Arhiva zilnică: 30 noiembrie 2023

Țara fără de țară: sub colții infracțiunilor contra noastră, deja cu violentă continuitate (economică, socială, culturală, educațională)…

Data: 29 iunie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Aproape că te poți jura că toți politicienii și guvernanții noștri sunt pe mână cu „investitorii” străini, inclusiv cu aceia având afaceri doar afară, dar într-un „limes” de piață ce ne privește, și care fac orice pentru a-și umfla buzunarele și conturilor lor pe seama delăsării, nepăsării, indiferenței noastre – ca popor, și a trădărilor și vânzărilor de țară, deja brute, ale guvernanților… Poți să te juri că inclusiv acest nou mecanism trântit pe masă (ni se sugerează, „de afară”) pentru supraimpozitarea (deja și a impozitării!) apelor, și care vine în completarea inițiativei de reducere a numărului de baraje și a acumulărilor din România, chipurile pentru a face mai verde Europa, chiar dacă noi vom ajunge o mare pată deșertificată, este tot urmarea unei scârbavnice aplecări a guvernanților spre trădarea, spre darea țării pe mâna străinilor, veneticilor… Căci, altminteri, cum să explici această continuă agresiune, deja infracțiune cu violență continuă (economică, socială, culturală, educațională) împotriva noastră? Pentru că, în proiectele lor „de țară” (fără țară, ca punct final al tuturor acestor guvernări și cârmuiri prezidențiale autiste), a intrat acum reglementarea tarifară a consumului apei la valori și principii de calcul de neînchipuit… Astfel, sub pretextul concluziilor unor analize și studii făcute de instituții internaționale, dar fără nici un punct de vedere dinspre țară, guvernanții și camarilele lor de vot politic guvernamental-parlamentar se pregătesc să scumpească exponențial apa (și cantitativ, și… calitativ!)… Căci, așa cum OCDE ne-a trântit în nas ușa dreptului de a dispune de propriile producții de energie electrică, când am șoptit, a speranță, dând pâinea ogoarelor pe mii de insule de panouri solare, că vom avea și noi, țara, o energie electrică mai ieftină, la fel pare a se întâmpla și cu noua resursă vizată, cel mai probabil, tot în rechizitoriul de acces în OCDE: apa… Pentru că, da!, intrăm într-o nouă structură de spoliere pe model FMI, BM și PNRR-UE, dar, de data aceasta, intrăm cu „amprentele” (de resurse) deja luate, gata „fotografiați” (ca drept de manifestare, de vociferare, de intrigare), practic, indexați și puși sub observare-urmărire de alți „big-brotheri”…

Acum este vorba despre apă… Despre consumul de apă pe care guvernanții, „la cererea instituțiilor externe”, s-au angajat să-l suprataxeze… Fără milă… Pentru că o țară nu poate fi hăituită, compromisă, distrusă și înlăturată din propria-i vatră cu milă… Și va fi vorba și despre apa de la robinet, din fântâni și puțuri, ba chiar și apa de ploaie, a consumatorilor casnici, dar și despre apele „uzinale”, care nu sunt în mod fundamental obligatoriu și consumate (nu în cazul hidrocentralelor), din economie… Și sunt vizate inclusiv hidrocentralele, cărora li se vor aplica noi calcule „de consum” (chiar dacă, prin baraje și turbine, apele trec, nu „se consumă”!) la nivel de debit și volum… Să nu scape nici o picătură! Și este halucinant să vezi vorbindu-se, în țara apelor tale, de o funcire „la picătură”… Ba, prin noua bifă de aderare la „clipbordul” altor spoliatori de țară (a ceea ce a mai rămas din țară) este prevăzută și montarea unor „superapometre” măsurând, nu doar cantitativ, ci și… calitativ (pentru diferențierea, probabil, între apele din rețeaua comună și cele, de gospodărire proprie, din fântâni și/sau captări), ajungând a plăti taxe și impozite, nu doar pe cantitate, ci și pe calitate… Căci, de apometrele de măsurare calitativă nu va scăpa nimeni…

Or, asta ar trebui să ne dea fiori! Pentru că, la nivel cantitativ, era de așteptat să avem parte de creșteri peste creșteri și majorări la majorări… Pentru că noi am permis asta. Am fost de acord cu tot ceea ce ni se întâmplă astăzi, un acord, fie el și „tacit” (și nu, nu doar sinucigaș economic și social, ci supus, spășit, obedient, laș) din clipa în care ne-au fost acaparate (ca piață de distribuție și vânzare) gazele din Marea Neagră înainte de a le extrage, din clipa în care ne-au fost confiscate resursele minerale aflate „în exploatare”, când redevențele au rămas mai mici decât ar accepta un calculator să „rotunjească” după virgulă… Am dat totul din exploatările în funcțiune, dăm totul, ca taxă pe viitor, din exploatările „in situ”… Iar noi vom tot plăti… Și probabil vom ajunge să ne dorim secete pentru a nu rămâne despuiați pe de-a întregul de tarife, taxe, biruri… Dar ce facem cu economia? Cu puținul care a mai rămas din ea? Ce facem cu barajele și acumulările de apă? Pentru că această acțiune mârșavă le vizează direct… Pentru că, după impunerea unor procente de calcul pe debite și volume de apă tranzitate, se vor acumula datorii ce nu vor mai putea fi plătite… Nu într-o țară în care energia electrică produsă aici este vândută afară ieftin, importând curent, poate același, la prețuri uriașe… Și nu doar pentru consumul intern, casnic și industrial-economic, dar și pentru a-l exporta ca donații și sprijin! Cum să supraviețuiască, dară, economic o hidrocentrală (nu mai vorbim despre competivitate ei ca preț al energiei produse) când, din profiturile care depind oricum de vreme, de secete și inundații (care pot comalta instalațiile), trebuie să plătească și noile taxe de apometru la volum/debit?… Și da, este un scenariu plauzibil să invoci o legătură directă, pentru îngenuncherea noastră definitivă, cu acțiunea de construire, din parteneriatul „unchiul Sam” cu Serbia, a centralei cu pompaj (de defluire în amonte a cursului Dunării) „Porțile de fier 3”!… Pentru că, la ce taxe vor trebui să plătească hidrocentrale din aval doar pentru a lăsa apa să treacă prin turbine (taxarea la debit/volum), acestea își vor închide singure ecluzele… Și atunci nu va mai fi o problemă eventuala invocare de către noi (oricum, nici nu pare a mai avea prin cine!) a unor drepturi de despăgubire din cauza afectării mediului și a economiei, din ziua în care, prin punerea în funcțiune a centralei „Porțile de fier 3”, nu va mai fi suficientă apă în aval de aceasta, spre hidrocentralele noastre, nici măcar pentru a mai mișca pala unei bătrâne mori de apă…

Se construiește cea mai mare închisoare din istoria omenirii…

Data: 29 iunie 2026 by Maria Diana Popescu

Guvernul Vestea a picat, dar, aveți puțintică răbdare. Mingea nu e în curtea băiețelului de la Cotroceni. E în mîna serviciilor care pregătesc la vremuri noi, hoți noi, cu aceeași hoți în spatele lor, care fac tîrguri între ei, se amenință cu dosare penale, vînd promisiuni și programe fictive. Guvernul stă să se nască din burta mamei „democrațiaˮ care și-a dat sufletul pentru că s-a ocupat 36 de ani doar de îngroparea României. Și de vină sînt tot rușii! Afirmația cum că Rusia este o amenințare reală pentru România, marșînd pe idea că Rusia a declanșat războiul din Ucraina, este manipulare grosolană, care are ca scop înarmarea și comerțul cu arme al marilor puteri. O mare parte a presei e manipulată și coordonată să transmită aceeași narațiune. E mare vînzoleală pe scena politică, mușterii dedați la privilegiile de lux vor să-și securizeze sinecurile, și, pentru aceasta, își transferă ֦responsabilitateaˮ de gașcă hoților noi. Ce fain e în România progresistă, pro-occidentală, pro-europeană! Crizele politice, economice și sociale, în contextul în care în România este alimentată cleprocrația, au slăbit statul și au vulnerabilizat România pe plan extern. Argumentul apartenenței la UE a devenit insignifiant în raport cu instabilitatea internă și profilul prost al clasei politice. Iar UE n-are mecanisme de intervenție pentru state eșuate, precum România, unde defilează liber corupția și servilismul politic cu caracter neromânesc şi antiromânesc. România e acum o jucărie în mîinile organismelor mondiale, U.E. e un for incapabil să apere continentul de fulgerele de la orizont, e doar o magazie de maşini şi unelte stricate, un aparat de radio gîjîind între lungimile de undă Washington, Bruxelles, Berlin, Tel Aviv, Paris. Și nu apare niciun curajos să mute scala, să închidă butonul sau să lase tunerul fără curent.

