Arctic Paper, ale Asociației Oderberge Lebus și ale Centrului Cultural din Kostrzyn.

Retrospectiva oferă publicului o amplă perspectivă asupra celor 30 de ani de activitate artistică, evidențiind diversitatea unor întâlniri internaționale construite în jurul artei, dialogului și schimbului de idei. Dincolo de valoarea lor estetică, lucrările reunite în expoziție constituie o adevărată memorie vizuală a unui proiect care, încă din 1995, a contribuit la apropierea comunităților artistice din Polonia și Germania și la dezvoltarea unor relații culturale durabile.

Participarea în trecut la două ediții ale simpozionul din Germania completează palmaresul deosebit al timișoreanului Costin Brăteanu pe scena artistică internațională. Artistul a fost prezent în cadrul unor importante colonii și simpozioane de creație din Serbia, Macedonia de Nord, Bosnia și Herțegovina, Turcia, Polonia, Slovenia, Republica Moldova, Oman, Tunisia, întâlniri care i-au oferit posibilitatea de a lucra alături de artiști din numeroase spații culturale și de a-și prezenta cercetările artistice în contexte internaționale diverse. De la Kumanovo și Vevčani, în Macedonia de Nord, la Kostolac, Toplița și alte proiecte artistice din Serbia, de la Banja Dvorovi, în Bosnia și Herțegovina, până la Kuşadası, în Turcia, și acum pe simeze în Kostrzyn (Polonia), acest traseu confirmă deschiderea constantă a artistului către dialogul intercultural și către experiența directă a creației în spații geografice și culturale diferite.

În acest context, arta devine un limbaj comun, capabil să depășească granițele geografice, lingvistice și culturale. Pentru artiști, astfel de întâlniri reprezintă nu doar un prilej de creație, ci și un spațiu de comunicare, schimb de experiență și construire a unor noi conexiuni profesionale. Cea de-a 30-a ediție a „Artei la Graniță” continuă programul tradițional al simpozionului prin ateliere deschise, întâlniri cu artiștii, prelegeri și evenimente artistice, publicul fiind invitat să urmărească îndeaproape procesul de creație. Atelierele artiștilor pot fi vizitate zilnic, între orele 11:00 și 14:00, la Casa Practicilor Creative, de pe strada Kopernika nr. 1.

Prin participarea sa, Costin Brăteanu se alătură astfel unei comunități internaționale de artiști care, de-a lungul a trei decenii, au transformat „Arta la Graniță” într-un important spațiu de dialog cultural. Ediția aniversară din 2026 confirmă continuitatea acestui proiect și relevanța sa pentru arta contemporană europeană. Evenimentul este coorganizat de Kostrzyńsko-Słubicka Specjalna Strefa Ekonomiczna S.A. și beneficiază de sprijinul Arctic Paper Kostrzyn.

Tămăduitorii…

Data: 13 septembrie 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

Cel dintâi cadru medical cunoscut la noi în sat, în Bârda Mehedinților, a fost Moașa Chița de la Malovăț. Dânsa era și medic și asistentă medicală și moașă. Venea și dânsa pe aici când putea. În noaptea de 22 spre 23 februarie 1953, tăticu i-a bătut la poartă. Era miez de iarnă, frig de crăpau lemnele și zăpada de mai bine de un metru. Luase calul de la moșu Gheorghiță Cocoș și alergase la Malovăț, ca la ultima speranță. Mama trebuia să nască! Moașa Chița a ieșit zgribulită, a aflat despre ce e vorba și i-a spus: „Nicolae, du-te acasă liniștit, că nu va naște până mâine! Dimineață faci rost de o sanie și vii să mă iei!” Așa a făcut tăticu și lucrurile s-au derulat cu bine, așa cum prorocise Moașa Chița. De la o vreme a început să mai vină din când în când pe la noi nea Fănică Băloi, felcer din Colibași. Parcă-l aud și azi: „Mă, du-te acasă, nu mai sta prin noroi, că-ți fac o injecție de…, de…, de…!” Și copiii fugeau acasă, care cum puteau, ascunzându-se prin cotloane, ca să nu le facă injecție. Majoritatea problemelor de sănătate se rezolvau în sat de către localnici. Cele mai frecvente probleme le ridicau deochiul și izdatul. Copilul sau animalul deocheat era neliniștit, se zbătea, nu dormea. Nu oricine știa să descânte de deocheat sau de izdat. Nu era nevoie numai să știi cuvintele, ci trebuia să ai și anumite capacități. Bunica mea, Gheorghița și tatăl meu aveau acest dar al vindecării unor astfel de boli. Când eram deocheat, tăticu sau bunică-mea îmi descântau. Atunci începeau să caște cu gura până la urechi, de credeai că li se desfac fălcile din încheieturi. Le curgeau lacrimile pe obraji și se tăvăleau pe jos căscând. Când se ducea câte o săptămână la pădure, tăticu venea rupt de oboseală, dar niciodată nu căsca așa din cauza oboselii. Și eu învățasem descântecul, mai bine-zis îl furasem, fiindcă dacă m-ar fi învățat cum m-ar fi învățat o poezie sau o rugăciune, descântecul n-ar mai fi avut efect.

Cam atâta mai rețin și azi: „Fugi izdat de deocheat, cu strâmbele tale, cu urâtele tale, pe (N) lasă-l curat, luminat, cum maica l-a făcut, cum ziua l-a născut! Iar amin, amin, Maica Domnului amin….” Degeaba! Nu aveam rezultate! În tot timpul descântatului, cel ce descânta făcea semnul crucii cu trei degete peste cel bolnav. Când terminau de descântat, mă mutam în alt loc, mă linișteam, nu mai mă durea nimic și începeam să râd. Era cunoscut că cei cu ochii verzi deoache. Așa era Atena Botoșeniței. Dacă-i plăcea un animal și-l admira, apoi acela rar scăpa cu viață! Ni s-a întâmplat nouă cu o junincă. Era foarte frumoasă. Am trecut cu mămica, cu vitele, pe Linia Cocoanei. La poarta ei, pe bancă, era mătușa Atena. Parcă o aud: „Doamne, Marie, frumoasă junică ai!”. „Dadă Atenă, te rog să nu mi-o deochi!” a zis mama. Am ajuns acasă și juninca a început să se tăvălească prin curte și să zbiere. Tăticu nu era acasă și n-a avut cine să-i descânte și juninca ne-a murit. Peste ani, când își aștepta ceasul, baba Atena a chemat-o pe mama și i-a dăruit o vârtelniță. Parcă și-a simțit sufletul încărcat!

Când în casa cuiva mureau copiii, cei rămași erau dați de pomană pe fereastră unor alți părinți, cărora nu le muriseră copiii. Ei rămâneau tot în casa părintească, dar se socoteau copii ai părinților adoptivi și-i respectau pe aceia tot restul vieții lor ca pe niște părinți. În cazul în care un copil avea amigdalite, problema o rezolva baba Smaranda. Ea „dădea cu glodul în gât”. Copilului bolnav îi introducea un știulete de porumb curățit de boabe și apăsa în gât cât credea ea că e destul ca să spargă amigdalitele inflamate. Când apăreau „miligoci” la ochi, adică un fel de furuncul datorat mizeriei, faptului că ne ștergeam la ochi cu mâinile murdare, soluția de însănătoșire era simplă. Căutam prin garduri și prin gunoaie ulcioare sparte, le retezeam gâtul și ne uitam pe orificiul unui astfel de „gât” spre soare și ziceam de mai multe ori: „Miligoci, miligoci, până mâine să te coci!” Și miligociul cocea, se spărgea și se vindeca. Dacă cineva avea probleme cu dantura, nimic mai simplu. „Dentistul” satului era Sandrina lui Goguțu. Ea avea un patent, cu care putea să-ți tragă și toate măselele dintr-o singură repriză. „Albeața” din ochi sau cataracta era rezolvată de Matilda lui Ionescu. Te programa în preajma seceratului, când spicele de grâu erau suficient de maturizate. Atunci îți trecea un spic peste ochiul cu care nu mai vedeai și-ți rupea „albeața de pe vederuță”. Era un fel de operație „pe viu”. Răcelile, reumatismele, constipațiile, diareele, buboaiele, durerile de tot felul se rezolvau cu ceaiuri, oblojeli, băi, aburi etc. Bunica mea avea hipertensiune foarte mare, dar n-a folosit niciodată medicamente pentru asta. Avea o buruiană numai de ea știută. Din aceea făcea două-trei ceaiuri și tensiunea îi revenea imediat la normal.

