Arhiva zilnică: 23 aprilie 2025

Opisul deznaționalizării social-identitare a țării și a înstrăinării economiei…

Data: 15 mai 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Nu, nu mai este vorba nici măcar de un stat care își cedează voit suveranitatea, pe toate palierele, din cauza problemelor economice grave… Este vorba de o trădare națională, de un rapt, în care problemele economice sunt folosite ca justificare, ca argumente de invocare, dar și ca mijloace de impunere a unor intervenții, nu doar coercitive la adresa populației, ci excizând orice fibră de ființă național-autohtonă… Este o acțiune în care aducerea țării pe marginea prăpastiei recesiunii a urmărit un scop… În care explozia prețurilor și a inflației a fost folosită în același scop argumentativ (ca instrument terorist-guvernamental): desproprietărirea românilor de propria țară. Prin toți acești tâlhari de (la) guvernare, prin toate acele târfe politice urmărindu-și propria îndestulare și, pentru asta, punând umărul la devalizarea legislativă, economică, socială (prin accentuarea distanțelor dintre păturile social-profesionale), istorică, identitară, a țării… A însăși legitimității țării în raport cu ea însăși… Am ajuns, de fapt, la acel pas din proiectul „de țară” (pentru alții) a trădătorilor, în care este direct vizată destructurarea fundațiilor statului… În care guvernarea nu (mai) este doar concesionată (economic), nici amanetată (politic și ca decizii suverane către Bruxelles), ci transferată către guvernanțele multicorporatiste… Suntem în acea etapă în care instituțiile juridice ale României sunt pe cale a fi golite de orice forță de acțiune prin însăși faptul că nu vor mai avea practic subiectul acțiunii… Nici măcar ca urmărire juridic-constituțională… Este etapa în care multicorporațiile intră cu bocancii pe toate palierele: juridic, economic, adminstrativ, politic… A securității naționale… Iar momentul va rămâne drept capitol de acțiune în opisul deznaționalizării (social-identitare a țării) și a înstrăinării economiei autohtone…

Suntem la momentul acelui punct rapt de țară în care, sub motivația penuriei de resurse economice, dar și a lipsei de bani la bugetele de stat, toate meticulos pregătite într-un scenariu-malversațiune la care am asistat (culmea, conștienți, intuitivi, apoi, cu toate „datele tehnice” pe masă), este, dară, acel moment în care vânzarea, trădarea sunt oficializate ca acte de guvernare… Lipsește doar identificarea lor în actele guvernamentale drept ceea ce sunt: furturi, afaceri de casă și de castă, escrocherii bruxeleze, trădări naționale și subminări ale economiei… Lipsesc doar denumirile… Dar „conținutul” este acolo… Așa cum va fi, curând, și următoarea mare destructurare a unui alt pilon al Statului Român… Unul având conținut, și economic, și juridic, și social, și de securitate… Asigurarea rezervelor naționale… Care, sub pretextul lipsei de bani din visteriile Administrației Naționale a Rezervelor de Stat sunt transferate, ca obligații de constituire, către companiile producătoare private… Obligate să constituie ele acele stocuri și rezerve de urgență, care cădeau în sarcina statului. Iar faptul că nu ar fi bani la bugetele de stat este doar un pretext… Dincolo de care nimeni nu se mai uită cum stau, de fapt, lucrurile… Nu într-o țară „bifând” deja inflația cu doua cifre, nu într-o economie aflată în pragul recesiunii, nu cu o populație debusolată, dezamăgită și scârbită pentru a o mai interesa ziua de mâine a statului social de cândva… Pentru că, la câte resurse naturale are România, nici nu ar fi nevoie de bani… Nu pentru a le cumpăra… Pentru că sunt ale noastre… Ci poate doar de banii necesari depozitării și gestionării în condiții de securitate… Dar când statul impune companiilor private să constituie ele stocuri de combustibili pe care să-i declare „in integrum” ca rezerve de urgență (altfel spus, constituite, securizate, pe banii companiilor private, dar cu drept de preempțiune a destinației lor sub pixul trădătorilor care ne guvernează), mesajul este altul, intenția este alta… Chiar dacă explicația Administrației Rezervelor Naționale este conturată cât se poate de fatidic: nu are bani pentru lucrările de reparații ale capacităților de depozitare (care, oricum, sunt insuficiente, așa că mai bine stocăm la alții, nu?!), nu are bani nici pentru dezvoltarea și identificarea de noi capacități de depozitare…

Dar oare ce a făcut această instituție în toți acești ani?… Pentru că necesitatea construirii de noi rezervoare și depozite de stocare nu a apărut acum… Astăzi doar a devenit o chestiune vizibilă… Un puroi care a supurat din mâzga de incompetență, nepăsare, jocuri politice, trădări și vânzări de țară… Pentru că neasigurarea capacităților de stocare de către o instituție plătită decenii întregi pentru asta, și nu doar pentru a consemna pe hârtie producțiile altora, se cheamă subminarea economiei naționale… Acum însă s-a găsit soluția de a ieși (ele, doar ele – ca instituții bugetofage) „cu fața curată” din marele întuneric energetic ce ne paște… Din posibilul „blackout” energetic datorat, nu lipsei de resurse exploatabile și în exploatare, ci a birocrației, hoției, lipsei de interes… Iar sarcina stocurilor obligatorii ale statului este pusă mârșav în cârca producătorilor privați… Și nu neapărat ca o măsură strict de urgență, poate justificabilă dacă eram în război și se impunea rechiziționarea a părți din sistemele de producție, de depozitare, a însăși stocurilor de produse petroliere și de gaze naturale, ci pentru a pune presiune pe acestea să anunțe că sunt depășite de situație… De posibilitatea stocării acelor rezerve de siguranță națională care erau în sarcina statului… Și nu a firmelor private, fie ele și companii energetice… Pentru că, inclusiv din perspectiva stocării fizice, dar și a banilor necesari pentru gestionarea acestora pentru a asigura securitatea lor, companiile producătoare au și ele un nivel maxim posibil de depozitare, iar cum capacități de stocare de petrol și gaze nu au fost construite de către stat, este tot mai evidentă intenția de depozitare în alte state… În primul rând, în Ucraina, care a construit masiv astfel de depozite și care ne-a ofertat (deloc „tam-nesam”) cu „asigurarea stocării” (desigur, pe bani, nu doar pe părți de resurse), guvernanții fiind gata să cedeze Kievului, și depozitarea resurselor, dar și gestionarea acestora, ca stocuri, iar sub pretextul propriilor urgențe (dar și a acelora ale Bruxelles -ului) să se ocupe inclusiv de „repartizarea” lor în UE…