Cît privește orientarea „pro-occidentală” spre SUA, vedem că Trump a adoptat o politică autarhică, iar România nu este văzută de Washington decît ca folosință geo-starategică, din cauza propriei irelevanțe internaționale pe care au făurit-o autoritățile fără autoritate de la București, acum și mai mult, din cauza comedianului care face țara de rîs, care distrează mapamondul, acum cînd oala tensiunilor internaționale dă pe foc. Varșovia și Kievul se află în plină criză diplomatică. Fostul premier al Poloniei, Leszek Miller a declarat că Ucraina ar trebui să returneze, pe lîngă decorațiile poloneze la care au renunțat mai mulți oficiali de la Kiev, și armamentul și tehnica militară primite din partea Varșoviei. Disputa s-a acutizat după ce președintele Poloniei, Karol Nawrocki i-a retras lui Zelenski „Ordinul Vulturul Albˮ, cea mai înaltă distincție a statului polonez. Decizia a fost justificată prin atribuirea denumirii „Eroii UPA” unei unități a armatei ucrainene. La scurt timp după anunțul Varșoviei, Zelenski a returnat distincția prin poștă, urmat de mai mulți oficiali ucraineni care au anunțat că renunță la decorațiile poloneze primite. Printre aceștia se numără ambasadorul Ucrainei în Polonia, Vasilii Bodnar, ministrul de Externe Andrei Sibiga și șeful Direcției Principale de Informații a Ministerului Apărării, Kirilo Budanov.

Zelenski nu se lasă, aduce amenințări și avertismente directe la adresa omologului său polonez, Karol Nawrocki, afirmînd că acțiunile acestuia „se vor termina prost”. În cadrul unui interviu televizat, Zelenski l-a comparat pe Nawrocki cu Viktor Orbán și l-a acuzat că instigă la ură împotriva ucrainenilor din rațiuni politice interne. În ciuda faptului că Zelensky a recunoscut că a primit personal de la Nawrocki o carte despre masacrul de la Volînia, avînd astfel confirmarea clară a sensibilității Poloniei față de crimele din trecut, actorul amețit de arme, bani, putere și prafuri continua să amenințe și să meargă înainte cu glorificarea formațiunilor UPA (Armata Insurecțională Ucraineană). Istoricii reamintesc că UPA a fost o organizație de ideologie fascistă, al cărei obiectiv era epurarea etnică în vederea creării unei națiuni ucrainene omogene, fiind responsabilă de torturarea și uciderea a aproximativ 100.000 de etnici polonezi în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial.

Pe alte coordonate, tensiunile dintre Washington și Roma se umflă în pene. Trump o atacă din nou pe Meloni și invocă refuzul Italiei de a ajuta SUA în conflictul cu Iranul. Trump a afirmat că Prim-ministrul Italiei, Giorgia Meloni i-a cerut în repetate rînduri să facă o fotografie cu el în timpul summitului G7 din Franța. Trump a refuzat, pe motiv că Meloni are nevoie să-și reface popularitatea în scădere în Italia. Disputa evidențiază deteriorarea relațiilor dintre Trump și Meloni, considerați pînă de curînd printre cei mai apropiați aliați politici de pe cele două maluri ale Atlanticului. Tensiunile au apărut după ce Roma a refuzat utilizarea unor facilități militare din Sicilia în contextul conflictului cu Iranul și s-au accentuat ulterior pe fondul unor divergențe privind politica externă și relațiile cu aliații occidentali. Dacă tot am ajuns la capitolul „Trumpˮ, acesta a afirmat că Europa trebuie să despăgubească America pentru ajutorul militar de 350 de miliarde de dolari acordat Ucrainei sub conducerea lui Biden. De unde să de Europa atîtea parale lui Trump, cînd chiar el într-un discurs anterior afirma că „Europa e slăbită, anemică, săracă, coruptă și lipsită de securitateˮ. Nu din cauza Rusiei, ci din cauza conducerii de la Bruxelles. Ursula a minat Europa, iar acum este un continent care a înlocuit valorile cu directivele și statisticile. Europa Ursulei trebuie controlată la sînge și resetată. Trump spune că dacă lucrurile vor continua astfel, în mai puțin de 20 de ani, foarte multe state membre vor părăsi această „bancă de război, pentru că Uniunea nu mai este una economică, ci o Uniune de război, fără identitate, fără coerență, un amestec globalist fără suflet economic, financiar și fără direcție. Trump a promis că se va implica și va susține strict rezistența politică a partidelor suverane și naționaliste, astfel încît democrația nimicită de Ursula să fie reanimată. În această democrație de décor nu mai ai voie să-ți iubești țara, ci doar Uniunea. Dacă îți iubești țara ești acuzat de „putinismˮ. Corecte, afirmațiile lui Trump, dar se știe că, în același timp, SUA a profitat de țările care au devenit mîrțoage. Trump a mai afirmat că Europa și-a pierdut libertatea.

Așa este, sîntem ultima generație liberă, în curînd vine închisoare digitală. A spus-o Julian Assange care a văzut din interior cum se construiește cea mai mare închisoare din istoria omenirii. Nu din ziduri, ci din date personale și rețele. Existența noastră va deveni o piesă într-un sistem și nu mai e nevoie să fii arestat ca să te supună. Pînă și accesarea internetului se va face în baza buletinului. Identitatea fiecăruia va fi cuplată la sistemul închisorii digitale. Telefonul nostru știe despre noi mai mult decît propria familie, iar statul îți va cunoaște tot statului digital. Ne pierdem încetul cu încetul libertatea, ori de cîte ori acceptăm un DA la termeni și condiții. În mai puțin de un deceniu, fiecare mesaj, fiecare respirație digitală, fiecare imagine a noastră, fiecare clic pe maus, fiecare enter, vor fi parte dintr-un singur stat global al controlului. Inteligența artificială va hotărî pentru noi, va ști totul despre noi, vom fi monitorizați și controlați total. Aplicațiile pe care le folosim și le cunoaștem, ne cunosc mult mai bine și tot ele ne vor vinde, cum ne vînd politicienii străinilor. Noi sîntem ultima generație care pe jumătate mai poate alege. După noi, cetățenii planetari se vor supune setărilor din fabrică ale închisorii digitale. Deocamdată trăim în închisoare în care moriștile stricate ale politicii ne-au aruncat, crezînd că-l pot fura şi pe Dumnezeu, deşi în mintea lor El nici nu există. Așa, docili cum sîntem, visăm între gratiile existenței că odată cu investirea noului guvern vom păși în bunăstare şi civilizaţie. Guvernul se va îngriji nu să plătim taxe ca în Europa, ci să fim plătiţi ca în Europa. Fiecare român va consuma lapte şi miere din heleşteul propriu, ba chiar, clasa politică, extaziată de realizările sale, va deveni brusc cointeresată de fiecare cetăţean în parte şi se va strădui să lucreze bine cu punctuaţia şi majuscula îmbogățirii noastre. Acest corp corup din politica, înţesat de cadre cu C.V.- uri în biblioraft (recorduri de diplome, licenţe, masterate, doctorate, atestate, burse, cursuri, specializări et caetera), va crea românul de tip suveran, care va reuși să anihileze sistemul lor de tip afacere necurată, și-i va trimite după gratii pe toți cleptomanii care au pus ţara pe pragul unor exagerări istorice. Precum am mai spus, politica românească este îmbîcsită de indivizi cu interese meschine, de trădători, șantajiști, slugarnici, hoți, care manifestă ură şi dispreţ faţă de poporul român de care istoria a tras întotdeauna cu dinţii.