Cel dintâi „tămăduitor” adevărat al bolilor din Bârda a fost Domnul Învățător Georgică Sfetcu. Dânsul a venit cu antibioticele injectabile. Nu ajunsesem la școală, când îl auzeam vorbind de penicilină, streptomicină și auromicină. Dânsul își avea rezerve însemnate acasă din aceste medicamente și era destul să-i ceri sprijinul și-ți sărea bucuros în ajutor. Ziua sau noaptea, vara sau iarna, din șase în șase ore, Domnul Învățător îți bătea în poartă și venea să facă injecția, fie că era vorba de oameni, fie de animale. O făcea cu o plăcere care impresiona pe oricine. Ori aveai să-i plătești ceva, ori nu aveai, dânsul făcea tratamentul până la capăt și trăia din toate fibrele sale bucuria de a vedea pacientul cum revine la viață, la sănătate. Nu se poate spune că fii satului Bârda nu au fost în stare să urmeze cursurile școlilor de medicină. De aici a ieșit Doamna Dr. Mărioara Rolea, fiica regretatului Rolea Petre, stomatolog în Reșița, azi stabilită în Germania, D-na Dr. Rusu Maria, fiica regretatului Bădiță Luca(Ciocârlan), stomatolog în Tr. Severin; regretatul Iulică Dragomir, asistent medical la Baia de Aramă, Domnișoara Virginia Luca, devenită Dragomir, asistentă medicală la Baia de Aramă, Domnișoara Stănciulescu Elena, devenită Michescu, asistentă medicală la Malovăț. În ultimele decenii Doamna Dr. Stănciulescu Emilia – Dorina a devenit locatară a satului Bârda. La fel și Doamna Sfetcu Delia și Doamna Stănciulescu Florina, asistente medicale. Ușor – ușor, descântecul, practicile străvechi, prin care oamenii își căutau sănătatea, au rămas amintiri. Tratamentul cu medicamente chimice a luat locul acelora.

Biserica de pe schele…

Data: 12 septembrie 2026 by Petru-Pavel Patrașcu

Este ora șase dimineața. Șantierele din Marea Britanie se trezesc din somn într-o amorțeală cenușie. Ajuns la muncă, îmi desfac un sandviș și mănânc tăcut, respectând vechea regulă sănătoasă de acasă: hrana de dimineață este fundamentul întregii zile. La ora șapte fix voi pune mâna pe unelte și voi începe o nouă zi de muncă grea. În timp ce mănânc, pun mâna pe telefon și o sun pe mama. În România este deja ora opt. Îmi doresc doar să-i aud vocea, dar telefonul sună în gol. Nu răspunde. O strângere de inimă mă încearcă pe loc, gândul îmi fuge la ce e mai rău și insist, sunând din nou. Într-un final, mama răspunde. Îmi vorbește în șoaptă, scurt și precaut: „Petrică, vorbim mai târziu, sunt la slujbă”… O întreb uimit dacă este vreo sărbătoare astăzi, de s-a dus de dimineață la biserică. Răspunsul ei vine simplu și curat: „Păi cum… este duminică”. Rămân cu telefonul în mână și cu gândurile împrăștiate. Pentru mine, duminica își pierduse numele; devenise doar o altă zi din săptămână, marcată de trezitul cu noaptea în cap și de haine de muncă.

Se vorbește mult în cărți și la emisiunile televizate despre „sfânta zi de duminică”. Despre tihnă, despre liturghie, despre masa în familie cu supă de găină și despre pauza sfântă în care omul își adună gândurile. Dar dacă vrei să vezi cum arată duminica reală pentru o bună parte din neamul nostru din diaspora, nu trebuie să privești la televizor. Trebuie doar să cobori pe un șantier. Pentru românul plecat printre străini, calendarul și-a pierdut sărbătorile. Astăzi este duminică, iar eu scriu aceste rânduri cu praful încă impregnat în haine și sub unghii. După o săptămână în care am tras câte 12 ore pe zi de luni până vineri, iar sâmbăta am mai adăugat încă zece ore de muncă fizică, duminica nu vine cu odihnă. Duminica vine doar ca o altă zi de tras din greu.

Pe la ora două după-amiază, șantierul se închide. Că doar e duminică, totuși… Mă urc în mașină rupt de oboseală, scot hainele de praf și pornesc spre casă. Muzica de pe stick rulează automat în fundal, melodiile se schimbă una după alta fără să le dau atenție. Dar deodată, din difuzoare izbucnește vocea inconfundabilă a lui Gil Dobrică, cântând cu o doină sfâșietoare un cântec ce îți taie respirația și îți pune nod în gât: „Hai acasă, hai cu mine / Te așteaptă casa noastră dragă… / Munți și văi”… Rămân încremenit la volan pe o șosea străină din Anglia. Vocea aceea curge ca un acid pe o rană deschisă. În fața mea e asfaltul englezesc, iar în mintea mea încep să curgă munții, văile, pridvorul casei și bătrânii care ne așteaptă la poartă. La televizor, politicienii de la București dezbat mărețe reforme și ne trimit mesaje siropoase de mulțumire. Ne numesc „eroi” când cifrele arată că miliardele trimise de noi țin în viață o economie șubredă, dar uită să spună din ce este făcută această economie. Este făcută din transpirația, din dorul de casă și din duminicile noastre pierdute pe schele străine.

Cât de adâncă este ironia acestei vieți? Muncești de dimineața până seara, aproape fără pauză, pentru ca acasă ai tăi să aibă un trai mai bun. Iar seara, când ajungi în odaie rupt de oboseală, în loc să te prăbușești direct în somn, pui mâna pe telefon sau pe condei și încerci să scrii. Pentru că scrisul nu e un moft; este singura supapă prin care nu te lași înghițit de rutina asta chinuitoare, singurul mod în care îți strigi demnitatea. Mă uit în jur la colegii mei de pe șantier. Oameni cu facultăți, oameni cu meserii, oameni cu minți ascuțite și suflete curate, aduși de viață în punctul în care duminica lor se măsoară în metri de beton, în cărămizi ridicate sau în ore de conducere. Ne privim unii pe alții cu o înțelegere tăcută: niciunul nu este aici dintr-o plăcere, ci dintr-o nevoie neiertătoare care te obligă să sacrifici totul, inclusiv propria sănătate. Iar întrebarea cea mai dureroasă răsună tăcut la fiecare pauză de masă: până când? Câte duminici din viață trebuie să mai lăsăm pe pământ străin pentru a dovedi că suntem un popor harnic? Câte ore de muncă necruțătoare trebuie să mai adunăm ca să fim priviți cu respect, nu ca simpli furnizori de bani sau ca cetățeni de mâna a doua? Mama s-a dus la biserică să se roage pentru mine. Eu am rămas în biserica de pe schele, unde rugăciunea se rostește prin muncă, iar liturghia este zgomotul utilajelor. Poate că nu avem timp de sărbători și nici de odihnă, dar prin fiecare oră de sudoare adăugată astăzi ne câștigăm dreptul de a privi pe oricine în ochi, fără teama că suntem datori cuiva. Pentru că la capitolul muncă și sacrificiu, românul din diaspora și-a plătit deja toate datoriile cu vârf și îndesat!…

În slava mediocrității, încă o dată…

Data: 12 septembrie 2026 by Christian W. Schenk

Am primit Eter de Horia Gârbea, împreună cu alte câteva cărți, de la un bun prieten. Mi le-a trimis, între altele, ca exemple despre cum nu trebuie scrisă o carte sau, cu puțină indulgență, despre cum poate ar fi mai bine să nu fie scrisă. Formula mi s-a părut la început cam aspră. După lectură, nu prea. Despre Horia Gârbea am mai scris. Nu mi-am schimbat părerea. Nici n-am avut de ce. Îl numeam cândva una dintre acele prezențe hiperactive ale literaturii române unde activitatea începe să țină loc de substanță, iar vizibilitatea de valoare. Poezie, teatru, proză, critică, traduceri, jurii, funcții. Mult. Mereu mult. Numai literatura, uneori, ceva mai puțină. Am spus și atunci că Horia Gârbea nu este un scriitor prost. Ar fi prea simplu. Este un scriitor mediocru cu mare vizibilitate. Știe meserie. Știe unde se pune poanta, unde intră referința, cum trebuie mișcat textul. Asta se învață. Altceva, nu. Necesitatea. Scânteia. Fraza despre care știi că n-o putea scrie altul. În Eter am căutat-o. N-am găsit-o. Poate vina e a mea. Dar cartea n-a făcut mare lucru ca să mă convingă. Trebuie să spun și altceva, fiindcă se vor găsi destui care să-mi explice ce am vrut de fapt să spun. L-am tradus pe Horia Gârbea. Nu din obligație. I-am tradus un volum întreg de poezie, Der vergessene Traum, apărut în 2020 la Dionysos, în Germania. Cu bunăvoință. Pe alocuri, probabil cu mai multă bunăvoință decât avea poezia față de traducător. Cartea a apărut prin editura mea. Și pe banii mei. N-a trebuit chemat vreun institut cultural. Asta doar în treacăt. Faptul că am tradus un autor nu mă obligă să-i declar genialitatea până la moarte. Traducerea nu este jurământ de fidelitate. Critica nici atât. Atunci am avut poezia în față. Acum am romanul.