Fabrica de „neica nimeni”…

Data: 15 mai 2026 by Petru Jipa

Am văzut, la un moment dat, câteva fotografii cu două domnișoare de 16 ani, undeva într-o tabără de vară, apoi, după 20 de ani, le-am revăzut pe cele două foste domnișoare, una în postura de premier a unei țări europene, cealaltă în poziția de cancelar. Și mi-am adus aminte de acel E. Hoover care devenise părintele a sute de copii abandonați de unde se racolau spionii. Și filmul „Agentul 007” parcă sugera un asemenea scenariu. Mi-am pus întrebarea: nu cumva acești oameni care ajung să conducă destinele unei societăți sunt racolați și crescuți într-un spirit impus, apoi ca un făcut ajung în vârful societății? Uneori cunoscutul jurnalist și profiler, H. D. Hartmann, numește aceste apariții: Neica nimeni. Poate are dreptate, dintr-un nimic educat așa cum ne trebuie, apare ceva. Supraomul este șlefuit, poziționat, proiectat, până când oglinda nu mai reflectă o persoană, ci un prototip. Totuși, cea mai înfiorătoare răsturnare de situație din acest mit modern nu este ascensiunea sa, ci dispariția sa, nu în legendă, ci în gol. Supra-Omul, fiind asamblat din fragmente de așteptare, se prăbușește nu sub presiune, ci sub greutatea propriei ștergeri ontologice: se dovedește, în cele din urmă, a fi „nimeni”. Construcția sa este un act meticulos de taxidermie ideologică. Mai întâi vine „desemnarea”: o figură este ridicată din mulțime nu pentru că o transcende, ci pentru că poate fi făcută să „țină loc” transcendenței, biografia sa editată, contradicțiile sale șterse, ambiguitățile sale traduse în sloganuri.

Apoi urmează „amplificarea”: ecosistemele media nu-l relatează, ele orbitează în jurul său, refractându-i gesturile în arhetipuri, tăcerile în profunzimi, erorile în „dureri de creștere” într-un arc narativ scris de consultanți și codificat în grupuri de focus. În cele din urmă, „abstracția”: omul se retrage; simbolul avansează. Numele său devine un brand, fața sa un logo, vocea un filigran sonic în zgomotul ambiental al puterii. Nu se mai vorbește „cu” el, ci „prin” el. Personalitatea nu se pierde într-o clipă, este cedată în tranșe, fiecare concesie adusă rolului erodând substratul sinelui. Acest proces nu este accidental; este structural. Instituțiile politice, corporative, chiar și academice cer din ce în ce mai mult nu lideri, ci „funcții lizibile”. Supraomul este funcția supremă: lizibil, scalabil, reproductibil.

„Viziunea” sa este o prezentare PowerPoint; „integritatea” sa, o listă de verificare a conformității; „înțelepciunea” sa, un flux curatoriat de aforisme lipsite de context și consecințe. În această economie a capitalului simbolic, autenticitatea nu este moneda de schimb, este răspunderea. Așa că el învață să vorbească în propoziții condiționale și ellipse strategice; să dea din cap cu o gravitate calibrată; să se întristeze, să se înfurie sau să se bucure la comandă, ca un actor al cărui scenariu i-a suprascris de mult sistemul nervos. Tragedia nu este ipocrizie, este „atrofie”. Capacitatea de gândire neprogramată, de ezitare morală, de „eu”-ul tăcut, încăpățânat care spune ”nu”, care se ofilește, neobservat, sub strălucirea reprezentării perpetue. Și apoi, dizolvarea. Nu o cădere, ci o estompare. Supraomul nu se prăbușește; el se evaporă. Declarațiile sale devin goale, nu pentru că minte, ci pentru că nu provin dintr-un interior discernabil. Deciziile sale duc lipsă de logică trasabila, nu pentru că sunt iraționale, ci pentru că sunt „fără autor”. Când apare o criză, el nu răspunde; el este răspuns. Când i se cere responsabilitatea, el nu oferă explicații, ci iterații: aceeași frază, aceeași postură, aceeași privire goală repetată până când sensul se evaporă și rămâne doar sintaxa. Nu este un impostor; este o „funcție fără referent”. Numele persistă. Biroul rămâne ocupat. Mașinăria zumzăie. Dar omul, cel care odată a ezitat, a visat, și-a amintit greșit, a iubit prost și cu înverșunare a dispărut. Ceea ce este în locul său nu este un tiran sau un (uneori parcă) clovn, ci un meci egal: Nimeni. Aceasta nu este doar o biografie, este un diagnostic. Supraomul este punctul culminant logic al unei culturi care confundă vizibilitatea cu vitalitatea, performanța cu prezența și autoritatea cu absența. Nu mai ungem eroi; comandăm interfețe. Și când interfața eșuează, nu prin funcționare defectuoasă, ci prin funcționare „prea bună”, prin devenirea perfectă, înfiorător de neîntreruptă, rămânem să ne uităm la golul din spatele ecranului, confundând reflexia cu o figură. Adevărata oroare nu este că supraomul este nimeni. „L-am construit ca să fie un nimeni” și apoi am aplaudat măiestria. Așadar, întrebarea finală rămâne nespusă, dar de ne-evitat: dacă vasul este gol, a cui sete încercăm să o potolim în continuare?