Ursula, nu uita: „Fie roata și pătrată, tot se-nvârte ea odată!”…

Data: 29 iunie 2026 by Gheorghe Piperea

Finalul mandatului Ursulei von der Leyen ar putea fi mai aproape decât credem și ar putea veni de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Pe rolul CJUE sunt acum trei dosare care, dacă se finalizează cu admiterea acțiunii, pot determina demisia obligatorie a Ursulei. Iată-le pe primele două, în ordinea importanței și a gravității: (i) acțiunea în anularea programului de înarmare rapidă a UE, intitulat Security Action for Europe (SAFE), acțiune formulată de Roberta Metsola, în numele și pe seama Parlamentului European; (ii) acțiunea în anularea acordului UE cu statele membre Mercosur, formulată de Polonia. Există, însă, o a treia acțiune pe rolul CJUE, care ar putea avea și mai rapid efect de demisie sau de demitere a Ursulei. În 2021, mai mulți europarlamentari și cetățeni au cerut accesul la contractele de achiziție anticipată de vaccinuri anti-covid semnate de CE cu Big Pharma (Pfizer/BioNTech, AstraZeneca, Moderna etc.). Acțiunea* a fost admisă în 2024. Cum bine se știe, într-o secretomanie demnă de regimuri autoritate, de tip nord-coreean, CE a oferit doar versiuni aproape în totalitate acoperite cu negru ale contractelor de achiziție, invocând motive de confidențialitate comercială**, integritatea negocierilor și protecția datelor personale (numele membrilor echipei de negociere și anumite clauze). Tribunalul General al UE a constatat că CE nu a oferit publicului un acces suficient de larg la informațiile de interes public relative la contracte și a anulat parțial deciziile Comisiei Europene de anonimizare. CE a făcut apel la CJUE. Avizul Avocatului General Athanasios Rantos de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), emis la 11 iunie 2026, solicită CJUE să respingă apelul Comisiei Europene împotriva hotărârilor Tribunalului General din 17 iulie 2024. Avocatul General Rantos subliniază că transparența procesului de negociere a acordurilor pentru vaccinurile anti-covid este de interes public, în sensul Regulamentului 1049/2001 privind accesul public la documente. El critică atitudinea opacă a CE și lipsa de responsabilitate financiară (accountability) pe care și-o arogă. Comisia Europeană, notează Rantos, nu a demonstrat că divulgarea clauzelor referitoare la despăgubire ar fi de natură să încurajeze un comportament strategic abuziv sau să crească riscul unor acțiuni în răspundere împotriva întreprinderilor farmaceutice.

Aceste clauze vizează în principal mecanismele de rambursare între statele membre și producători după stabilirea unei eventuale răspunderi, iar nu condițiile de declanșare a răspunderii directe față de terți. Prin urmare, nu se justifică restricționarea accesului public. Or, prin această secțiune a avizului său, Avocatul General confirmă o „teorie a conspirației” îndelung contestată și cenzurată, atât de autorități, cât și de legacy media și de platformele online: contractele cu producătorii conțin clauze de imunitate de răspundere a producătorilor pentru efectele adverse ale vaccinurilor, deși astfel de clauze sunt interzise prin lege în UE. Rantos a adăugat că „divulgarea versiunilor anonimizate ale declarațiilor privind absența conflictelor de interese nu permite constatarea specifică și eficientă a imparțialității membrilor echipei de negociere”. Or, așa ceva este este necesar pentru un control democratic real, mai ales în contextul unor negocieri de miliarde de euro derulate rapid, în afara procedurilor obișnuite de achiziții publice.

De notat aici că, deși suntem la distanță de cinci ani de aceste contracte, nu știm nici azi cine sunt acești „negociatori” anonimizați. Iritant de-a dreptul este că un dosar de cercetare penală se află dosit în niște sertare, în stadiul de dosar in rem (cercetare relativă la fapte, iar nu la persoane). Kovesi însăși a luptat la baionetă cu parchetul din Bruxelles ca să preia dosarul la EPPO și să îl încuie în sertar. A reușit. Va fi aproape imposibil să se stabilească vina pentru aruncarea pe fereastră a 70 de miliarde de euro din banii europenilor, pentru vaccinuri inutile și chiar nocive. CJUE este așteptată să se pronunțe asupra recursului CE peste vară. Avizul Avocatului General, defavorabil CE, ar trebui să fie decisiv în respingerea recursului CE. Să ne reamintim, în plus, că CJUE s-a mai pronunțat o dată în șirul de spețe Pfizergate. Este vorba de decizia din mai 2025 relativă la sms-uri secrete dintre Ursula și CEO – ul de la Pfizer, Albert Bourla, prin care s-au „negociat” achiziții de 35 de miliarde de euro pentru achiziția centralizată de vaccinuri anti-covid. A fost principalul motiv pentru care am formulat și susținut moțiunea de cenzură contra Ursulei, anul trecut. Majoritatea parlamentară (care acum îi este ostilă Ursulei) a salvat-o atunci de la demitere prin vot majoritar.

De aceea, fără a pica în optimism exagerat, să contemplăm, totuși, împreună zicala românească: „Fie roata și pătrată, tot se-nvârte ea odată”…

România lor împotriva României noastre…

Data: 29 iunie 2026 by Zoe Dantes

Există momente în viața unei națiuni când problema nu mai este cine guvernează. Problema devine dacă mai există cineva care guvernează cu adevărat pentru poporul pe care pretinde că îl reprezintă. România pare să fi ajuns exact în acel punct. Privind spectacolul ultimelor luni, ai impresia că țara nu este condusă de oameni de stat. Are administratori ai propriei supraviețuiri politice. Nimeni nu vorbește despre construcție. Nimeni nu vorbește despre viziune. Nimeni nu vorbește despre România peste zece sau douăzeci de ani. Toată energia clasei politice este consumată de negocieri, calcule, împărțirea funcțiilor și conservarea privilegiilor. Țara poate să aștepte. Cetățeanul poate să aștepte. Numai interesele lor nu pot aștepta. Și poate că aici se află adevărata tragedie a României de astăzi: nu lipsa resurselor, nu lipsa oportunităților, nu lipsa inteligenței colective. Doar mediocritatea ridicată la rang de sistem. De ani de zile, aceeași clasă politică produce aceleași rezultate și promite aceleași miracole. Aceiași oameni care au participat la toate marile decizii ale ultimelor decenii apar în fața românilor cu aerul unor salvatori proaspăt coborâți din afara sistemului. Este o insultă la adresa inteligenței publice. Ni se vorbește astăzi despre noi formule de guvernare și despre viitori miniștri prezentați drept tehnocrați.

Dar unde sunt tehnocrații? Unde sunt profesioniștii independenți? Unde sunt oamenii care au construit ceva prin competență și performanță profesională, nu prin apartenență de partid și relații politice? Românii nu văd tehnocrați. Românii văd politicieni reambalați. Văd activiști promovați în funcții. Văd oameni care au trăit aproape exclusiv în interiorul structurilor de partid și care ne sunt prezentați peste noapte drept specialiști neutri. Până și cuvintele au început să fie golite de sens. La fel cum a fost golită de sens și răspunderea politică. Nimeni nu răspunde pentru nimic. Nici pentru stagnare. Nici pentru eșecuri. Nici pentru promisiunile abandonate. Mai ales PSD. Pentru că, indiferent câte justificări s-ar căuta, PSD rămâne principalul beneficiar al puterii politice din România ultimelor decenii. Nu poți controla majorități, guverne, ministere și administrații locale ani la rând și să pretinzi că altcineva este responsabil pentru starea țării.