Eter vrea mult. Foarte mult. Memoria, moartea, comunismul, ciuma, medicina, fantomele, istoria, mitul, societățile secrete, Mateiu Caragiale, Eliade, Shakespeare, pandemia, metafizica. Dacă mai rămânea loc, poate și facerea lumii. Nu numărul mă deranjează. Ci faptul că prea multe rămân exact acolo unde au fost puse. Nu se transformă. Nu se mistuie. Se văd. Ca lucrurile pe care nu te înduri să le arunci și le urci în pod. Peste ani tot acolo sunt. Chiar începutul spune ceva. Autorul introduce o explicație cu pretenție științifică despre eteri, tratați ca o substanță organică lichidă, incoloră, volatilă și inflamabilă. Nu. Eterii sunt o clasă de compuși organici cu structura R–O–R. Eterul dietilic este lichid, incolor, volatil și inflamabil. Nu e o tragedie. E doar greșit. Dacă intri în roman cu știința de braț, trebuie să fii ceva mai atent. După aceea cartea începe să-și explice dezordinea. Aici devin atent. Când autorul îmi spune dinainte că nu trebuie să caut cronologie, că am fragmente, oglinzi sparte, labirint și perspective, încep să mă întreb de ce trebuie să mi se spună. Dezordinea devine fragmentarism, lipsa construcției devine labirint, firele lăsate baltă primesc și ele un nume. Postmodernismul a suportat multe. Mai suportă unul.

Un labirint nu este totuși o grămadă de coridoare. Are arhitectură. Fragmentul adevărat te face să simți întregul care nu se vede. În Eter am avut prea des impresia că fragmentul trebuie să explice de ce întregul n-a mai venit. Iulia Dragomir vede un „roman-labirint”, polifonic și complex, o meditație asupra vieții, morții, istoriei și memoriei. Savu Popa găsește un „bazar funambulesc și distopic”. Frumos. Critica are uneori această generozitate: vede și ceea ce autorul ar fi vrut să fie acolo. „Bazar” îmi place însă. Într-un bazar găsești de toate. Unele bune. Altele nu. Te plimbi, te uiți, poate chiar cumperi ceva. Numai să nu-i spunem catedrală. Când într-o cronică se adună prea repede polifonie, profunzime, rafinament, metafizică, memorie și invizibil, eu devin prudent. Adjectivele au făcut carieră în literatura română. Uneori mai mare decât substantivele. Nu știu dacă asemenea elogii vin din entuziasm, prietenie, politețe sau dacă alții au văzut pur și simplu mai mult decât mine. Se poate. Eu n-am văzut.

Am spus și altădată că o literatură puternică nu se teme de critică. Când aud numai aplauze, mă uit și spre culise. Reflex vechi. Am trăit într-o lume în care aplauzele veneau la comandă. De atunci unanimitatea mă face atent. Nu spun mai mult. Dacă spui „polifonie”, trebuie să existe voci. Dacă spui „profunzime”, nu e destul să scrii despre moarte. Sau Dumnezeu. Sau ciumă. Tema nu dă automat valoare frazei. Nici fantoma nu dă automat fantastic. Uneori este doar acolo. Mai vechea mea obiecție față de teatrul și proza lui Gârbea reapare aici. Personajele vorbesc prea des cu aceeași gură. Se schimbă costumul, profesia, epoca. Vocea rămâne. Taximetristul trebuie să fie taximetrist, medicul medic, intelectualul intelectual, mortul mort. Iar strigoiul, dacă tot s-a întors, să nu vorbească precum autorul la o ședință. Nu ajung câteva regionalisme și niște ticuri verbale. Procedeul se vede. Omul, mai puțin.  De aceea personajele lui Gârbea nu m-au convins niciodată pe deplin. Nu pentru că ar fi prost construite. Dimpotrivă. Sunt construite și se vede prea bine. Aici este necazul. Le lipsește acel ceva dintre mecanism și viață pe care nu-l poți măsura și nici preda. Intră cu rostul stabilit: unul aduce misterul, altul arhiva, altul ciuma, altul comunismul. Și-au făcut treaba, pot pleca. Oamenii sunt de obicei mai incomozi. Chiar și cei din Uniunea Scriitorilor.  Nici livrescul nu mă impresionează. Gârbea a avut întotdeauna o slăbiciune pentru referință. Mateiu Caragiale, Eliade, Shakespeare. Apar. Numele mari nu transferă valoare. Cultura nu funcționează așa. Literatura veche trebuie mistuită până când nu i se mai vede cusătura. Dacă se vede, mai era de lucru.

Am observat același lucru și în teatrul lui Gârbea. Inteligență tehnică există. Joc livresc există. Ironie, parodie, combinații, destule. Carne, mai puțină. Am numit cândva unele dintre piesele sale farse provinciale cu ambalaj livresc. Nu retrag formula. Autorul știe bine cum arată literatura. Mai rar simt de ce trebuia scrisă. Funcționarul sugrumă poetul, scriam cândva. În Eter îl mai prinde și pe prozator. Partea medicală mă obligă să citesc altfel. Meseria are defectele ei. Nu mă lasă să admir o infecție numai pentru că lângă ea stau un manuscris vechi și două lumânări. În episoadele legate de ciumă apare ideea conservării agentului patogen și apoi a reapariției bolii. Ca fantastic, Gârbea poate păstra Yersinia pestis unde dorește. Literatura îi permite. Dar dacă aduci medicii, microbiologia și documentarea, lucrurile se schimbă. Ciuma nu izbucnește fiindcă bacteria a așteptat într-un recipient până a venit rândul ei în roman. Între bacterie și epidemie există transmitere, vectori, contaminare. Există un mecanism. În carte, tocmai aici lucrurile se subțiază. La fel cu păstrarea culturilor. Yersinia pestis poate fi conservată. În anumite condiții. Nu devine nemuritoare fiindcă ai pus-o într-o pivniță. Ori explici. Ori rămâi în fantastic. Se poate și una, și alta. Dar trebuie să știi unde ești. Mai apare ideea că, dacă energia nu dispare, nici conștiința n-ar trebui să dispară. Sună bine. Numai că una nu rezultă din cealaltă. Conservarea energiei nu înseamnă conservarea organizării biologice care face posibilă conștiința. Energia poate rămâne. Omul, nu. Atât.

Nu contest dreptul romanului de a fabula. Dimpotrivă. Literatura are voie să mintă magnific. Pentru asta o iubesc. Dar dacă aduci știința ca martor, n-o poți trimite acasă exact când începe să te încurce. Fantasticul suferă și el de acumulare. Nu orice strigoi produce fantastic. Nu orice arhivă produce mister. Fantasticul adevărat are nevoie de fisură, de clipa în care realitatea nu mai este sigură și nu știi exact de ce. În Eter, inventarul vine prea des înaintea neliniștii. Fantomă? Avem. Societate secretă? Avem. Ciumă? Avem. Strigoi? Avem. Comunism? Avem. Destul. Există și contextul instituțional. Horia Gârbea nu este un pustnic care scrie necunoscut la lumina lumânării. Este de multă vreme foarte prezent în mecanismul Uniunii Scriitorilor, cu funcții, comitete, jurii. Nimic ilegal. Am scris cândva, poate fără prea multă delicatețe, că în România cine n-are operă are funcție. Nu aplic formula mecanic. Ar fi nedrept. Uneori există și una, și alta. Alteori una se vede mai bine.

În fața paginii însă funcția nu valorează nimic. Nu adaugă o virgulă bună. Organigrama nu scrie literatură. Cel puțin nu încă. Nu-mi place critica în genunchi. Am spus-o și nu am de ce să îndulcesc acum. Am trăit într-un sistem unde aplauzele erau obligatorii. De aceea, când sunt prea multe, mă uit cine aplaudă. Nu înseamnă că orice laudă este suspectă. Ar fi prostesc. Dar unele coincidențe pot fi observate fără să fie explicate. Le observ. Faptul că un autor cu poziție instituțională primește elogii nu demonstrează nimic. Nici despre autor, nici despre cei care îl laudă. Dar o literatură care are nevoie mereu de protecție, de politețe și de oameni care să păzească liniștea începe să mă intereseze din alte motive. Literatura n-are nevoie de yes-men. Ajunge să fie citită. Iar când nu e de aplaudat, nu aplaud. De aceea mă interesează prea puțin dacă Eter este declarat roman-labirint, roman polifonic, roman al memoriei, al morții sau al invizibilului. Mă interesează ce rămâne după cuvintele acestea. Rămâne un autor inteligent, cultivat, cu dexteritate și multă încredere în ea. Rămâne o carte în care acumularea vrea prea des să treacă drept profunzime, fragmentarea drept formă, referința drept substanță. Fantasticul este încărcat până nu mai are aer. Iar când apare un gol, autorul îl umple. Cu ceva. Orice.

În În slava mediocrității spuneam că Horia Gârbea stăpânește multe tehnici și registre, dar prea puține ating necesitatea literară autentică. După Eter nu trebuie să-mi retrag părerea. Mi-ar fi plăcut. N-am de ce. Talentul nu înseamnă să știi să faci multe. Nici să publici mult. Nici să fii peste tot. Pot fi calități. Talentul începe unde meseria nu se mai vede. La Horia Gârbea se vede. Aproape mereu. Eter vrea să fie roman și antiroman, istorie și coșmar, satiră și metafizică, document și fantasmă. Vrea mult. Ca întotdeauna. Numai că mult nu înseamnă bine. Uneori înseamnă numai mult. Iar dacă trebuie să explici atât de des de ce cioburile sunt artă, poate problema nu este cititorul. Poate oglinda nu trebuia spartă. Sau, dacă ai spart-o, trebuia să știi ce faci cu cioburile.