Să fie pace, iar dacă privesc în jurul meu văd mulți supraoameni care se transformă peste noapte în „neica nimeni”. Ceea ce sunt…

„Money talks”…

Data: 15 mai 2026 by Diana Maria Brăgaru

Din punctul meu de vedere, Trump a trădat tot suveranismul european! Nu doar pe noi. Money talks! Și nu m-aș mira sa o lase moale și cu Polonia și Slovacia. Momentan și-a pus sacii în car. Execuția lui Orban de către Brussels nu a întâmpinat opoziție de la Washington DC. Niciun mesaj sforaitor de la Trump despre victoria globaliștilor în Ungaria. „Sprijinul” dat de Vance și Bibi l-au îngropat pe Orban. Asta sa fi fost prețul pentru ca sua sa nu iasă din NATO și sa nu rămână UE în fundul gol? Oricum, Europa nu are alta șansă decât energia rusească. Iar dacă Trump scoate sua din NATO, e deschis drumul pentru accelerarea creării „armatei europene unice”, primul pas semnificativ pentru federalizarea Europei. Odată armata unica creata, cu bani împrumutați, evident, tot pe baza de obligatiuni/bonduri UE, sistemul soroșist al Ursulei nu va mai putea fi detronat fără masive vărsări de sânge. Chiar dacă SUA iese din NATO, NATO tot din sua va cumpăra cel mai mult armament. Ca NATO nu are de unde cumpăra din alta parte! Ar fi chiar culmea sa cumpere de la Rusia și China! SUA poate face economii uriașe prin ieșirea din NATO, păstrând profitul din industria de armament. SUA contribuie cu aprox. 60–62 la sută din totalul cheltuielilor de apărare ale NATO, care se situează între 838 și 980 miliarde USD. SUA mai face profit din împrumuturile UE. Și mă întreb dacă nu cumva așa vrea Trump să își liniștească electoratul.

Cine a câștigat?! SUA și Rusia.

Exact ce am spus că se va întâmpla când avea loc întâlnirea Trump-Putin din Alaska! Exact când era transmisia live la TV am spus ca ăștia și-au împărțit plăcinta iar. Cine a pierdut? UE și China. UE e mai afectata pentru ca nu are rezerve, pe când China are rezerve uriașe. UE pierde de pe acum și va pierde și în viitor, China are pierderi pe termen mediu. Nu am mai auzit nimic despre investigațiile fundațiilor lui Soroș. Oare de ce? Niciun discurs despre dracii de la Brussels. Oare de ce? Despre alegerile anulate din România, nicio vorba de la Trump, din cauza de Kogălniceanu… Deși nu ma încălzește cu nimic, cred că Trump a făcut o înțelegere cu Ursula. Am zis asta de când UE a marit contributia la NATO. Acum se dovedește ca exact așa este.

Nu, Ursula nu va cădea prea repede. Europe is doomed! Culmea e ca ar fi obținut aceste lucruri dacă punea umărul la debarcarea Ursulei. Chiar mai mult. Dar debarcarea Ursulei ar însemna pierderi imediate pentru: 1. fondurile de investiții americane; 2. pierderi ale industriei de armament americane (controlata binișor de aceleași fonduri de investiții); 3. pierderi de dobânzi pentru împrumuturile programate a fi contractate de Ursula în numele tuturor țărilor UE, precum safe și noul împrumut de 90 miliarde pentru Ukraina; 4. Pierderi pentru Big Pharma, controlata de aceleași fonduri de investiții, pentru că imediat ar reizbucni scandalul vaccinurilor anti-Covid contractate de Ursula…

Și știți unde mai e tragedia?! Nici Georgescu și nici Simion nu pot vorbi despre asta, pentru că e sinucidere politică la nivel internațional!

Interpreta română de operă, operetă și lied Florica Cristoforeanu (1886-1960) recunoscută la nivel internațional

Data: 14 mai 2026 by George V. Grigore

Florica Cristoforeanu s-a născut pe 16 mai 1886, la Râmnicu Sărat. Se naște în familia Cristoforeanu, tatăl Vasile, fiind de origine română, iar mama, Annina Rossi, de origine italiană. A avut două surori și un frate, mai mici decât ea. Tatăl, absolvent al Facultății de științe juridice din Napoli, se întoarce în orașul natal, Râmnicu-Sărat, cu idei de gospodărire eficientă a orașului. Este propus și ajunge primar al orășelului Râmnicu-Sărat. În timpul mandatului său se construiește o gară model, se aduce apă potabilă prin captarea unor izvoare, se instalează cișmele publice și felinare la toate intersecțiile. A înființat corpul de pompieri și a organizat serviciul salubrității. S-au construit școli, s-au pavat străzi. Tot tatăl său a adus din Italia un instrument musical numit „ariston”, o flașnetă mică, cu cântece imprimate pe discuri de carton presat, care se pornea cu ajutorul unei manivele. Adusese, de asemenea, și partiturile acelor arii populare napolitane. Seara, părinții cântau, tatăl, cu voce de tenor, mama la mandolină. Florica începe să cânte acasă, învățând toate melodiile de pe ariston. La vârsta de 5 ani învață să cânte la pian, având drept profesor pe Zamfir Filip, un profesor de educație fizică, dar care avea o metodă de predare avansată a pianului. La 9 ani, a debutat pe scenă într-un spectacol susținut la Râmnicu-Sărat. Se mută cu mama și frații săi în București, tatăl fiind decedat în urma unei pneumonii. Merge la Școala Silvestru. Urmează cursurile gimnaziale la „Institutul Negoescu”, fiind colegă de clasă cu actrița Marioara Ventura. La îndemnul lui Ioan Slavici, profesorul de limba română care i-a remarcat talentul, Florica Cristoforeanu a participat la o serie de spectacole ca solistă vocală și pianistă. A fost admisă la „Institutul Oteteleșanu” de la Măgurele, administrat de Academia Română, pe care l-a absolvit în 1904. După liceu, a ales o carieră profesionistă în muzică și a plecat în Italia pentru a studia la Conservatorul „Giuseppe Verdi” din Milano. În 1907 a absolvit cu medalia de aur.

La 23 septembrie 1907 a apărut pentru prima oară în fața publicului bucureștean în sala Ateneului Român, culegând aplauzele publicului. S-a întors la Milano pentru a termina studiile private și a-și face debutul în rolul titular din Lucia di Lammermoor, sub pseudonimul de Cristina Floreanu, nume cu care a cântat până în 1910. A fost apoi solistă în Compania Lirică Română (1910-1913) condusă de Constantin Grigoriu, în trupa teatrului „Città di Milano” (1914-1919), în trupa teatrului „Dal Verne” din Milano (1921), Teatrul „Adriano” din Roma (1922), „Regio” din Torino, „Constanzi” din Roma, Teatrul „Colon” din Buenos Aires și la Teatro alla Scala din Milano. Referitor la perioada 1910-1913, nu putem trece ușor peste idila dintre soprană și Leonard – prințul operetei, cu el confundându-se perioada de glorie a operetei românești. A renunțat la operetă în 1922, dedicându-se operei, după ce a fost angajată la Scala din Milano. Aici s-a remarcat în rolul lui Cio-Cio San din Madame Butterfly. A susținut sute de reprezentații (numai în Carmen apare de aproximativ 200 de ori), interpretând alături de Nicolae Leonard, Carussy, V. Maximilian și Nae Ciucurette Orfeu în Infern, Povestirile lui Hofman, Studentul cerșetor, Prinț și Bandit, Briganzii, Vagabondul nemuritor, Fata muzicantului, Gheisha, Suzana, în opera Yolanda de A. de Monteforte, alături de artiști italieni, în Pandurul alături de Nicolae Leonard și Grigore Petrovicescu. A rămas celebră pentru rolurile Manon de Jules Massenet, Carmen de Georges Bizet, Salomeea de Richard Strauss și Fra Gerardo de Ildebrando Pizzetti. A întreprins turnee artistice în America, Portugalia, Bulgaria, Danemarca, Norvegia, Spania, Chile, Argentina, Brazilia. Nu putem să trecem cu vederea nici stagiunile din București (1924, 1926, 1931-1932), nici articolele din presa râmniceană, care amintesc de ascensiunea artistei.