După atâta timp, nu mai există moșteniri grele. Există doar bilanțuri grele. Iar bilanțul este unul pe care milioane de români îl simt în fiecare zi în buzunarul lor. Pentru că în tot acest joc al puterii lipsește exact omul în numele căruia spun că guvernează. Cetățeanul român. Omul care muncește. Omul care plătește taxe. Omul care suportă inflația. Omul care vede cum traiul devine mai greu de la lună la lună. În timp ce partidele discută despre funcții, românii discută despre facturi. În timp ce politicienii negociază ministere, românii negociază cu propria supraviețuire. În timp ce liderii politici își împart influența, cetățenii își împart ultimele resurse. Aceasta este ruptura care crește sub ochii noștri. O ruptură între o clasă politică tot mai preocupată de sine și o societate tot mai abandonată. În acest peisaj, instituția prezidențială nu există. Nu oferă direcția și asumarea pe care mulți cetățeni le așteaptă. Noi știm de ce. Nu mai este cazul să întru în amănunte. Într-o perioadă de neliniște socială, economică și politică, România are nevoie de leadership vizibil, de poziții clare și de capacitatea de a uni o societate fragmentată. Prea des însă, concluzia lăsată este aceea a unei conduceri până la absență, într-un moment care cere mai mult decât administrarea tăcerii. Știm toti de ce și pentru care motiv. Când ești numit în cea mai înaltă funcție în stat, decizia nu îți aparține.

Și mai există un aspect asupra căruia clasa politică refuză să reflecteze. Alegerile. Românii au fost chemați la urne. Au votat. Au ales. Și totuși, ceea ce a urmat a alimentat sentimentul că voința exprimată de cetățeni este importantă doar până în clipa în care încep negocierile pentru putere. Din acest motiv, tot mai mulți oameni au impresia că între votul lor și deciziile care se iau în numele lor există o prăpastie care se adâncește cu fiecare ciclu electoral. Aceasta este adevărata criză democratică. Nu lipsa votului. Îndepărtarea puterii de voința celor care votează este evidentă. În paralel, o parte a clasei politice continuă să ducă războaie ideologice pe care cetățenii nu le-au cerut niciodată. Într-o țară în care oamenii sunt preocupați de costul vieții, de siguranța locurilor de muncă, de viitorul copiilor lor și de supraviețuirea economică a familiilor, anumite grupuri politice par să considere că marile urgențe ale României sunt confruntările permanente cu instituțiile care încă se bucură de încrederea unei părți importante a societății.

De ani de zile, discursul unor reprezentanți ai USR și ai mediilor ideologice apropiate acestui partid este perceput de mulți români ca o ofensivă constantă împotriva Bisericii Ortodoxe Române. Nu vorbim despre critica legitimă, care într-o societate liberă este firească și necesară. Vorbim despre o ostilitate care pare să depășească dezbaterea și să intre în zona disprețului cultural și identitar. Există o diferență fundamentală între a cere transparență și reformă și a trata cu superioritate una dintre instituțiile care, indiferent de opiniile fiecăruia, reprezintă pentru milioane de români un reper spiritual, cultural și identitar. În loc să înțeleagă această realitate, o parte a clasei politice pare hotărâtă să transforme Biserica într-un adversar permanent. Este o eroare politică majoră. Nu pentru că Biserica ar fi mai presus de critică. Pentru că un politician care declară război propriilor repere naționale și culturale ajunge, în cele din urmă, să declare război unei părți semnificative din propriul popor. Iar aceasta nu este modernizare. Nu este reformă. Nu este progres. Este doar încă o dovadă a rupturii dintre o elită politică tot mai izolată și o societate pe care pretinde că o reprezintă, dar pe care pare să o înțeleagă din ce în ce mai puțin. În tot acest context, problema nu mai este doar lipsa de competență. Nici măcar lipsa de viziune. Problema devine lipsa de asumare. Vedem lideri politici care vorbesc mult, dar decid puțin. Care comentează tot, dar răspund rar. Care se poziționează permanent în afara responsabilității directe, chiar și atunci când dețin puterea.

Guvernarea devine o succesiune de reacții, nu de decizii. O administrare a crizelor, nu o prevenire a lor. Iar cetățeanul rămâne singurul actor care plătește consecințele. România nu mai este în faza în care poate fi liniștită prin discursuri. România este în faza în care oamenii observă, compară și trag concluzii. Iar concluzia care se conturează tot mai des este simplă și periculoasă pentru orice sistem politic: distanța dintre societate și cei care o conduc nu mai este doar mare. Devine structurală. Într-o astfel de realitate, tăcerea nu înseamnă acceptare. Înseamnă acumulare. Iar acumularea nemulțumirii sociale este, în istorie, întotdeauna mai stabilă decât pare și mult mai imprevizibilă decât cred cei care o ignoră. Pentru că, la final, nicio societate nu rămâne pasivă la nesfârșit atunci când simte că este ignorată. Iar niciun sistem politic nu rezistă la infinit atunci când uită pentru cine există.

Trăim în plin an 1950. România a redevenit Republica Populară Română. Rușine!

Data: 29 iunie 2026 by Ionuț Țene

Percheziția cu mascați și procurori la domiciliul cunoscutului avocat civic Mihai Rapcea mi-a adus aminte de cumplitele vremi ale anilor ’50. După anularea alegerilor prezidențiale din decembrie 2024 și legiferarea legii anticonstituționale Vexler, România nu mai funcționează din punct de vedere juridic ca democrație și stat de drept care respectă legea, ci e în plină distopie totalitară bolșevică de tip Orwell. Când s-a votat legea Vexler anul trecut am spus că această lege nu are legătură cu interzicerea antisemitismului, ci cu interzicerea valorilor și personalităților cultural‑românești. Apologeții legii spun că autorii acuzați de lege vor fi afectați doar în spațiul public, adică nu vor avea statui, nume de străzi sau nume de instituții, dar de fapt legea duce la interzicerea lor ca valori literare și culturale în biblioteci private și publice. Procurorii și polițiștii caută cărți de Radu Gyr sau Octavian Goga în biblioteci private, lucru ce îmi amintește de o carte a lui Marius Oprea despre poetul Vasile Voiculescu în arhivele Securității, în care securiștii, în anii ’50, considerau corp delict cărțile de poezie. Pentru deținerea cărților de poezie ale unor autori considerați interziși erai arestat, făceai pușcărie la Aiud, Jilava sau Gherla. Dacă Dumnezeu îți dădea zile să nu mori în pușcărie, mureau apoi, la un an de la eliberare, din cauza bolilor, cancerului și supărării, ca Vasile Voiculescu.

Nu am crezut că voi apuca în așa‑zișa democrație să văd procurori în 2026, într‑un stat UE, ajungând la orgasm juridic la propriu când văd o carte de Radu Gyr ca și corp delict într-o biblioteccă persoanlă. Este de necrezut. Radu Gyr e în istoriile literaturii ale lui George Călinescu și Nicolae Manolescu din 1968, dar interzis în biblioteci private, deși cărțile lui sunt încă în biblioteci publice. E de Kafka. La fel, interzicerea sfântului Ilie Lăcătușu, canonizat de Sfântul Sinod și de Patriarh, este absurdă. Urmează arestarea membrilor Sinodului de noii procurori sovietici? Urmează, ca în anii comunismului, reinventarea unui fond secret – S, așa cum era la bibliotecile publice înainte de 1989? În ce țară totalitară și distopică trăim! Parcă suntem în piesa ”Rinocerii”, în absurdul lui Eugène Ionesco. Soția lui Mihai, Sabina Hănceanu, a declarat, într‑o intervenție la Gabriela Calițescu, că anchetatorii aveau o listă și căutau cărți aparținând unor autori precum Mihai Eminescu, Octavian Goga și Valeriu Gafencu, precum și obiecte religioase, inclusiv iconițe cu figuri religioase, cum ar fi Sfântul Ilie Lăcătușu. Și tricouri verzi. Mai nou se interzic culorile? „Am ajuns să ne fie frică că avem în casă operele lui Eminescu sau o iconiță cu Arsenie Boca, Ilie Lăcătușu.” Trăim în 1950, așa cum afirmă și soția lui Mihai Rapcea în interviu: „Să facă o listă cu cărțile interzise, să știm să nu le mai ținem în casă.” Nu-mi vine să cred în ce situație dictatorială am ajuns într-o țară care se consider democrată. În România se încalcă Constituția, legile țării și democrația atunci când procurorii calcă casele cetățenilor pentru a identifica cruci și cărți de literatură română. Trăim o plină distopie de tip Huxley, în plină piesă „Rinocerii” de Eugène Ionesco.