Doina Ișfănoni, cercetător etnolog – „În zona sacrului pâinea nu mai este aliment, ci ofrandă”

Data: 12 septembrie 2026 by George V. Grigore

Aproape de fiecare dată când eram prezent la Sesiunea de Comunicări Științifice organizată de către Casa Corpului Didactic Ilfov, sau de către Asociația Culturală Brănești, era prezentă și o doamnă drăguță, minionă, care mă surprindea cu ușurința cu care prezenta „tema zilei”. Apoi am întâlnit-o la Academia Română, în Aula centrală, la Ședința CRIFST și am îndrăznit să o întreb despre o problemă care mă urmărea de mult timp și anume „pragurile timpului”. Am fost surprins în mod plăcut de răspuns și m-am interesat mai mult de doamna cercetător etnolog Doina Ișfănoni. Doamna Doina Virginia Ișfănoni este istoric și theoretician de artă, absolventă a Liceului „Iulia Hașdeu” din București (1963-1968), a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București (1968-1972) secția de Istoria și Teoria Artei. Din 1996 este Doctor în Estetica Artelor Vizuale. Și-a început cariera ca și îndrumător (muzeograf) la Muzeul de Artă Populară al RSR (1972-1978), apoi muzeograf principal la Muzeul Satului și de Artă Populară (1979 – 1994), cercetător științific gr.I și II la aceeași instituție (1995 – 1998). În perioada 1993-2010 a fost conferențiar universitar asociat la Universitatea Națională de Arte – București, unde a predate cursurile de Estetică, Etnologie – Valori perene în arta populară românescă, Istoria Artelor Decorative: iconari și zugravi de țară și Morfologia Formelor Artistice Decorative. Din 2006 până în 2010 a fost Director științific la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, dar și membru în Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a Ministerului Culturii în perioada 2007-2010. Din 2003 este atestat ca expert în bunuri cu semnificație etnografică: costum popular, scoarțe, textile de casă, obiecte de cult și ceremonial.

Doina Ișfănoni a continuat formarea profesională postuniversitară prin numeroase cursuri în țară, dar și în străinătate: Germania (1976), Bulgaria (1981), Franța (1994), Belgia (2001), Franța (2004), Franța (2011), Belgia-Germania (2012), Italia-Roma (2014), Italia – Florența (2014), Turcia (2015), China-Beijing-Sanghai (2018), Italia – Palermo (2018). În decursul celor peste 50 de ani de activitate în domeniul artelor vizuale și al cercetării etnografice a efectuat mai multe documentări peste hotare și schimburi de experiență. Dintre acestea putem menționa: Polonia (Cracovia și Zakopane), Bulgaria (Trojan, Eteri, Gabrovo, Târnovo), Franța (Paris, Bordeaux, Strassbourg, Rennes, Marseille, Lyon), Austria (Viena, Salzburg), Italia (Florența, Casentino, Arezzo, Roma, Torino, Milano, Pisa, Padova, Veneția, Palermo, Biella), Spania (Bilbao, Barcelona, Madrid, Toledo), Belgia (Bruxelles, Bruge, Binche), Portugalia (Lisabona, Sever de Vouga), Turcia (Ankara, Istanbul, Capadocia), Anglia (Londra, Preston, Liverpoole), China (Beijing, Sanghai), Canada (Toronto), SUA (New York). Participă ca membru în echipă, asigurând și coordonarea științifică, la crearea de proiecte europene de cercetare și promovare a patrimoniului cultural material și imaterial, precum: Proiectul Socrates – o identitate, mai multe culturi – Să învățăm să trăim împreună (1999 – 2001); Proiectul GRUNDTVIG 2 – Comunicare intergenerațională – Cross Roads (2002 – 2004); Proiectul GRUNDTVIG 2 – Comunicare intergenerațională – Transmiterea evenimentelor culturale prin intermediul riturilor de trecere (2003 – 2005); Proiect bilateral România – Italia/ Bine ați venit în România – Itinerare eco-turistice între spiritualitate și legendă (2003 – 2005); Proiect European – Motive și culori în arta tradițională mediteraneană (2006); Proiect European de promovare turistică a Bucovinei – Să descoperim culorile Bucovinei (2012); Proiect european IMMASK (2012); Grand SEE-PA17/RO13 – Manifestarea tradțională „Ziua Cucilor”. Promovarea și Conservarea Diversității în Cultură și Artă în cadrul Patrimoniului Cultural European (2015); Program Operațional pentru pescuit finanțat din fondul European de pescuit – Promovarea pescuitului ca ocupație tradițională în Lunca joasă a Prutului inferior și Dunărea Inferioară – Centrul Cultural Dunărea de Jos (2015); Program operațional pentru pescuit finanțat din fondul European de pescuit – „Ca peștele în apă” culegere de rețete tradiționale pescărești (2015); Proiect AFCN – Salvând cultura celuilalt – Cercetarea iei cu altiță de pe Valea Hârtibaciului (jud. Sibiu; 2021). Ca cercetător etnolog și membru în colectivele de lucru a contribuit la studiul și cercetarea unor elemente de patrimoniu cultural imaterial românesc, ce au fost cuprinse în patrimonial umanității, precum: Călușul (2005); Colindul de ceată bărbătească în România și Republica Moldova (2013), Tehnici tradiționale de realizare a scoarței în România și Republica Moldova (2016), Pelerinajul de la Șumuleu Ciuc (2016), Practici asociate zilei de 1 Martie – Mărțișorul (2017), Arta cămășii cu altiță – element de identitate culturală în România și Republica Moldova (2020). Pentru toate acestea s-au întocmit dosare UNESCO pentru promovarea României și a culturii sale imateriale.

În calitate de curator doamna Ișfănoni a realizat peste 70 de expoziții pe teme de artă populară (ceramică, costum popular, țesături, sculptură în lemn, icoane), meșteșuguri și obiceiuri tradiționale românești atât în țară, cât și peste hotare. A realizat deasemenea peste 100 de manifestări etno-folclorice ample, cu participare națională și internațională. A redactat peste 150 de articole și comunicări științifice ce au apărut în diferite volume de studii și comunicări ale muzeelor etnografice și ale altor instituții de cultură și artă. A susținut conferințe pe teme de etnografie și artă populară în întreaga țară, unde a fost solicitată. A contribuit la elaborarea de medologii moderne de investigare și valorificare științifică a patrimoniului etnologic, pe plan național și european, prin crearea de baza de date computerizate și site-uri de specialitate. De asemenea a redactat pliante, cataloage, seturi de diapozitive, albume, cărți poștale, CD-uri și DVD-uri, filme de televiziune. Dintre aceste filme etnografice menționăm: Obiceiuri de Paște în Bucovina; Botejunea, Sărbătoarea Nepoatelor; La Voitinel de Sf. Andrei; Anul Nou în Bucovia; Ursitorile; Busuiocul – floare sfântă, floare cu noroc; Obiceiuri din Țara Lăpușului; Duminica Floriilor; Sânzienele; Pădurenii și Nedeile lor, etc. Publică în reviste de specialitate peste 80 de titluri, dar și în presa cotidiană. Oferă interviuri la Radiodifuziunea Română, dar și la alte posturi de radio particulare. La televiziune, oferă interviuri, dar și consultanță și material de specialitate (TVR, B1TV, Prima, ProTV, Realitatea, Antena1, Antena3, Trinitas TV, Metropola, Medika, etc). Doamna Doina Ișfănoni este membru fondator al Asociației Științifice a Etnografilor din România, membru al Fundației Obârșii – Hunedoara, Fundației pentru cultură și civilizație rurală „Niște țărani”, membră Club România – UNESCO, membru CRIFST – Academia Română, membru al diferitelor asociații județene de promovare a culturii populare tradiționale și a artelor. Pentru încununarea acestei cariere de succes, doamna Ișfănoni a primit o seamă de premii și distincții: Premiul „Meritul Cultural”, clasa I, categoria Patrimoniu Cultural Național (2004); Premiul „Niște țărani” pentru cercetarea în sociologia rurală și filosofie concretizate în volumul „Interferențe între magic și esthetic” (Editura Enciclopedică, București, 2002); Premiul „Gheorghe Focșa”, pentru cercetare, acordat de Fundația „Școala sociologică de la București” (2009); Ordinul Crucea „Maria Brâncoveanu”, acordat de Patriarhia Română (2016); Ordinul „Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanu”, acordat de Patriarhia Română (2017). Cu o gândire prospectivă, cu o reală intuiție a valorilor și o capacitate de coordonarea și adaptare peste medie, doamna cercetător Doina Ișfănoni lasă în lada de zestre a poporului român lucrări de autor valoroase, precum: „Salvând cultura celuilalt. Cercetarea iei cu altiță de pe Valea Hârtibaciului” (2021); „Iconari din Otopeni” 2019 (2020); „Casa omului – Casa Domnului. Elemente de artă populară românească” (2019); „Costumul românesc de patrimoniu” (2007); „Bine ați venit în România: Valea Mureșului, Ținutul Pădurenilor” (2004); Roșia Montană. Studiu etnologic” (2004); „Apa vie leac să-ți fie”; „Interferențe între magic și esthetic în recuzita obiceiurilor tradiționale românești din ciclul vieții” (2002); „Călușul tezaur universal” (2002); „Obiceiuri și tradiții de Anul Nou” (2001); Curricula. Programă pentru învățarea meșteșugurilor tradiționale” (2001); „Cultura tradițională comparată din Transilvania” (2000); „Obiceiuri tradiționale românești” (1995); Măști tradiționale din Bucovina” (1999); „Munții Apuseni, Almăj, Arad”; „Obiceiuri tradiționale ale românilor” (CD-ROM realizat în cadrul manifestărilor „Folklife”, Washington, 1999); „Ținuta scenică a interpretului de muzică populară” (1999) și „Conceptul de artă populară – dificultăți de abordare (1998).