În 1940, după un grav atac de angină pectorală la Milano, se retrage definitiv din viața artistică, trăind în Italia, alături de fiica sa, ducând o viață modestă, cu ajutorul economiilor realizate în timpul activității. În 1948 pleacă în America de Sud unde cele două surori ale sale trăiau în Brazilia de 40 de ani. Al Doilea Război Mondial a împiedicat-o să mai revină în România, iar casa sa din București a fost distrusă în urma unui bombardament aerian. Înainte de moarte a scris un volum de amintiri, apărut în 1964 la București, la Editura Muzicală, cu titlul Amintiri din cariera mea lirică. S-a stins din viață la 1 martie 1960, la Rio de Janeiro.

Florica Cristoforeanu a cântat în toate registrele de soprană (lirică, coloratură, dramatică, spinto), până la mezzosoprană și contralto. Ca omagiu, Centrul Cultural din Râmnicu Sărat îi poartă numele. Placheta Rara avis de Constantin Marafet și Mihai Ceaușu a fost editată sub egida Muzeului Râmnicu Sărat, cu prilejul împlinirii a 110 ani de la nașterea sopranei. La Muzeul Municipal Râmnicu Sărat există un fond documentar, mare parte constituit prin donația lui Eustațiu Cristoforeanu (1967), fond care conține fotografii, cărți poștale, documente, discuri de gramofon și patefon, cărți, articole din presă și obiecte, care fac referire la viața și activitatea artistei. Pentru mai bine de 30 de ani, a fost amenajată aici și o cameră memorială, ce a fost refăcută după finalizarea lucrărilor de restaurare a sediului Muzeului. În 2009 a fost reeditată autobiografia sopranei. O stradă din orașul Râmnicu Sărat îi poartă numele. Pe 1 martie 2020, la Râmnicu Sărat, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la moartea sopranei, a avut loc o expoziție dedicată artistei, cu fotografii din spectacole de pe scene celebre, afișe, dedicații. Vernisajul a fost urmat de o sesiune de comunicări „Florica Cristoforeanu – 60”. Tot atunci s-a desfășurat cea de-a XI-a ediție a concursului „Drumul spre celebritate” în cadrul căreia s-a decernat Trofeul Florica Cristoforeanu. În cinstea ei, o stradă din București îi poartă numele. În luna august 2022, pictorul Cozmin Movilă a donat Muzeului Râmnicu Sărat un tablou cu portretul Floricăi Cristoforeanu. Pe 18 Mai 2023, Asociația Culturală „Octavian Moșescu”, în calitate de organizator, în colaborare cu Primăria Municipiului Râmnicu Sărat și Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu”, au dezvelit statuia celebrei soprane Florica Cristoforeanu, în parcul de lângă Centrul Cultural. Cei prezenți au omagiat astfel împlinirea a 137 de ani de la nașterea artistei lirice născute la Râmnicu Sărat, o personalitate a României, care a dus faima țării pe marile scene ale lumii. Acestea toate reprezentând prețuirea pe care râmnicenii o acordă Floricăi Cristoforeanu și familiei sale, care a contribuit la bunul mers al urbei, dar a purtat și peste hotare talentul unei românce minunate: Florica Cristoforeanu.

Între două vieți: despre ceea ce se vede și ceea ce se trăiește pe rețelele sociale…

Data: 14 mai 2026 by Zoe Dantes

Nu știu exact când a început să se formeze această dublă realitate, dar știu că, la un moment dat, am început să o văd clar: viețile oamenilor nu mai curg într-un singur plan. Există viața trăită și există viața afișată. Și între ele nu este întotdeauna o punte, un pod. Uneori e o distanță care devine obicei. Pe rețelele sociale, viața are o disciplină stranie. Zâmbește la comandă, iubește fotogenic, suferă discret sau deloc. Acolo, fericirea nu este doar trăită. Devine compusă. Relațiile nu sunt doar trăite. Sunt declarate, confirmate, fixate în statusuri care par să aibă rol de sigiliu: „căsătorit/ă”, „fericit/ă”, „împlinit/ă”, „singur/ă”. Ca și cum un cuvânt ar putea stabiliza o realitate care, în sine, este mult mai fluidă. Si uneori ascunsă! Cred unii! Deși bula virtuală e cartierul de altădată: toată lumea știe tot despre toată lumea. Sau cel puțin așa se crede. Însă nimeni nu comentează! Comentariile se mișcă în privat! Departe de viețile perfecte afișate. Dar în afara acestor cadre, realitatea continuă să respire altfel. Este cu totul alta. Oamenii știu despre oameni lucruri pe care nu le spun. Știu fisuri, știu absențe, știu iubiri care nu se văd, dar există, sau iubiri afișate care nu mai există de fapt. Și, totuși, coexistă cu imaginea oficială. Se trăiește în paralel. Nu întotdeauna din ipocrizie pură. Nu! Dintr-o formă de adaptare: aceea de a face viața suportabilă și social acceptabilă în același timp. De a aparține unei comunități. De a nu ieși din rând, de a respecta cutumele sociale.