România a devenit un stat totalitar de tip bolșevic, în care cetățenii sunt călcați noaptea de mascați pentru că citesc literatură română. E absurd; situația e chiar mai rea decât pe vremea lui Ceaușescu, când Securitatea nu mai trebuia să bată la ușă ca să‑ți caute în bibliotecă ce cărți citești. Și securiștii de atunci și-au dat seama de penibilul situației, dar noii procurori și polițiști din prezent au modele torționariii din anul 1950? România a ajuns un stat totalitar de tip bananier, o anexă a unor interese străine de poporul român. Aștept CSM, Inspecția Judiciară și Avocatul Poporului să se autosesizeze în privința acestor abuzuri ale procurorilor fără cultură română de la parchet, pentru aceste abuzuri flagrante împotriva Constituției, democrației și legislației în vigoare. Procurorii și polițiștii care participă la aceste încălcări ale legilor statului și democrației trebuie anchetați și sancționați, nu numai moral de poporul român, ci și legal de instituțiile statului. Refuz să trăiesc în anul 1950, așa cum vor apologeții unei legi care ne-a întors la perioada instaurării bolșevismului în plină Republică Populară Română. Democrația și libertatea trebuie apărate. În timp ce hoții și cei care au distrus România scapă de prescripție prin prelungirea proceselor, tinerii care citesc poezii acasă sunt reținuți, ca în anii lui Ana Pauker, Teohari Georgescu și Alexandru Nicolschi. Suntem un stat sub ocupația intereselor altui stat, iar prigoana împotriva cetățenilor liberi și a libertății de exprimare face jocul Rusiei, pentru ca țara noastră să fie acuzată ca stat „fascist”. E o trădare a interesului național. România nu mai este stat UE când procurorii și polițiștii încalcă drepturile omului și libertățile cetățenești ca pe vremea consilierilor sovietici. Rușine!

Fericiți cei ce nu fac nimic!

Data: 28 iunie 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

Este o concluzie la care am ajuns după Revoluție, cunoscând mai bine realitățile sociale, economice și, cât de cât, politice. Câteva exemple și situații pot susține cu prisosință această afirmație. Au fost puși pe liber sau, altfel spus, au fost dați afară din servicii milioane de muncitori, funcționari și militari. Cei mai mulți erau oameni tineri, cu experiență și competență în domeniul lor de activitate. Li s-au dat acele „salarii compensatorii”, pentru a se retrage din producție și a se duce acasă, ca să nu mai facă nimic. Am pierdut astfel un tezaur uman inestimabil. Meseriași cu înaltă pregătire profesională au început să împingă vântul pe stradă, să încerce să deschidă câte o mică afacere, să se reprofileze, să-și caute locul peste mări și țări, pur și simplu, să existe și să aibă iluzia că nu ruginesc. Rezultatele se văd azi, după mai bine de treizeci de ani. Mâna de lucru calificată este greu de găsit. Meseriașii adevărați sunt pe cale de dispariție, ca să nu-i numesc adevărate „monumente istorico-umane”. Cârpaci și meseriași de trei parale, care se pricep la toate și la nimic, întâlnești pe toate drumurile. Unul dintre ei îmi spunea: „Știu să fac orice în lume, doar grijanie nu știu să fac!” Ca să vezi! Bine că mai avea atâta brumă de bună – cuviință! Când i-am văzut niște lucrări, puțin a lipsit să nu o iau la fugă.

Au fost distruse nenumărate unități de producție, respectiv combinate, uzine, fabrici, abatoare, sere, mine, sonde, rafinării, bănci și multe altele. S-a justificat că s-a schimbat modul de producție, de la cel centralizat-comunist la cel capitalist, la economia de piață. Unități de valoare europeană au fost vândute pe nimic unor oameni puși pe căpătuială, care s-au opintit din greu să le distrugă și să le ducă la fier vechi. Nouă nu ne mai trebuiau. Noi nu mai aveam nevoie de nimic! Azi cumpărăm totul de la străini. Până și capse de prins foi de hârtie luăm din Germania, iar agrafe folosite în același scop din Taiwan. Noi nu mai putem să facem nici atâta lucru! Cândva produceam de la ace cu gămălie până la avioane, azi nu mai facem nimic, cumpărăm totul!

Au fost distruse fermele de stat și ceapeurile și lumea a răsuflat ușurată. S-a împărțit pământul, dar repede ne-am dat seamă că agricultura este foarte păguboasă, că între agricultură și contabilitate trebuie clădit un zid cât fostul zid al Berlinului, ca să nu se vadă între ele și să se ia la bătaie. Această convingere s-au grăbit să ne-o inoculeze și frații noștri de la cârma țării și prietenii din afară. Subvenționarea masivă a agriculturii în alte țări a permis străinilor să aducă produse agricole și preparate diverse la prețuri foarte mici și astfel au pus pe butuci pe orice întreprinzător român. Astăzi mâncăm castraveți din Vietnam, mere din Italia, struguri din Africa de Sud, roșii din Turcia, fasole din Egipt și lista ar putea continua. Vedem bine că nu sunt bune, că au doar aspect, dar nu au gust, nu au miros, nu au ceea ce aveau fructele și legumele noastre, carnea păsărilor, porcilor și celorlalte animale ale noastre. De ani de zile, când se apropie Crăciunul, la noi apare și pesta porcină. De ani de zile porcii noștri nu mai au voie în târg. De la alții ne vin cantități imense de carne. Aceea e bună! Astăzi se dau subvenții și la noi pentru agricultură. Culmea, că cel care nu face nimic este subvenționat de câteva ori mai mult decât cel ce muncește pe aceeași unitate de teren. Vreau să spun că cel care nu lucrează terenul, ci declară că l-a lăsat pentru „pășune” primește de câteva ori mai mulți bani față de cel care ară, discuiește, cumpără sămânță, seamănă, pune îngrășăminte, întreține cultura, recoltează. Altfel spus, fericiți sunt cei ce nu fac nimic!

Au apărut ca ciupercile după ploaie niște jocuri piramidale de tip „Caritas” ori „FNI”, care au stors bruma de economii a multora dintre români, ori i-au lăsat fără case pe alții. Ne amintim deviza organizatorilor acelor megaexcrocherii, deviză care trona pe pancarte uriașe prin orașe: „Dormiți liniștiți! Avem noi grijă de banii voștri!” Și au avut! Sutele de taxe și impozite, birocrația și abuzurile unor organe de inspecție și control au descurajat micii și marii întreprinzători, aducându-i în pragul falimentului. Mai fericit ești dacă stai în banca ta și te mulțumești „cu ce este”, decât să te chinui să pui pe picioare o afacere, indiferent de domeniu.