Cum a adunat oare atâta și atâta informație ce se putea pierde în timp? A colindat cu pasul țara și țările. Pentru un cercetător etnolog, munca de teren nu este deloc ușoară, iar pentru ca informația să fie cât mai autentică este nevoie de însușirea obiceiurilor locului, pentru ca oamenii simpli să se simtă cât mai în largul lor. Dragostea pentru oameni, curiozitatea, simțul artistic și dorința pentru păstrarea tradițiilor au purtat-o pe Doina Ișfănoni, istoric de artă și cercetător etnolog, pe multe meleaguri românești pentru a afla tainele obiceiurilor, practicilor și ritualurilor autohtone. Doina Ișfănoni își amintește: „Munca de teren era destul de dificilă în condițiile de dinainte de ’90, dar și după, mai ales că noi aveam de-a face cu realitatea. Nu ne cazam la hotel sau la pensiune, ci pe unde se putea în mediul rural, deci situația era cam strâmtorată. Pe de altă parte, trebuie să îți însoțești cercetarea nu numai de înregistrare audio, ci și de imagine – fotografică, video. Înainte de ’89 era foarte greu, pentru că instituția nu îți dădea aparatură, astfel că prin eforturi personale atât eu, cât și alți colegi de atunci ne-am cumpărat doar aparate foto, că atât ne permiteam. Ne-am completat martorul scris prin imagini care confirmau dublu sau triplu ceea ce voiam să evidențiem într-o lucrare științifică sau informație pe care o dobândești. Într-o cercetare, condițiile fizice sunt destul de vitrege, uneori ești dezamăgit că alergi ca nebunul dintr-o parte în alta, iar oamenii poate că nu îți deschid sau nu au chef de vorbă. Găseam și noi diverse vicleșuguri pentru a-i putea atrage. Le-am propus colegilor ca eu să merg la biserică, iar băieții la cârciumă. În acest mod stabileam niște repere pentru oameni, pentru că ne întâlneau în cadre în care se simțeau în largul lor. Apoi îi puteam vizita acasă și stăteam de vorbă cu ei pe îndelete. Ca metodă de cercetare sociologică, folosim chestionar, interviu și o serie întreagă de validări de informații. Psihologia se cuplează pe acest lucru fiindcă practic trebuie să fii foarte atent la persoana pe care o ai în fața ta în ceea ce privește timpul ei, încrederea pe care ți-o acordă, pentru că altfel nu iese nimic și îți poate da informații false. Datoria noastră este să validăm informația verificând-o în două-trei locuri sau făcând situații de grup, în care oamenii se completează reciproc sau invalidează informația. Acest lucru este idealul pentru un cercetător, dar ca orice ideal nu este întotdeauna posibil de pus în practică. Dincolo de ele, am învățat foarte mult din lucrurile care mă interesau, am reușit să îmi completez o serie de informații care justificau forma. Este motivul pentru care și teza mea de doctorat în estetica artelor vizuale a presupus o ridicare valorică a segmentului de artă populară pe un segment superior – ținutele ceremoniale, mergând pe interferența dintre magic și estetic în aceste direcții pentru a valorifica o informație extrem de fascinantă. De exemplu, la o găteală de mireasă, fiecare amănunt din parură are o semnificație în sens benefic și malefic: ce înseamnă să îl ai, ce înseamnă să nu. Dacă nu ai în găteala respectivă planta veșnic verde înseamnă că nu vei avea vitalitate și viață veșnic tânără și puternică. Am reușit să îmi consolidez o serie de lucruri care au dus la un fel de traiectorie în care am încercat să îi creez și artei populare un fel de coridor în vecinătatea artelor decorative. În concept, arta populară are aceleași principii precum artele culte. Ea se naște fără un carton de tapiserie în cazul confecționării unui covor, fără un tipar în ceea ce privește broderia, deci este de fapt o artă cerebrală, mentală, care reproduce modelele tradiționale, ceea ce o diferențiază de arta cultă. Modelele tradiționale au rol de amprentă identitar locală, astfel că ele nu se depășeau, dar din punct de vedere al morfologiei inovau culori, mici motive, însă schema decorativă, cu câmpii ornamentali ai fiecărei categorii de piese, rămânea fixă. Pe o mânecă ai să vezi altiță încreț râuri, pe un covor ai să vezi desfășurare pe lungimea întregii piese a motivelor sau, dimpotrivă, vei descoperi sistemul chenarelor care încadrează o compoziție centrală, ai să găsești întotdeauna relația dintre funcțional și decorativ extrem de minuțios studiată și, din punct de vedere ergonomic, desăvârșită. Nu se poate să mai adaugi sau să scoți ceva fără să strici întregul. Lucrurile acestea sunt captivante, interesante, dar îți cer răbdare, perseverență și pasiune. (…) În ritualuri și ceremoniale există extrem de multă grijă la detalii pentru că în fiecare formă, de exemplu cea a colacului de nuntă, a celui de înmormântare sunt nuanțe și diferențe, nu este o simplă pâine. Pâinea nu mai este aliment, ci ofrandă, menirea ei devine alta. Toate aceste elemente constituie sacrul, iar ele converg către un comportament cultural, deoarece te determină și obligă pe principiul „altfel nu se poate“. Aceasta este „cheia succesului“ și satisfacția pentru cine făptuiește asemenea lucruri: din câte a știut, a respectat. Nu poți face un fragment pentru că nu are valoare, doar întregul se definește ca mesager al intenției tale către destinatarul dorit. Sunt elemente care se interconectează și fără de care nu este acel ritual.”

„Rubiconul” anomiei legislative actuale și omerta „amnistiei” ilicitului guvernamental…

Data: 11 septembrie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Aceștia par pașii următori… Cel puțin în spatele ușilor unei politici oricum mărunte… Și cum, deja, ar trebui mers la limita legii pentru a sancționa ceea ce este deja în afara legii, predictibil soluțiile vor fi la fel de ilegitime și imorale. Căci, având un interimat ce a trecut de toate prevederile, și cutumele, acolo unde nu mai există raportare legislativă, ar trebui tot mai serios să ne întrebăm: oare de câte demiterii, suspendări este nevoie pentru a scăpa de un guvern ilegitim?… O întrebare pe care juriștii constituționali o evită… Pentru că ar însemna să fie de acord cu acest interimat prelungit „à la longue”, ba, să transforme, prin însăși neintervenția lor în tot acest timp, totul într-o cutumă politico-juridică, universal acceptată… Altminteri, am putea să ne trezim că nimeni nu va mai putea „repara” vreodată Constituția acolo unde aceasta a fost total depășită (dar nu din cauza nefuncționalității ei, ci urmare a imaginației și imposturii patologice a guvernanților de a o încălca în formă continuată, mai mult, de a transforma apoi chiar încălcările constituționale în obișnuințe, cutume și legiferări viitoare)… Pentru că, neexistând nici o intervenție juridică solidă, nu doar „interimatul” capătă un conținut de raportare în timp practic nedefinit, dar toate matrapazlâcurile făcute de guvernanți în această perioadă sunt legitimate, devin legitime și apoi poate chiar spețe pentru viitor… Evident, nimeni nu se aștepta să apară un grup de juriști constituționali care să ridice în fața instanțelor problema actelor semnate de un guvern interimar, ilegitim, penal… A ceea ce ar trebui să se întâmple cu toate acele decizii, acte, dispoziții, legiferări. Dar, întrebări, dezbateri în mediul public dinspre juriști puteau exista… Inclusiv ca formă de presiune asupra guvernanților ilegitimi… Măcar pentru a nu valida prin neintervenție (în fapt, nepăsare) toată această activitate ilegitimă, abuzivă, penală a guvernanților… Și din păcate, este aproape evident că nu vor exista astfel de abordări (juridice) nici după ce acest executiv ilegitim, imoral și cel puțin prezumtiv penal va fi înlăturat… Și nici un jurist nu va pune problema a ceea ce ar trebui făcut, de fapt, cu tot ce a fost decis și legiferat de către guvernanți…