Am înțeles, în timp, că perfecțiunea afișată nu este neapărat o minciună totală. S-a transformat într-o selecție. Dar selecția repetată devine construcție, iar construcția, privită suficient de des, începe să pară adevăr. Nu pentru ceilalți. Pentru cel care o întreține. Așa se naște o formă subtilă de dedublare: omul devine autorul propriei imagini și, în același timp, spectatorul ei. Și totuși, viața reală nu respectă această ordine. Ea nu este coerentă, nu este filtrată, nu este mereu demnă de expunere. Este alcătuită din perioade în care corpul cedează, din momente în care tăcerea spune mai mult decât orice status, din relații care nu se încadrează în definiții simple și din adevăruri care nu pot fi traduse în citate.

În acest spațiu am înțeles ceva esențial: imperfecțiunea nu este excepția vieții. Este forma ei naturală. Ceea ce se afișează ca fiind „perfect” este, de cele mai multe ori, o pauză editată dintr-un flux mult mai complicat. Există însă și un preț al acestei discrepanțe. Pentru unii, el este ușor. Pentru alții, devine o oboseală tăcută: aceea de a menține o imagine care nu mai coincide complet cu interiorul. Și, în timp, această diferență nu mai pare dramatică. Se crede ca e normală. Atât de normală încât ajunge să nu mai fie pusă sub semnul întrebării. Poate că aici se află adevărata problemă: nu în faptul că oamenii își aleg ce arată. Doar în faptul că ajung să nu mai distingă clar între ceea ce trăiesc și ceea ce proiectează. Și totuși, în spatele acestei duble existențe, oamenii rămân reali. Cu slăbiciuni, cu rupturi, cu iubiri imperfecte, cu decizii care nu se văd și cu adevăruri care nu încap în spațiul public. Nimeni nu trăiește doar în imagine, așa cum nimeni nu trăiește doar în adevărul brut. Suntem, mai degrabă, o tensiune între cele două. Poate că maturitatea nu înseamnă să elimini una dintre lumi. Maturitatea e să înveți să nu le confunzi. Să nu iei imaginea drept viață și nici viața drept imagine. Și poate că, într-un final, nu suntem nici ceea ce arătăm, nici ceea ce ascundem complet. Suntem ceea ce rămâne între cele două: adevărul incomplet, fragil, uneori contradictoriu, dar viu. Singurul care nu are nevoie să fie perfect ca să fie real. Dați-vă voie să fiți imperfecți, să greșiți, să suferiți, să vă bucurați sau să plângeți! Să fiți căzuți sau să vă ridicați după cădere! În fond, asta e doar Viață! Cu toate ale ei!

Îngerul toreador…

Data: 14 mai 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

Începusem să învăț prima mea rugăciune: „Înger, îngerașul meu,/ Ce mi te-a dat Dumnezeu!/ Totdeauna fii cu mine/ Și mă-nvață să fac bine./ Eu sunt mic, tu fă-mă mare/ Eu sunt slab, tu fă-mă tare,/ În tot locul mă-nsoțește/ Și de rele mă ferește! Amin.”/ O spuneam seara, așa cum mă învăța mama. Ședeam în genunchi, în pat, cu fața la icoana din perete, mă închinam și o rosteam mai în șoaptă, mai cu voce tare. Îmi plăcea rugăciunea. Care copil nu ar vrea să fie tare, să fie mare, să fie apărat de cineva de relele ce-l amenință la tot pasul. Nu prea înțelegeam bine cine este îngerul, unde șade, cum arată, dar spuneam rugăciunea cu toată tragerea de inimă, convins fiind că îngerașul meu mă aude și mă ascultă. Era toamna. Între Ogașul Buciumului și șosea, pe acolo pe unde astăzi mai sunt resturile fostei plantații de meri a fermei, fuseseră porumbi. Se recoltaseră știuleții, se tăiaseră cocenii, se luaseră țuțele și eliberaseră terenul. Rămăseseră însă pe loc multe și de toate. Puzderie de știuleți în pene sau curățați ședeau ascunși în iarbă, coceni verzi netăiați, coceni uscați, căzuți, frunze și pene, ici-acolo chiar vreji cu dovleci. La acestea se adăuga costreiul, potroaca, volbura, lăptuca și multe alte buruieni crescute în umbra porumbilor. Toate acestea acopereau terenul. Peste câteva zile trebuiau să vină plugurile să înceapă aratul, așa că se dăduse voie particularilor să pască vitele. Atât le trebuise acestora. Vestea se răspândise ca fulgerul în Bârda și Colibași, ba chiar și în Bobaița și vitele veneau buluc din toate părțile. Vaci, boi, cai, oi, capre, ba chiar și porci, toate amestecate, de nu mai știai care și ale cui sunt. Păzitorii vitelor nu mai încercau să și le izoleze de mulțime. Totul era în devălmășie în acele zile până la arat. Toate aveau însă ce să mănânce. Nu lipseau loviturile, împunsăturile, apucăturile, zbieratul, icnitul. Păzitorii se adunau grupuri-grupuri, fie la marginea tarlalei, fie printre vite, în locurile mai puțin aglomerate și ședeau de vorbă, mulțumiți că satură vitele repede și bine în zilele acelea.
Într-o astfel de zi, eram și eu cu mama acolo. Ne dusesem cu vitele, mai bine-zis cu Stela, vaca pe care mama o adusese de zestre de la părinți și cele două oi. Mama găsise un neam de-al ei de la Colibași. Discutau. Eu m-am desprins încetișor de mâna ei și am vrut să merg acolo unde erau alți copii și se jucau, la câteva zeci de metri depărtare. Am luat-o printre vite. Boii mai ales mi se păreau niște monștri uriași. Îi ocoleam sfios.

La un moment dat, un bou s-a slobozit spre mine. Am încercat să fug. Am făcut doi-trei pași. Sandala mi s-a prins de teșul unui cocean și am căzut. Eram cu fața în sus. Nu mai avem nici o scăpare. Boul s-a apropiat fulgerător până la câțiva centimetri de trupul meu. I-am simțit răsuflarea, i-am simțit firele de păr de pe frunte cum m-au atins pe pieptul dezgolit. Putea să mă strivească fie cu capul, fie cu copitele; putea să-și înfigă cornul în mine și să mă arunce ca pe o zdreanță cât colo. Nimic din toate astea. Ceva parcă l-a oprit.