Am alungat din posturi de conducere, din posturi cheie, oameni competenți și am cultivat tot într-o veselie nepotismul, favoritismul, incompetența. Legea bunului – plac a fost principalul criteriu de selecție al oricărui șef de instituție. A fost suficient să intri într-o gașcă de interese, ca să fii propulsat, promovat; ai încercat să te ridici pe brânci, pe forțe proprii, prin muncă cinstită, ai fost marginalizat, sfidat, eliminat din viața publică. Te crucești când vezi oameni care abia știu să citească în funcții centrale, dispunând de viața și destinele a mii de oameni, cărora le-a cântat cioara. Ne mirăm acum și ne dăm cu pumnii în cap, când auzim de datoriile uriașe ale țării, datorii pe care nici nepoții noștri nu vor fi în stare să le plătească, de greutățile asemănătoare cu cele din vreme de război prin care trece țara, de lipsurile și neajunsurile de zi cu zi, de teama zilei de mâine, de buimăceala copiilor noștri, de lipsa de orizont și de viitorul tot mai neclar al fiecăruia în parte și al tuturor laolaltă. S-a stins entuziasmul post-revoluționar, când societatea românească era în stare să mute și Carpații de la locul lor. Unii s-au apucat de afaceri murdare, de trafic de droguri, de țigări și carne vie, de mituit și de corupt pe oricine și pentru orice. Și le-a mers! Palatele și mașinile, conturile și funcțiile învârtiților zilei i-au făcut pe mulți să intre într-o stare de apatie, de indiferență, convinși fiind că cei mai fericiți sunt cei ce nu fac nimic! Păi, nu?

„Turnătorii” din viața noastră… (1)

Data: 28 iunie 2026 by Grigorie N. Lăcrița

Există un moment precis în care omul modern și-a semnat capitularea fără să știe… Nu a fost un moment dramatic, nu a existat o invazie cu trupe, nu s-a tras niciun foc de armă. A fost un moment banal, aproape festiv: desfacerea cutiei unui produs nou-nouț, conectarea acestuia la WiFi și un clic pe butonul „Accept” al termenilor și condițiilor pe care nu i-a citit nimeni. În acel clic nevinovat se ascunde cel mai mare paradox al civilizației moderne: omul a plătit – uneori sume considerabile – pentru propriul său instrument de supraveghere. L-a adus în casă cu mâinile lui, l-a instalat în dormitor, în bucătărie, în camera copilului, la baie. Și, mai mult decât atât, l-a iubit. I-a cumpărat upgrade-uri. L-a recomandat prietenilor. Acesta este marele paradox al „Internetului Lucrurilor” (IoT – Internet of Things): nu ne-a cucerit prin forță, ci prin seducție. Nu ne-a luat libertatea prin decret, ci ne-a convins să i-o oferim cadou, ambalată frumos în hârtie lucioasă și livrată acasă, cu livrare gratuită. Articolul de față nu este un manifest împotriva tehnologiei. Tehnologia este neutră – un bisturiu poate salva o viață sau poate lua una, în funcție de cine îl ține în mână. Ceea ce ne propunem este să ridicăm vălul de pe un mecanism invizibil și să răspundem la câteva întrebări fundamentale: Cine ne ascultă?; Ce face cu ce aude?; Și – mai ales – ce putem face?

Să ne întoarcem cu câteva decenii în urmă. Casa era cetatea individului – un spațiu sacru, protejat de ziduri, de legi și de o cutumă morală universală: nimeni nu intră la tine fără invitație. Dreptul la inviolabilitatea domiciliului figura în toate constituțiile lumii civilizate și era considerat un drept fundamental al persoanei, alături de dreptul la viață. Astăzi, același domiciliu este traversat permanent de semnale invizibile care transportă datele noastre cele mai intime spre servere aflate pe alte continente. S-a întâmplat treptat, fără un act de violență vizibil, printr-un proces pe care sociologii îl numesc „normalizarea supravegherii”. Prima breșă a fost telefonul mobil. Am acceptat să purtăm cu noi, zi și noapte, un dispozitiv care știe unde ne aflăm la orice oră, cu cine vorbim, ce scriem, ce fotografiem. A fost ușor de acceptat pentru că beneficiile erau evidente și imediate: comunicare, orientare, acces la informații. A doua breșă a fost rețelele sociale. Am acceptat să expunem voluntar fragmente din viața privată – fotografii de vacanță, opinii politice, relații sentimentale – în schimbul validării sociale și al sentimentului de conexiune cu ceilalți. A treia breșă – și cea mai perfidă – a fost Internetul Lucrurilor.

Spre deosebire de telefon și de rețelele sociale, unde există măcar o conștientizare minimă a faptului că ești „online”, obiectele inteligente din casă operează în umbră, în permanență, fără să ceară confirmarea ta la fiecare transmisie de date. Frigiderul tău nu îți trimite o notificare: „Tocmai am raportat că ai cumpărat bere și înghețată la ora 11 noaptea”. Aspiratorul robot nu te anunță că a finalizat cartografierea completă a apartamentului tău și a trimis harta la centrul de date. Becul inteligent nu îți cere permisiunea înainte de a raporta la ce oră te-ai culcat și la ce oră te-ai trezit. Ele fac toate acestea în liniște, cu o eficiență impecabilă, în fiecare zi. Aceasta este trădarea liniștită.

Să facem un inventar complet al „turnătorilor” care locuiesc cu noi. Lista este mai lungă decât ne-am imagina și crește cu fiecare an care trece. Telefonul inteligent este, fără îndoială, cel mai sofisticat instrument de supraveghere personală creat vreodată. Și îl purtăm la noi în permanență. El știe: locația noastră precisă în fiecare moment (prin GPS, WiFi și triangulare celulară); cu cine vorbim, când și cât timp; ce scriem în mesaje private – inclusiv în aplicații criptate, prin captarea tastaturii; ce fotografiem și când; ce aplicații folosim și cât timp le accesăm; ritmul cardiac, numărul de pași, calitatea somnului; ce site-uri vizităm, ce produse căutăm, ce cumpărăm online; vocile din jurul nostru, prin microfonul activ în fundal. Cercetătorii de la Universitatea Princeton au demonstrat că zeci de aplicații populare – inclusiv unele din domeniul sănătății și al educației pentru copii – transmit date către terți fără consimțământul explicit al utilizatorului, adesea chiar și atunci când utilizatorul a dezactivat permisiunile relevante.

Televizorul modern nu mai este un simplu receptor de imagini și sunete. El este echipat cu microfon, cameră video și sistem de recunoaștere a vocii. Producători precum Samsung au recunoscut explicit în politicile de confidențialitate că dispozitivele lor „pot capta conversațiile din apropiere”, inclusiv discuțiile private purtate în fața televizorului, și că aceste conversații pot fi transmise unor terți. Mai mult decât atât, prin sistemul ACR (Automatic Content Recognition), televizorul știe exact ce urmărești, secunda cu secundă. Aceste date sunt vândute companiilor de publicitate și, în anumite jurisdicții, pot fi solicitate de autoritățile de stat. Boxele inteligente de tip Amazon Echo, Google Home sau Apple HomePod funcționează în regim de „ascultare permanentă”. Ele sunt programate să se activeze la auzul unui cuvânt cheie („Alexa”, „Ok Google”, „Hey Siri”), dar, pentru a detecta acel cuvânt, trebuie să asculte și să analizeze tot ce se spune în cameră. Au existat multiple cazuri documentate în care aceste dispozitive s-au activat accidental și au înregistrat conversații private. În 2018, un cuplu din Oregon a descoperit că Amazon Echo le înregistrase o discuție privată despre parchetul de lemn și o trimisese unui contact din lista de prieteni. Amazon a confirmat incidentul, explicând că dispozitivul „a auzit o serie de cuvinte care i-au declanșat activarea”. Dar incidentele accidentale sunt, poate, mai puțin îngrijorătoare decât funcționalitatea obișnuită: aceste dispozitive transmit permanent fragmente audio către serverele producătorilor, unde sunt analizate de algoritmi – și, în unele cazuri, de angajați umani – pentru „îmbunătățirea serviciului”. Un aspirator robot modern nu este un simplu dispozitiv de curățenie. El este echipat cu senzori LiDAR (Light Detection and Ranging), camere video și sisteme de inteligență artificială care îi permit să creeze o hartă tridimensională precisă a locuinței tale. Această hartă – care include dimensiunile exacte ale camerelor, dispunerea mobilierului, rutinele tale de viață (în ce cameră ești la ce oră) – este stocată pe servere externe. iRobot, producătorul celebrului Roomba, a confirmat că analizează aceste date și a declarat că ia în considerare partajarea lor cu terți parteneri.