Probabil, dezbaterea juridică va fi înlocuită, ca de fiecare dată, de discuțiile politice desfășurate în spatele ușilor închise (politice, guvernamentale, de clasă și castă politică, de antecameră a serviciilor speciale tot mai nespecializate)… Unde se va decide că nu trebuie să ne complicăm, să luăm literă cu literă aceste decizii… Și nici să analizăm efectele social-economice, politico-internaționale, „geo-strategice” și cele aproape „de război”, cu atât mai puțin să creăm mecanisme de înlăturarea a celor nefaste (adică toate!) pentru că ar ocupa complet activitatea următorului executiv… Așa că vom închide iarăși ochii (dreptății juridice)… Se vor face alte blaturi politice… Apoi, se va merge (în interesul țării, desigur!) mai departe… Într-o formulă nerostită de amnistie a faptelor, acțiunilor, deciziilor, mârșăviilor și matrapazlâcurilor guvernanților… Că vor fi venit peste noi, între timp, alte crize, urgențe, necesități… Și nu va fi vreme de îndreptări ale trecutului, care, fiind oricum istorie, nu-i așa?!, va putea fi lăsat în seama cronicarilor… Iar toate acestea vor fi fluturate și drept acele motive („raționale”) pentru care nici o formațiune nu a vorbit, în termeni juridici și penali reali, despre neconstituționalitatea acestui guvern ilegitim… Vor fi marotele afișate de partide ca justificare a faptului că nu au mers, fie și la limita legii, până în „pânzele albe” pentru a sancționa ceea ce este era deja în afara legii, a Constituției… Pentru că, în modul gândirii politice pragmatice, oricând, oricare dintre ele se va putea găsi, când se vor roti la guvernarea „de rocadă” (de acum a ilegalităților, pentru că tot ceea ce urmează, în lipsa unei sancțiuni a prezentului de guvernare, va fi imoral, ilegitim), în aceeași situație abuzivă, penală… Și atunci, omerta generală a blatului juridic, constituțional și politic va funcționa ca un soi de amnistie… Chiar dacă, de atâtea luni, suntem într-o anomie constituțională… Care ar putea ajunge curând la dimensiunea celei de după schimbarea de regim din 1989… (Atunci, a fost o anomie datorată răsturnării tuturor reperelor, încadrărilor, raportărilor față de actele juridice, astăzi, una cauzată de atitudinile adoptate contra societății de un grup infracțional politic… În care guvernul ocupă doar o parte din eșafodul manipulărilor, minciunilor, vinovățiilor, trădărilor)…

Și nu, soluția nu ar fi nici măcar o demitere în forță… Pentru că, juridic, legal, nu poți demite ceea ce nici nu ființează legal, nu există… Iar faptul că acești guvernanți și-au blindat activitatea inclusiv prin invocarea stării de alertă energetică, în vreme ce toate celelalte state se ocupau de măsuri practice, nu de invocarea de stări, nu este deloc întâmplător… Pentru că, deși nici nu s-a încheiat prima stare de alertă energetică, din urmă mai vine o problemă (și nu o simplă „provocare”!) energetică… Iar guvernanții ilegitimi nu vor avea nici o reținere să mai instituie o stare de alertă energetică: cea a gazelor naturale… Pe care au pregătit-o meticulos… Și care nu va fi dată de lipsa în sine a resursei energetice (gazul natural), ci de tarifele tot mai mari din iarna și primăvara următoare, în principal din cauza prețurilor stabilite pe bursa europeană a gazelor… Căci nu întâmplător guvernanții s-au grăbit să cumpere, în avans, gaze de la o companie străină, care le va exploata, având astfel în mapa matrapazlâcului de guvernare justificarea obligației normelor UE de a se raporta la prețurile de pe bursă. Pe când, dacă le-ar fi achiziționat direct din cotele de participație ale părții române nu ar mai fi putut jongla pe această nouă piață a altor „băieți deștepți” (de mâine)…

De ce această înverșunare? De ce acest glonț tras în propriul picior?…

Data: 11 septembrie 2026 by Gheorghe Piperea

Progresiștii de la Renew și verzii de la The Greens din Parlamentul European au cerut o dezbatere în Comisia LIBE pe trei teme ce acuzau România de încălcarea statului de drept: parada lgbtq din Oradea, proiectul de lege privind transparența finanțării ONG – urilor și „amendamentul Fritz”. Comisia de drepturi și libertăți ar fi urmat să trimită în Parlament, la una dintre cele 2 sesiuni din octombrie, un proiect de rezoluție care ar fi condamnat România pentru încălcarea statului de drept. Consecința imediată: suspendarea fondurilor din PNRR, aflate încă în derulare. Consecința pe termen mediu: întrucât în bugetul multianual pe 2027-2034 se prevede că pot fi aplicate sancțiuni financiare statelor membre care încalcă statul de drept, o rezoluție anti-România în PE ar fi însemnat riscul permanent de a pierde totalitatea sau fracțiuni din bugetul alocat României pe anii 2027-2034. Vorbim de peste 65 de miliarde de euro. Cine a declanșat acest mecanism? Este vorba de cei doi euro-parlamentari ai USR, membri ai Renew (Barna și Voiculescu) și de euro-parlamentarul independent, membru al „verzilor” și vice-președinte al PE (Ștefănuță). S-au raliat demersului și euro-parlamentarii PNL – aripa Bolojan. Vestea bună este că propunerea de rezoluție a picat. ECR, grupul din care face parte și AUR, S&D, grupul din care face parte și PSD, precum și EPP, grupul din care fac parte PNL și UDMR, s-au opus. Foarte important de reținut este că EPP semnalase că ar vota pentru, doar că și-a schimbat decizia după discuții intense cu S&D. Așadar, majoritatea EPP – Renew – Verzi nu a mai funcționat, ceea ce este important în sine, căci reflectă o schimbare de macaz la vârful puterii UE.

De o particulară importanță pentru România și pentru electoratul român e însă altceva. Trei politicieni români erau pe cale de a obține un „succes” deosebit: sancționarea României cu miliarde de euro pe 8 ani de acum încolo. Trei politicieni „români” care, pentru a salva mandatul unui primar care a încălcat legea, au fost capabili să ceară suspendarea a peste 700 de milioane de euro din PNNR, iar pentru a asigura pe mai departe confidențialitatea (citește clandestinitatea) finanțării ONG – urilor din complexul industrial al cenzurii, au fost capabili să ceară punerea la zid a României, pe următorii 8 ani. Culmea e că cei din USR și PNL – aripa Bolojan, inclusiv Siegfried Mureșan, cel ce se visează premier, au trimis aceleași acuzații și la Comisia Europeană, care a cerut deja explicații. Deci, sancțiuni încă sunt posibile. De ce această înverșunare? De ce acest glonț tras în propriul picior? Pentru că USR vrea să se răzbune pentru „amendamentul Fritz” și ține să arate că apără ONG – urile sovietice din complexul industrial al cenzurii (ONG – uri care reprezintă sursa puterii politice a USR, bazată pe osatura serviciilor secrete). Știți care e ironia? Acești politicieni care vor distrugerea imaginii României, sunt exact politicienii care m-au acuzat pe mine anul trecut pentru că aș fi pus în pericol fondurile cuvenite României prin curajul de a cere demiterea Ursulei von der Leyen prin moțiune de cenzură. Și, apropo, pentru determinarea de a ne da tuturor șansa supraviețuirii UE, pusă grav în pericol de insolvență și de demantelare de von der Leyen & co, prin demiterea lui von der Leyen. Acum știți cine vă vrea „binele”. Notă ulterioară: și Eugen Tomac a fost de acord, cel puțin implicit, cu acest proiect de rezoluție anti-România. Ironia este și în acest caz că dl. Tomac este din nou vehiculat ca premier.

Pui de vipere și de năpârci…

Data: 11 septembrie 2026 by Diana Maria Brăgaru

Ticăloșilor! ! Satana lucrează prin voi! Un nou atac parșiv la BOR, în grup organizat! Analizez cu mare atenție ultimele materiale împotriva Ortodoxiei și a naționaliștilor. Mirosisem că băieții cu ochi albaștri dăduseră un nou ordin pe unitate. Și bine I-am mai mirosit! Activitatea soroșistilor satanizați a reînceput să se intensifice. Și nu doar prin deja obișnuitele mizerii, cu care ne-am obișnuit deja. Nu mai e doar limbajul de lemn cu „materialismul dialectic și științific care trebuie sa combată elementele reacționare, mistice și religioase, retrograde” al vechilor marxisti-leniniști, care au fătat progresismul și uresismul de azi! Nu, stârpiturile, avortonii, păduchii clefăitori ai bălegarului ong-ist anti-românesc au trecut la „next level”! Nu, sistemul șoroșist, trădător, nu mai lucrează doar șobolănistic în subteran, ci a început să lucreze pe față pentru dezintegrarea BOR și din interior, nu doar din exterior. Azi a vorbit Nicușor din fața Sfântului Altar! Nerușinatul! Prezența lui acolo e o altă lovitură dată cu toată intenția imaginii BOR, pentru a submina Credința în Hristos! Dar Nicușor Dan NU a fost invitat! S-a dus, a fost băgat pe gât! Ca oamenii sa spună ca „BOR e trădător”. Să nu mai meargă la biserică, la Liturghie, să nu se mai spovedească și să nu se mai împartășească! Și azi nu Nicușor Dan a vorbit în Catedrala Mântuirii Neamului. Ci satana, tatăl minciunii!