O forță nevăzută l-a ținut suficient de departe de mine, ca să nu-mi facă nici un rău. Poate chiar îngerul a fost acea forță. El a făcut în acele momente pe toreadorul. Se știe doar că toreadorii sunt acei bărbați spanioli curajoși, care se luptă pe stadioane și-n arene cu taurii. Așa s-a luptat și îngerul meu și m-a apărat de rele, așa cum îl rugasem în rugăciune seara. Boul a stat câteva clipe cu capul deasupra mea, apoi s-a retras cuminte și și-a văzut de păscut. M-am ridicat și eu și m-am strecurat tiptil, printre vite, până la mama și nu m-am mai dezlipit de dânsa. Cred că niciodată nu a bănuit prin ce pericol am trecut în ziua aceea, fiindcă nimeni n-a observat întâmplarea, iar eu am evitat întotdeauna să i-o povestesc, pentru ca să o feresc de emoțiile ce i le-ar fi provocat aflarea unei asemenea posibile nenorociri. De câte ori am spus acea rugăciune și de câte ori am învățat și pe alții s-o spună, mi-am amintit întâmplarea aceea de pomină, care putea însemna sfârșitul groaznic al vieții mele.

Din nou, doar „pâine și circ”…

Data: 13 mai 2026 by Petru Jipa

Privesc trecătorii în orașul meu natal, Ploiești. Sunt triști. Mă plimb pe străzi, oameni îngrijorați. Aud un zgomot infernal de mașini, întreb: ce este? Aud un răspuns: primăria a organizat un concurs, Drift Ploiești 2026, tot orașul este blocat. Merg să privesc pe străzi, cei care trec pe lângă mine înjură și trimit organizatorii la origini. Atunci am înțeles ce înseamnă acel „Pâine și circ”.În umbra amfiteatrelor care se dărâmă și a ecranelor pâlpâitoare ale smartphone-urilor, strigătul roman antic „panem et circenses” încă răsună, nu ca o relicvă, ci ca un puls, diagnostic. Inventată de Juvenal în „Satirele” sale, expresia nu a fost niciodată o celebrare a abundenței, ci un rechizitoriu chirurgical: o societate care schimbă virtutea civică pentru hrană și spectacol, care renunță la suveranitate nu la amenințarea sabiei, ci la casa de marcat și la interfața de streaming. Astăzi, „pâine și circ” nu mai este o notă de subsol istorică, este zumzetul ambiental al economiei noastre politice, arhitectura liniștită a consimțământului. „Pâinea a suferit o mutație, nu a dispărut. Nu mai este doar cereala măsurată în pâine, ci salariul optimizat algoritmic, contractul precar de muncă temporară, factura de utilități subvenționată, amânarea împrumutului studențesc care amână demnitatea mai mult decât datoria. Pâinea, în forma sa contemporană, nu este lipsă, ci „suficiență gestionată”: suficientă pentru a alunga revolta, insuficientă pentru a alimenta rezistența. Este statul bunăstării redus la menținerea vieții, contractul social rescris în clauze condiționale „dacă muncești, dacă te conformezi, dacă rămâi lizibil pentru sistem”. Aceasta este pâinea ca suzetă, nu ca hrană; calibrare, nu ca grijă. Textura sa nu este crocantă și caldă, ci laminată, strat după strat de litere mici birocratice, fiecare strat întărind iluzia alegerii în timp ce îngustează coridorul acțiunii reale. Și „circul”? Nu s-a micșorat, a metastazat. Acolo unde Juvenal vedea care de luptă și gladiatori, noi navigăm printr-un coloseum infinit: cicluri de știri 24 din 7 zile care pun în scenă indignarea ca divertisment, provocări virale care monetizează absurditatea, teatru politic în care politica este eclipsată de personalitate și platforme digitale care proiectează atenția așa cum inginerii romani canalizau odinioară apa, precis, neobosit, spre profit.

Circul nu mai este un loc în care intri; este un edificiu al atenției tale, ritmul dopaminei tale, sintaxa indignării tale. Nu distrage atenția de la realitate, o înlocuiește cu un simulacru hiper-real, o buclă, în care claritatea morală se dizolvă în interpretări fierbinți, iar critica structurală este înecată de sunetul dopaminei unei notificări. Ceea ce este esențial este că pericolul nu constă în existența pâinii sau a circului, ci în înlănțuirea lor simbiotică. Statul și piața nu le mai furnizează doar; le contopesc. O reducere de impozite este etichetată drept „ușurare”, un instrument de supraveghere drept „siguranță”, o recoltare de date drept „personalizare”. Pâinea sosește învelită în logică de circ: programele de asistență socială sunt încadrate ca teste morale; investițiile publice sunt vândute ca spectacol „cea mai mare factură de infrastructură dintotdeauna!”. În timp ce substanța sa este golită în liniște.

Între timp, circul vinde pâine: influencerii vând kituri de masă și criptomonede cu aceeași fervoare; mitingurile politice și iluminații, ritmul și pirotehnia concertelor pop; disidența este transformată în hashtag-uri de protest estetizate, lipsite de strategie, igienizate pentru a fi partajate. Cele două nu mai sunt oferte separate, ele reprezintă o singură interfață perfectă. A diagnostica „pâine și circ” nu înseamnă a tânji după austeritate sau ascetism. Înseamnă a întreba, cu o urgență criminalistică: Ce a fost înlocuit de acest aranjament? Imaginația civică. Memoria istorică. Munca lentă și lipsită de farmec a construirii instituțiilor. Capacitatea de durere colectivă și prin urmare, de acțiune colectivă. Când pâinea este împărțită ca o favoare, iar circul este consumat ca un drept, cetățeanul se atrofiază în spectator, iar democrația devine o buclă de feedback în care consimțământul nu este dat, ci generat precum electricitatea, chiar de sistemele pe care ar trebui să le guverneze. Așadar, întrebarea persistă, nu ca o înfloritură retorică, ci ca un prag: Ce se întâmplă când pâinea se învechește și circul își pierde emoția? Când algoritmul se împiedică, subvenția expiră, iar spectacolul nu mai lipește fracturile? Acea tăcere după ce ultima firimitură cade și lumina reflectoarelor se estompează, nu este gol. Este prima rezonanță fragilă a ceva mai vechi, mai profund și mult mai periculos pentru putere: sunetul oamenilor care își amintesc că dețin cheile, nu ale arenei, ci ale porților.