Ce s-ar întâmpla dacă această hartă precisă a casei tale ar ajunge la asiguratori, la autorități sau la persoane cu intenții criminale? Frigiderele inteligente monitorizează conținutul prin camere interne și senzori, înregistrând ce alimente consumi, în ce cantitate și la ce oră. Aceste date, coroborate cu istoricul cumpărăturilor online, permit companiilor să construiască un profil alimentar complet al tău – un profil care spune mai mult despre sănătatea, obiceiurile și chiar starea emoțională a unui om decât orice fișă medicală. Aparatele de cafea, cuptoarele cu microunde și mașinile de spălat conectate la internet raportează frecvența utilizării, orele de activitate, preferințele de setare – toate contribuind la tabloul complet al ritmului tău de viață.

Dispozitivele wearable de tip smartwatch sau brățară fitness monitorizează, în timp real, ritmul cardiac, nivelul de oxigen din sânge, calitatea somnului, nivelul de activitate fizică, ciclul menstrual (pentru utilizatoarele feminine) și chiar fluctuațiile de stres prin analiza variabilității ritmului cardiac. Aceste date biometrice – cele mai intime cu putință, deoarece reflectă starea fizică și psihică a persoanei – sunt transmise și stocate pe serverele producătorilor. Studii recente au demonstrat că algoritmii de inteligență artificială pot detecta cu precizie ridicată, pe baza datelor biometrice, stări precum depresia, anxietatea sau chiar tendințele spre comportamente riscante – informații cu o valoare comercială imensă pentru industria de asigurări sau recrutare. Există o categorie aparte de dispozitive IoT despre care se vorbește prea puțin: jucăriile conectate la internet și monitoarele pentru bebeluși. Aceste dispozitive sunt instalate în camerele copiilor – cel mai protejat spațiu din orice locuință – și funcționează exact ca orice alt dispozitiv IoT: colectează date audio și video și le transmit extern. Au existat cazuri documentate în care hackeri au preluat controlul asupra baby monitor-elor și au vorbit cu copiii sau le-au speriat prin difuzoarele dispozitivelor. Jucăriile inteligente – păpuși care „conversează” cu copilul sau roboți interactivi – înregistrează vocile și răspunsurile celor mici, construind profiluri comportamentale ale minorilor, fără ca părinții să fie pe deplin conștienți de acest lucru.

Autovehiculele conectate la internet ale zilelor noastre sunt, în esență, computere pe roți echipate cu zeci de senzori. Ele înregistrează: locația GPS la orice moment; stilul de condus (frânare, accelerare, viteza în curbe); conversațiile din habitaclu, prin microfoanele sistemelor hands-free; destinațiile frecventate; muzica și emisiunile ascultate; numărul de pasageri (prin senzori de greutate în scaune). Aceste date sunt transmise producătorului și pot fi solicitate de autorități sau vândute companiilor de asigurări. În 2023, un raport al organizației Mozilla Foundation a concluzionat că industria auto a devenit „cel mai rău exemplu” din industria tehnologică în ceea ce privește confidențialitatea datelor, cu practici mai invazive decât ale majorității aplicațiilor de social media.

Poate cel mai mare paradox al IoT: dispozitivele instalate pentru a ne proteja casa – camerele de supraveghere, sistemele de alarmă, interfoanele video, încuietorile inteligente – sunt, ele însele, potențiale puncte de vulnerabilitate și supraveghere. Camerele interioare și exterioare transmit imagini în timp real unor servere externe. Producători precum Ring (deținut de Amazon) au partajat în trecut imagini din camerele de supraveghere ale clienților cu autoritățile de poliție din SUA fără mandat judecătoresc, în baza unor acorduri directe. Astfel, o cameră instalată pentru a-ți proteja proprietatea devine, simultan, un instrument de supraveghere a ta de către terți.

Colectarea datelor nu este un scop în sine. Ea este prima etapă dintr-un proces mult mai complex, un mecanism cu mai multe niveluri care transformă datele brute în putere. Fiecare dispozitiv IoT din casa ta generează un flux continuu de date. Luat individual, un singur dispozitiv oferă o imagine parțială și relativ inofensivă. Dar înmulțit cu zecile de dispozitive dintr-o gospodărie modernă și cu milioanele de gospodării conectate la nivel global, volumul de date devine astronomic. Termenul tehnic este „Big Data” – seturi de date atât de mari și complexe încât nu pot fi procesate prin metode tradiționale. Aceste volume de date sunt stocate în centre de date masive – „fermele de servere” – care consumă cantități uriașe de energie și sunt amplasate strategic în diverse jurisdicții pentru a exploata cadrul legal cel mai permisiv. Datele brute nu au valoare în sine. Valoarea apare în momentul în care sunt procesate de algoritmi de inteligență artificială și machine learning. Acești algoritmi identifică tipare și corelații invizibile ochiului uman: de exemplu, că persoanele care consumă un anumit tip de muzică la ore târzii de noapte și au un ritm cardiac ridicat sunt mai susceptibile la depresie și au o probabilitate mai mare de a cumpăra medicamente sau servicii de terapie în șase luni. Prin corelarea datelor provenite de la multiple dispozitive – telefon, ceas fitness, televizor, termostat, frigider – algoritmii construiesc un profil psiho-comportamental extrem de detaliat al fiecărui individ. Acest profil este ceea ce cercetătoarea Shoshana Zuboff numește „geamănul digital”: o reprezentare digitală a ta, mai precisă în unele privințe decât cunoașterea pe care o ai tu despre tine însuți.

„Geamănul digital” este folosit pentru a prezice comportamentul viitor. Aceasta este valoarea reală a datelor: nu ce ai făcut, ci ce vei face. Sistemele de predicție comportamentală pot anticipa cu acuratețe remarcabilă când vei schimba mașina, când vei divorța, când vei căuta un nou loc de muncă, când vei cumpăra o casă – și acestor predicții le corespund oportunități comerciale uriașe. Celebrul este cazul retailerului american Target, care, prin analiza pattern-urilor de cumpărare, a reușit să identifice femeile gravide înainte ca acestea să anunțe sarcina publicului și să le trimită oferte personalizate pentru produse pentru bebeluși – câteodată înainte ca propria familie să știe vestea. Predicția comportamentală duce la manipulare comportamentală. Dacă știi cu precizie ce va face cineva, poți interveni pentru a influența acea decizie. Aceasta se face prin intermediul informației pe care o primești: reclamele pe care le vezi, știrile care îți apar în feed, ofertele care îți sunt prezentate – toate sunt calibrate cu precizie chirurgicală pentru profilul tău psihologic, în scopul de a te împinge spre comportamentul dorit de cel care deține datele. Scandalul Cambridge Analytica (2018) a demonstrat lumii, cu dovezi concrete, că datele personale colectate de pe Facebook au fost folosite pentru a influența deciziile de vot în alegerile prezidențiale americane din 2016 și în referendumul Brexit din Marea Britanie. Aceasta nu a fost o excepție scandaloasă – a fost o expunere accidentală a practicii curente. O întrebare fundamentală la care puțini utilizatori de tehnologie își pun osteneala să răspundă: cui aparțin datele generate de dispozitivele mele? Răspunsul, ascuns în paginile dense ale termenilor și condițiilor pe care nimeni nu le citește, este aproape universal același: companiei producătoare a dispozitivului sau aplicației. Prin simplul act de a utiliza un serviciu gratuit sau de a conecta un dispozitiv la internet, utilizatorul cedează, de regulă irevocabil, dreptul de proprietate asupra datelor generate. Aceste date pot fi folosite, vândute, partajate cu terți – totul în cadrul legal al termenilor acceptați în momentul instalării aplicației sau conectării dispozitivului. Marii actori ai economiei datelor – Google, Meta (Facebook), Amazon, Apple, Microsoft – și-au construit imperii de trilioane de dolari pe acest model. Produsele „gratuite” nu sunt niciodată gratuite: tu ești produsul. Datele tale sunt moneda cu care plătești accesul la servicii. Există un întreg ecosistem economic construit în jurul comerțului cu date personale. „Brokerii de date” (data brokers) sunt companii specializate în colectarea, agregarea și vânzarea de informații despre indivizi. Aceste companii – Acxiom, Experian, LexisNexis, Oracle Data Cloud, printre altele – operează în mare parte în umbră, fără o interacțiune directă cu consumatorii ale căror date le vând. Piața globală a brokerajului de date este estimată la peste 300 de miliarde de dolari anual și crește exponențial odată cu proliferarea dispozitivelor IoT. Profilurile individuale vândute pe această piață pot include sute sau mii de atribute: vârstă, sex, locație, nivel de educație, venit estimat, stare civilă, afiliație politică, orientare religioasă, stare de sănătate, comportament de cumpărare, preferințe sexuale și multe altele. (va urma)