L-am văzut bunăoară pe Nicușor Dan la Întâlnirea Tinerilor Ortodocși vorbind despre „demagogie” și „nationalism” în fața a sute de prelați și tineri ortodocși! Cu un tupeu de o marșăvie pentru care nu există destule adjective depreciative! Dar, ce sa vezi, NU există nicio mențiune oficială sau jurnalistică care să spună că Patriarhia l-a invitat. Nicăieri nu se foloseste sintagma „invitat special” și nici nu se spune explicit că „la invitația patriarhiei, Nicușor Dan a vorbit”…  Totul e pus pe seama „colaborării instituționale”! Aceste lucruri pentru mine înseamnă un sigur lucru: Patriarhia a fost OBLIGATĂ să îi dea platformă lui Nicușor Dan! Nici nu e imposibil să obligi BOR să facă ceva la nivel instituțional. Știm deja asta din PlanDemonium ori din impunerea lui Vasile Bănescu. Nu suntem nici uituci și nici proști! Notă: Nu există o motivație canonică strictă și obligatorie care să interzică Patriarhiei să-l lase pe președintele țării să vorbească la o adunare a tinerilor ortodocși (cum e ITO). Cât de vinovat sau nu e Preafericitul știe doar Dumnezeu. Nu uitați cât s-a aruncat cu mizerii în Teoctist. Ca după moartea acestuia sa se afle ce a trebuit sa facă acel om pentru a salva Ortodoxia și ce echilibristică a fost necesară! Dar băgarea pe gâtul Patriarhei a cuvântarii întâiului fariseu al țării nu e o întâmplare-întâmplătoare, ci dinamită la temelia încrederii populare în Biserica Ortodoxă Română! Pentru o bună parte dintre creștinii ortodocși de rând, care nu știu cum merg lucrurile în serviciile de informații, servicii care îi fac să creadă în ce lucruri vrea sistemul fără ca ei să aibă habar că sunt simpli pioni, acest lucru va fi interpretat drept „trădarea BOR”! Doar că BOR nu înseamnă Patriarhul și nici chiar Sfântul Sinod! BOR înseamnă fiecare credincios ortodox, fiecare preot ortodox, toată ortodoxia română care nu își schimba obiceiurile în funcție de vremelnicul vânt al politicii ori al unui ierarh sau altul!

Bine-nțeles că vor exista voci care vor acuza întreaga preoțime română de „trădare”, pentru că la distrugerea Ortodoxiei se lucrează de peste 80 de ani, încă din anii primilor bolșevici veniți în România pe tancurile rusești. Și cu toții știm ca încă de atunci au existat infiltrați și securiști în BOR. Și inflitrarea a continuat, pentru că neo-communiștii, neomarxiștii și sistemele de Intelligence care îi susțin și pe ei, și politicile lor, au racolat agenți de influență încă de pe băncile școlilor. Așa ne-am procopsit cu personaje precum în Vasile Bănescu drept purtător de cuvânt al Patriarhiei, cu preoți neomarxiști și absolventi de teologie care fac politica satanei sub acoperirea unor sutane (slavă Domnului sunt puține) sau din spatele unor cartoane universitare care ii prezintă drept „specialiști în Dumnezeu”. Dar pe ei deja îi știm. Nu mai păcălesc pe nimeni! Iar noi trebuie să mergem la Biserică pentru Hristos și pentru sufletele noastre! Și a venit Nicușor să ne vorbească cu tupeu și nerușinare despre mărturisirea credinței, pe care el susține că nu o aude?! Pai cum să o audă, când la urechile lui șoptește doar satana? Vorbește el despre Istoria României și despre figurile marcante ale României, când el a creat cel mai anti-românesc partid, când a promovat cel mai anti-românesc curent care a devenit o adevărată cangrenă nu doar în politică, ci și în învățământ, în cultură?! Vine ăsta să dea lecții despre Ortodoxie, despre familie și viața în Hristos?! Unde e Ortodoxia lui Nicușor Dan când a luat de la gura săracilor, unde e familia lui Ortodoxă când el trăiește necununat, unde e viața lui în Hristos când, din fruntea Țării, el face totul împotriva casnicilor lui, împotriva Sfintei Scripturi?!

Cât de nemernic să fii și tu, și cei care te manevrează ca pe un balot de paie ce ești, sa faci așa ceva?! Se folosesc alții de figuri istorice? De asta puneți peste tot fotografii ale lui Simion și ale lui Georgescu îmbrăcați în ii, alături de Horia Sima sau Corneliu Zelea-Codreanu care purtau ii?! Ca „dovadă” că naționaliștii și suveraniștii sunt extremiști și criminali?! Tălâmbilor, ia românească e portul național! Nu uniformă legionară, netrebnicilor! În afară de piesa de teatru pusă în scenă astăzi de către servicii, cu președintele impus vorbind despre fariseim și valori naționale, lupta împotriva BOR se vede și din discursurile unor useristi de seamă, dar și a goarnelor progresiste care își publică propaganda anti-ortodoxă în publicatii precum „Ziariștii” lui Cărtianu. De o bucată de vreme, un anumit „Vladimir Munteanu”, de care nu a auzit nimeni, se dă peste cap, face tumbe, șpagaturi și contorsiuni pentru a demonstra că BOR nu este, nici mai mult, nici mai puțin, decât brațul lui Putin în România, fraților! Iar analiza stilistică a acestor texte are peste tot amprenta lui Cartianu. Același tip de discurs, frază emfatică! Aceleași fraze lungi, hipotactice, într-un registru elevat și moralizator, mixat cu termeni teologic și poleit pseudo-ortodox cu câteva cuvinte și sintagme împrumutate din discursul bănescian. Și ce spun mâncătorii de căcărează ideologică Marxistă? Iată titlul: „BOR și extremismul naționalist-filetist: de ce s-a transformat BOR într-o tribună a propagandei naționalist-filetiste și putiniste”!

Să-ți vină să vomiți, nu alta, când vezi cum marțafoii acuză de toate relele care se întâmplă cei 15.000 de preoți și diaconi, 8.500 de monahi și monahii, și cei 6.300 de profesori de religie ortodoxă din țară! Că atât sunt! Nici 40.000 de oameni măcar! Mă, fraților, toate căpușele acestea care papă bani frumoși și de la democăcații progresiști americani, și de la mUE, și de la sute de non-profituri pentru „presa independenta a societății civile”, acuză BOR că a primit cca 250 milioane euro din bugetul României (pe parcursul a multor ani) pentru restaurare, renovare de biserici, construire și extindere de centre sociale, centre social-pastorale mânăstirești! În tivgile lor goale, sa restaurezi biserici-monumente istorice, sa construiesti centre sociale unde cele mai sărace și mai obidite persoane primesc ajutor e ceva rău, mă! Despre sutele de milioane pentru stadioanele lui Bolojan nicio vorbă! Despre faptul că în caz de dezastre, primii ajunși la locul nenorocirilor nu sunt nici limbricii ăștia, nici impotentul stat român, ci BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ, prin preoții și credincioșii ei! Nu trotinetele, nu tramvaiele, nu rogvaivii, nu salvatorii de coropișnițe și nici mancatorii de lăcuste! Ci adevărata Biserica Ortodoxă Română! Și, frați și surori, aceleași lipitori parșive care cer BOR să facă spitale și să ajute oamenii în nevoie, urlă ca o parte dintre banii cu care BOR chiar face munca socială și filantropie vine de la stat! O parte, mă! Nici măcar toți! Că statul nu are bani decât pentru lepre! Și ca orice agitator bolșevic, comunist împuțit, acest inexistent „Vladimir Munteanu”, pseudonimul sub care o mizerie bipedă scuipă flegme, tot repetă sintagme precum „BOR este infestată de ceea ce numim „legionarismul, naționalismul filetist și propaganda putinistă” de țâșpe ori în fiecare text! Pentru că asta e metoda de spălat pe creier sărăcuții cu intelectul! Le repeți un lucru îndeajuns de multe ori, până când în capetele proștilor minciuna devine adevăr! Că și naziștii, hitleristii și bolșevicii făceau la fel! E metoda folosită și de către Joseph Goebbels, ministrul propagandei din Germania hitleristă, și de Vladimir Ilici Ulianov, zis LENIN, și HITLER, în „Mein Kampf”! Și de toți mancatorii de căcat progresist de la televiziunile sistemului! Și peste toate, se așează dejectiile tuturor caramitrilor, heringilor și a restului de sataniști, care, ce sa vezi, tot Biserica Ortodoxă o terfelesc în urma discursului onestului care nu e onest! Și dacă nu vă place stilul meu pamfletar, epitetele pe care le folosesc, aflați ca sunt aceleași pe care le-au folosit și Eminescu, și Caragiale! Ăia pe care neterminații ăștia care atacă Românismul i-ar vrea interziși! Însuși Hristos a dat cu fariseii de pământ folosind cuvinte grele! Dar voi, iubiții mei, să nu va lăsați influențați de toate jegurile astea bolșevico-nazistoide! Mergeți la biserică și nu-i lăsați pe dracii minciunii să vă îndepărteze de Hristos! Că vi s-a spus că mulți vor veni în numele Fiului Omului, dar nu vor fi decât înșelăciuni și înșelători! Nu va deziceți de Ortodoxia, de Credința Voastră, de dragostea de Hristos, de Neam și de Țară!