Pâine și circ. Scrie în toate ziarele că vine iar pandemia, eu am surâs amar: înseamnă că se opresc războaiele. O să văd micile tanchete iar în fața blocului. Ce să mai spun? Să fie pace ca să moară „virusul” de necaz!…

Despre „Schmittism” sau nazismul intrinsec al democrației militante…

Data: 13 mai 2026 by Gheorghe Piperea

Carl Shmitt a fost un jurist notoriu al celui de-al treilea Reich, principalul ideolog juridic al nazismului. El s-a alăturat Partidului Nazist încă din 1933, an în care Hitler a preluat puterea printr-un hold-up parlamentar (în timp ce, prin regie a partidului nazist, o mulțime de protestatari violenți dădeau foc Reichstag – ului, cu tot cu parlamentarii în el, lui Hitler i se încredința, pentru motiv de urgență, demnitatea de cancelar, în ciuda faptului că partidul sau nu câștigase alegerile; a doua zi, Hitler a interzis toate celelalte partide și mișcări politice). Ca jurist influent și autor de cărți de filosofia dreptului, Carl Schmitt a oferit justificări ideologice regimului nazist. După 1945, a fost interzis de la predare în ambele Germanii. Surprinzător (și nu prea*), ideile sale au cunoscut o renaștere masivă în a doua jumătate a secolului XX și continuă să influențeze dezbaterile contemporane, atât pe dreapta, cât și pe stânga. Deși a trăit în aproape întreaga perioadă de vânătoare de naziști (a pierit de-abia în anul 1985), Schmitt nu numai că nu a fost deranjat nici măcar cu o floare – Schimtt a fost reabilitat mai abitir decât Marx (culmea ironiei negre, există un „Schmittism de stânga), iar ideile sale se regăsesc în politicile publice din și de după plandemie, așa cum bine remarca filosoful italian Georgio Agamben.

Termenul de „Schmittism” este un ansamblu de teorii politice, juridice și filosofice asociate cu Carl Schmitt. Câteva din ideile centrale ale „schmittismului”, preluate azi în politica europeană, reies din lucrări precum Conceptul de politică (1932), Teologia politică (1922) sau Dictatura (1921): – Distincția politică prieten-dușman — esența politicului nu stă în dezbatere, compromis sau valori universale (cum crede liberalismul), ci în capacitatea de a identifica un „dușman” existențial (intern sau extern); politica este, în ultimă analiză, despre conflict ireconciliabil; – Suveranul este cel care decide asupra stării de excepție; în momente de criză, legea normală poate fi în mod suveran suspendată; puterea reală aparține celui care decide cine și cum acționează în afara normelor; (notă: așa cum ne-a arătat clar Hitler, criza poate fi planificată și fabricată); – Liberalismul și democrația parlamentară sunt nocive — neutralitatea, dezbaterea rațională și pluralismul politic și de idei maschează realitatea conflictului politic și slăbește statul; democrația „autentică” presupune omogenitate („identitate între guvernanți și guvernați”), iar nu pluralism liberal; dictatura poate fi chiar mai democratică decât parlamentul slab; – Teologia are caracter politic — conceptele moderne ale statului (suveranitate, decizie, domnia prin lege etc.) sunt, de fapt, secularizări ale noțiunilor teologice.

În teoria politică și practica ideologică de azi, termenul „Schmittism” poate apărea fie cu titlu peiorativ, pentru a denunța tendințe autoritare, decizioniste, anti-liberale sau „iliberal-democratice” (ex: în analize despre populism, mișcări de extremă dreapta sau chiar anumite forme de suveranism), fie în mod descriptiv, în studii academice despre criza democrației liberale, starea de excepție (pandemie, criză climatică, război sustenabil), geopolitică multipolară, spațiu de influență (softpower la americani, Grossraum la nemți), tensiunea dintre liberalism și democrație. În context românesc, Schimttismul este enunțat în relație cu extrema stângă, dar apare ca politică latentă sau pe față ale unor partide ca usere sau personaje ca Bolojan și Arafat. Așadar, „Schmittism” – ul este o filosofie politică și un militantism socio-economic bazate pe ideile lui Carl Schmitt.

E foarte grav că se folosește azi ca reper „filosofia” juridică a unui nazist: real-politik, conflict, natural sau fabricat, viziune anti-liberală, care pune accentul pe decizie, suveranitate și identitate colectivă în detrimentul procedurilor parlamentare sau al universalismului abstract. Din momentul atacurilor de la World Trade Center (9 septembrie 2001), trecând prin criza financiară globală declanșată de falimentul băncii Lehman Brothers, și până în prezent, când ne confruntăm cu crize suprapuse ori sudate una de alta (pandemie, criză climatică, energetică, alimentară sau industrială, război „sustenabil”), Occidentul Colectiv a pășit în plin Schmittism, democrația devenind un regim militant, cu accente totalitare. Azi, digitalizarea și inteligența artificială nu mai lasă loc de dizidență, impunând „stabilitatea” în contra sau în ciuda votului popular și a opiniei publice. Lumea nu mai este un spațiu al colaborării, comerțului și diplomației, lumea este un conglomerat de război: hibrid, comercial, informațional, rece, fierbinte. Suveranitatea marilor puteri înseamnă nimic altceva decât dreptul discreționar de a decide cine și când îți devine inamic. Iar odată desemnat inamicul, omul normal trebuie să aleagă tabăra în care va lupta – fie ca soldat credincios al ursulelor sau al vulpilor viclene de la conducerea birocratică a imperiilor, fie ca amic implicit al celorlalte imperii. Refuzul de a lupta te transformă în țintă.

Dacă nu ați observat aplicațiile „schimittismului” în cazul birocrației UEropene, vă dau eu câteva exemple: scutul „democratic” european, complexul industrial al cenzurii, stabilitatea care impune „alegerea” celor desemnați dinainte de stăpânire (sub sancțiunea anulării alegerilor), „suveranitatea” UEropeană care înghite sau neagă suveranitatea națională, Europa cu două viteze, știrile și informațiile dintr-o singură sursă, guvernamentală etc.