Mănăstirea Căldărușani – în palmele lui Dumnezeu

Data: 10 septembrie 2026 by George V. Grigore

Mănăstirea Căldărușani este unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură bisericească din Țara Românească, una dintre cele mai mari și vechi mănăstiri ortodoxe. Numele ei provine de la configurația specială a locului în care se află aceasta, care are aspectul unei căldări, a unui căuș de palmă. Aflată la mică distanță de municipiul București, pe malul lacului Căldărușani, pe teritoriul comunei Gruiu, în județul Ilfov, mănăstirea poate fi vizitată dacă abordați ca și cale de acces, DN1 București-Ploiești, pe DJ101 Balotești Căciulați-Moara Vlăsiei, apoi DJ 101C spre Lipia, până la mănăstire (40 km). Se mai poate aborda drumul București Ștefănești-Dascălu, apoi DC 184 Dascălu-Moara Vlăsiei; din Moara Vlăsiei, DJ 101, DJ 101C Mănăstirea Căldărușani (37 km). Conform cu prima sa istoriografie (1870), scrisă de Casian Monahul, mănăstirea a fost ctitorită în 1638 de Matei Basarab (1632-1654). Domnitorul muntean – singurul care a ridicat mai multe biserici decât Ștefan cel Mare, voievodul Moldovei – , aflat în conflict cu Vasile Lupu, trecând prin aceste părți, hotărăște să zidească pe locul unui vechi schit de lemn o mănăstire din piatră. Despre existența unei sihăstrii la Căldărușani înainte de 1637 mărturisește și un hrisov din 1615, emis în cancelaria voievodului Radu Mihnea (1611-1616). Matei Basarab va ridica în mijlocul Codrilor Vlăsiei o mănăstire ca o adevărată cetate, zidită între anii 1637-1638, înconjurată pe trei laturi de apele unui lac. Biserica mare a mănăstirii, în plan treflat, cu trei turle, cu hramul Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir, poartă aceeași amprentă arhitecturală ca și Biserica Mănăstirii Dealu (Târgoviște) și cea a Mănăstirii domnești de la Curtea de Argeș. Paul de Alep, însoțitorul Patriarhului Macarie al Antiohiei în Țările Române, face, în 1653, următoarea descriere a mănăstirii: „Este înconjurată de o apă fără sfârșit și fără fund, are hramul Sf. Dumitru și se numește Căldărușani…”. Prin vestita sa școală de copiști, Căldărușaniul a contribuit din plin în veacurile trecute la crearea limbii române literare. Cea mai fecundă perioadă din istoria mănăstirii rămâne totuși sfârșitul secolului al XVIII-lea, când, sub păstorirea Sf. stareț Gheorghe de la Cernica (canonizat în 2005), aceasta devine unul din principalele focare de duhovnicie și cultură ale arealului românesc.

În 1834, tipografia Ungrovlahiei de la București va fi mutată la metocul Cocioc al Mănăstirii Căldărușani, împlinindu-se astfel dorința Sf. Mitropolit Grigore Dascălul (canonizat în 2006), nevoitor un timp în această mănăstire. Biblioteca de la Căldărușani ajunsese una dintre cele mai importante colecții de carte manuscrisă și tipărită din mănăstirile Țării Românești. În 1778 a fost înființată aici o școală de pictură, frecventată chiar și de Nicolae Grigorescu în anii 1854-1855. El a realizat o serie de icoane, dintre care șapte se păstrează până astăzi în bogata colecție muzeală a mănăstirii, după cum urmează: „Sfinții Gheorghe și Dimitrie” (1854); „Sfânta Treime și Încoronarea Fecioarei” (1855); „Iisus Hristos, Dreptul Judecător”; „Sfinții Împărați Constantin și Elena”; „Izvorul Tămăduirii”; „Iisus și Femeia samarineancă”; „Sfinții Stelian, Ștefan și Pantelimon”. Mănăstirea deține o bogată pinacotecă, care are la bază colecția de artă a Mitropolitului Ghenadie Petrescu. Vechea sală a tronului domnitorului Matei Basarab, din Mănăstirea Căldărușani, adăpostește acum Sala Tezaurului aflat aici. Pictura bisericii mari este restaurată de Dimitrie Belizarie în 1911. Între 1950 și 1958 biserica mănăstirii a fost restaurată de PF Justinian Marina. Începând cu 1992, sub stăreția arhim. Lavrentie Gâță, se ridică o nouă stăreție. Biserica din cimitir, cu hramul Sf. Ioan Evanghelistul, datează din 1804, fiind ctitorită de frații Toma și Constantin Crețulescu.

Mănăstirea este o construcţie impunătoare pentru începutul secolului al XVII-lea şi mai ales pentru pustietăţile în care urma să fiinţeze. Ea trebuia să întruchipeze atât bogăţia materială şi spirituală a ctitorului, dar să corespundă şi condiţiilor sociale şi politice ale Ţării Române din acel secol, cu incinte bine întărite, capabile să opună rezistenţă atacurilor armatelor otomane şi bandelor jefuitoare ce plecau uneori din raialele de la Dunăre. Construcţia de tip fortificaţie corespunde planurilor domnitorului de întărire strategică a Ţării Româneşti, într-o epocă în care turcii otomani, ca putere suzerană, nu dădea voie Ţărilor Române să construiască cetăţi de apărare. Pentru eludarea acestei interdicţii se fortificau lăcaşurile religioase, cu ziduri înalte de 6-7 metri şi cu turnul de colţ, ca şi cu metereze, care arătau limpede intenţiile domnitorului de a transforma, la nevoie, mănăstirile în puncte fortificate de apărare, aşa cum se crede că au fost: Sadova, Strehaia, Brâncoveni, Căldăruşani, etc. La ctitoria domnească de pe frumoasa peninsula a lacului Căldăruşani, deşi iniţial chiliile au fost făcute numai cu parter, se pare contrar voinţei voievodului, acestea aveau acoperişul într-o singură apă, cu streaşină spre interior, ceea ce permitea zidului exterior să urce până la 6-7 metri, cum se poate vedea la unele mănăstiri şi astăzi. Aşa sunt: Mănăstirile Sinaia, Aninoasa etc, care au crenele de apărare în pod. Cât priveşte motivele care l-au determinat pe domnitor să ridice această nouă mănăstire ele pot fi mai multe şi anume: situaţia de degradare avansată a schitului de lemn, pe care l-a descoperit aici; fie frumuseţea locului bine ales pentru construcţia unui lăcaş sfânt; sau poate că ochiul său de bun militar a descoperit valoarea strategică a locului şi l-a determinat să construiască o mănăstire impunătoare şi cu plan de cetate, ceea ce ar confirma ideea de apărare strategică, care ar fi cuprins o centură de mănăstiri întărite, ce porneau din sudul ţării pe linia Dunării, de la Sadova, apoi Gura Motrului, Plumbuita şi Slobozia, până aici în inima Munteniei. De altfel în toamna anului 1637, Vasile Lupu a încercat să-l atace, pentru prima dată pe Matei Basarab în această parte de ţară după cum s-a arătat mai înainte. Despre existenţa unei aşezări monahale modeste la Căldăruşani înainte de 1637-1638, pomeneşte şi N. Iorga, vorbind despre Mănăstirea Snagov: „Ţepeş a putut fi ctitor aici, ca şi Matei Basarab la Căldăruşani, ducând mai departe ceea ce altul începuse”. Primele decenii ale secolului al XIX-lea au însemnat pentru mănăstirea Căldărușani un răstimp de prosperitate economic și culturală, continuată apoi până la secularizarea averilor mănăstirești, în anul 1863. Situația sa materială foarte bună cota mănăstirea Căldărușani între mănăstirile mari din țară, împreună cu mănăstirile Tismana, Cozia, Bistrița, Hurez, Radu Vodă, Mihai Vodă, Sărindar, Cotroceni și Văcărești. Astăzi Mănăstirea Căldărușani a fost restaurată, fiind un focar de ortodoxie, o oază de liniște și un obiectiv turistic demn de a fi vizitat.