Încă ceva… Doctrina lui Carl Schmitt pune în centrul acțiunii distincția prieten-dușman (friend-enemy). Politica nu înseamnă dezbatere, compromis, drepturi și libertăți sau valori universale ale umanității, ci identificarea unui „dușman” existențial (intern sau extern) care amenință identitatea colectivă. Pentru Schmitt și adepții săi, fără acest conflict ireconciliabil nu există politică adevărată – doar administrație tehnică. Ideea inamicului existențial este de bază în politica marilor puteri europene (Germania, Franța, mai nou Spania, mai puțin Italia) și, mai ales, este piatra de temelie a neoliberalismului și a progresismului de tip Renew. De aici a rezultat aberația cordonului sanitar. Cei care au o altă viziune trebuie ținuți la distanță, ca să nu contamineze poporul cu ideile lor dizidente, periculoase. Ei sunt implicit putiniști. Retorica a fost preluată de Iohannis, Dan, Bolojan, Ciolacu – toți cei care au ținut neapărat să pozeze în democrați. În Parlamentul European, dezbaterea este de fațadă (acel discurs de un minut pe care îl țin euro-parlamentarii, inclusiv eu, cu sala goală, este o batjocură la adresa ideii de democrație), iar votul nu contează, întrucât decizia este luată în prealabil în conclavuri restrânse. Cel mai recent exemplu este Acordul cu Statele Mercosur, dar lumea ar trebui să își reamintească modul insidios și non-democratic în care a fost desemnată, în două rânduri, Ursula von der Leyen ca președintă a Comisiei Europene (decizia din 2024 a fost luată de șase persoane, în cadrul unui Consiliu restrâns, la care nici măcar restul de 21 de șefi de state membre nu au avut acces). De asememea, e bine să vă reamintesc că, atunci când am formulat moțiune de cenzură contra Ursulei von der Leyen, după o clipă de uluire a sistemului, s-a „rezolvat” rapid – majoritatea a votat contra moțiunii, chiar dacă avea propriile critici la adresa acuzatei, iar acuzata m-a pictat drept „amic al Moscovei” (am dat-o în judecată la CJUE, pentru defăimare, dar mai durează …).

Și mai grav… Guvernarea prin starea de excepție (Ausnahmezustand) este ceea ce caracterizează administrația americană, UEropeană, britanică și canadiană la ora actuală. În momente de criză gravă (război, pandemie, criză climatică, terorism etc.), naturală sau fabricată, legea normală poate fi suspendată temporar, iar puterea reală aparține celui care decide cine și cum acționează în afara regulilor. Este ceea ce eu am numit, în cărțile mele de drept și în articolele pe care le-a scris în pandemie, „excepționalism economic și juridic”, o formă de totalitarism soft sau insidios, pe care sistemul ni-l livrează cu zâmbetul pe buze și cu justificarea că „este pentru siguranța voastră”. Es ist für Ihre Sicherheit …
Conceptul a fost explicat, mult mai pe larg și mult mai profund, de Giorgio Agamben, în relație cu pandemia. În stare de urgență/excepție, drepturile și libertățile încep prin a fi înghețate, după care sunt confiscate de stat. Ulterior, statul decide discreționar dacă și când redă aceste drepturi și libertăți. O face cu pipeta și doar condiționat de tot felul de renunțări și costuri, patrimoniale și personal-nepatrimoniale, deopotrivă. Este exact ceea ce se întâmplă azi, în decursul crizelor succesive și sudate una de la alta. Exemple de Schmittisme de la puterea din România? (i) ceea ce s-a întâmplat în pandemie – două perioade de stare de urgență (cu bucăți din decrete declarate neconstituționale de CCR – mă refer la contravenții) și 23 de perioade de stare de alertă (hotărârile de guvern cu pricina, toate, absolut toate, au fost desființate în justiție); Iohannis, Arafat și Cîțu au fost ilustrativi pentru acest curent politic insidios nazist; (ii) numărul absolut enorm de ordonanțe de urgență și, mai ales, numărul uriaș de legi care intră în vigoare prin „asumarea răspunderii guvernului” în Parlament. Legi care intră în circuitul juridic, cu andosamentul CCR și care, la câteva zile, sunt modificate, tot pe motiv de urgență…

Suveranismul, europenismul și războaiele comerciale…

Data: 13 mai 2026 by Cristi Pantelimon

Nu doar statele naționale au probleme de exercitare a suveranității. La nivel european, Comisia este presată să nu insiste cu preferințele europene în materie de vânzări de armament. Presiunea vine din partea aliatului cel mai mare al ultimelor decenii, SUA. Care aliat, se știe, se bazează foarte mult pe propria industrie de armament. Dar dacă UE este amenințată cu represalii din partea SUA (UE se angajase anul trecut să cumpere mai mult armament din SUA, în contextul războiului din Ucraina – și iată că deja avea un plan ascuns să nu execute angajamentul!), la fel de volatilă este și situația economiilor naționale europene.vAici avem, însă, două categorii de economii. Cele vestice, industrializate, exportatoare, și cele estice, care, din păcate, și-au pierdut capacitatea industrială tocmai în contextul aderării la Uniunea Europeană. În mod normal, economiile estice ar trebui să beneficieze în acest moment de reașezare a contextului economic și geopolitic global de o marjă mai mare de libertate, pentru a încerca să recupereze ceea ce au pierdut în materie industrială în ultimele decenii. Suveranismul este în principal despre industrializare. Și despre controlul suveran al acestei industrializări. Dar tocmai în acest moment, UE este „obligată” să preseze pentru a închide marja de libertate a statelor periferice, în contextul în care ea însăși (adică statele vestice dominante) este presată de SUA, de China sau alți actori să devină mai permisivă în materie economică. Și SUA și China reproșează Uniunii Europene tendința autarhică.

Între cele două mari economii și piețe de care depinde, UE va trebui să găsească o cale de mijloc sau un partener mai adecvat. Cel mai probabil, va fi China, dar drumul e încă sinuos. Însă, destinul UE nu este complet suprapus peste cel al statelor „periferice” din Est. Economia Germaniei se poate salva prin proiecte de tip SAFE sau prin colaborare cu China, dar dacă UE impune un standard în relația comercială cu China care să dezavantajeze statele estice în raporturile lor cu economia chineză, UE devine o nouă „cușcă de fier” (Max Weber), de data aceasta politică și nu doar economică. Realist vorbind, nici statele estice nu pot avansa acum în raporturile extracomunitare cu economiile dezvoltate (China, SUA) de pe poziții „suveraniste”. Filtrul UE este uneori necesar. Dar nu mereu și nu ca principiu de neocolit.

În concluzie, pentru a supraviețui realmente acestei crize planetare, UE ar trebui să fie suficient de fermă și în același timp suficient de flexibilă pentru ca statele membre neindustrializate să simtă un beneficiu real din apartenența „obligatorie” la UE. Altfel, Uniunea se va transforma într-o formă fără fond, cum era URSS în anii 1990…

Națiunea nr. 776

Data: 13 mai 2026 by Administrator

Descarcă PDF