„Muzeul din Mărginimea Sibiului” (Rășinari) – o istorie a meșteșugurilor de pe aceste plaiuri

Data: 28 iunie 2026 by Redacția

Cum ne putem da seama de importanța meșteșugurilor în evoluția omenirii, dacă nu prin artefactele realizate de-a lungul timpului de om? Lemnăria (tâmplăria), fierăria (feroneria), cojocăria (pielăria), țesăturile, olăritul (ceramica), pietrăria, opincăria, pictura (zugravii), răchitarii, au dat rost și sens vieții și au creat obiecte necesare vieții de zi cu zi. Între cele peste 1.500 de obiecte care formează colecțiile Muzeului Etnografic Rășinari, am găsit „Cartea de aur” în care vizitatorii de seamă erau îndemnați să-și scrie impresiile. Dacă aveți curiozitatea de a parcurge numeroasele pagini ale celor două volume, nu mică vă va fi mirarea să aflați că de obiectele vechi ale rășinărenilor au ajuns să se mire vizitatori din lumea largă încă de acum 80 de ani. Până să ajungă să fie expusă în Rășinari, colecția etnografică a fost inițial amenajată în Sibiu, în casa profesoarei Victoria Frățilă. Primele însemnări datează din 1946 și între cei dintâi veniți să o admire s-a aflat și profesorul Onisifor Ghibu, membru corespondent al Academiei Române. „Am vizitat astăzi începutul de muzeu pe care domnișoara Victoria Frățilă l-a adăpostit în locuința sa particulară din Sibiu, rod al unei munci de ani de zile și al marii iubiri pentru trecutul, pentru viața și viitorul neamului nostru”, a scris academicianul născut în Săliște, amintind totodată că l-a cunoscut și pe Moise Frățilă, tatăl muzeografei, fost director al școlii din Rășinari, în timpul inspecțiilor școlare făcute între 1911 și 1913. Tot în 1946, tezaurul rășinărenilor, pe atunci expus la Sibiu, a fost văzut de preotul Emilian Cioran, tatăl filosofului Emil Cioran: „Sunt atât de puține persoane care să se îndeletnicească cu strângerea obiectelor care împodobeau căminele neamului nostru – și în vremea din urmă aceste obiecte dispar prin așa-numita „modernizare”.

Tot el mai scrie despre necesitatea ca elevii să petreacă ore de educație în muzeu, pentru a învăța despre tradițiile înaintașilor. Și Pompeiu Onofreiu, preot greco-catolic și fost secretar al episcopului Iuliu Hossu a notat în 1948 că se află în fața unui „monument nepieritor al generațiilor neamului românesc care se vor succeda.” Despre muzeul rășinărenilor amenajat în casa din Sibiu a profesoarei Frățilă nu se cunosc foarte multe date, consemnările din „Cartea de aur” indicând doar numeroase vizite începând cu anul 1946. În schimb, în documentele muzeului este trecut faptul că la 15 februarie 1952, frații Barcianu au donat casa familiei pentru a fi transformată în muzeu. Astfel, au reușit să dejoace planul autorităților comuniste, care au dorit ca aici să funcționeze sediul unei cooperative agricole. „1952 este anul de înființare al Muzeului Etnografic Rășinari, colecția inițială numărând 562 de obiecte, majoritatea donate de doamna Victoria Frățilă. Acum, muzeul este amenajat într-o parte a clădirii Căminului Cultural. Avem 1.510 obiecte de colecție, toate amintind de trecutul frumoasei noastre comune”, spune muzeograful Raluca Iliuț. În cel de-al doilea volum al „Cărții de aur”, legat în piele de vițel, găsim însemnările a numeroși oaspeți veniți din Bulgaria, Iugoslavia, URSS, Germania, Grecia, America de Nord, America de Sud, Canada și China. Între aceștia s-a aflat și președinta Comisiei Naționale UNESCO din Cuba, Cordelia Navarro, care, în 1968, a notat: „Acest muzeu este o bijuterie reprezentativă a eforturilor poporului român pentru conservarea valorilor culturale.”

Pe de altă parte, în 1972, un american se vedea mutat în muzeul rășinărenilor: „Foarte frumos. M-aș putea muta aici și aș fi complet fericit”, a scris Robert Sammons, editor al publicației „Town & Country” cu sediul în New York. Nici chinezii nu s-au lăsat mai prejos: pe 20 august 1972, Grupul Cadrelor Militare ale Armatei Populare Chineze de Eliberare a consemnat faptul că „poporul român este harnic și talentat, având o istorie și o cultură străveche.” Și cum comunismul era împărtășit de ambele țări, militarii chinezi au încheiat cu urarea „Trăiască prietenia dintre poporul chinez și cel român!” La Rășinari a ajuns și Eugen Simion, fost președinte al Academiei Române, care a redat esența locului, într-o consemnare trecută în paginile „Cărții de aur”, în luna mai a anului 2010: „O istorie pe scurt a lumii rurale aici, sub Coasta Boacii”. Cusături migăloase, icoane vechi, căni și străchini, costume populare, manuscrise, obiecte folosite în câmp sau în gospodărie stau rânduite în cele trei încăperi ale muzeului. Toate aduc un plus de cunoaștere celor care vin să le admire, vorbindu-le atât despre cei care odinioară le-au creat și folosit, dar și despre cei care au dat viață și îngrijit acest mândru muzeu din Mărginimea Sibiului. Pentru cei din urmă, Victor Eftimiu a notat, la 4 noiembrie 1968, un îndemn: „Să dea dovadă, ca și înaintașii lor, de aceeași dragoste de locurile lor natale, de patriotismul lor, de lumina și iubirea pentru folclorul românesc, atât de bogat și variat”. De aproape 80 de ani, academicieni, preoți, scriitori, dascăli, ziariști, sportivi sau militari, români sau străini veniți din lumea largă, își scriu emoțiile în paginile „Cărții de aur”. Și, indiferent de ce au văzut și simțit, cu toții au aflat că județul Sibiu are oameni și locuri de poveste! (George V. Grigore)

Târgul Ceramicii Populare Românești „Cocoșul de Hurez”

Data: 27 iunie 2026 by Ion Nălbitoru

„Arta” olăritului datează de câteva mii de ani, chiar din epoca neoliticului, demonstrată de descoperirile arheologice  din diverse zone ale planetei. La noi, descoperirile arheologice reprezintă diferite „Culturi” cum ar fi Cucuteni sau Gumelnița. Asta demonstrează că olăritul a fost una dintre cele mai importante preocupări ale omului. Cu timpul atât tehnica cât și decorul obiectelor ceramice au evoluat. În urma săpăturilor arheologice pe teritoriul României au fost descoperite vase de 4000 -5000 de ani. Dacă la început erau simple treptat au apărut pe ele zgârieturi, linii etc. La noi, olăritul a devenit o tradiție și în zilele noastre sunt organizate anual, în diferite zone ale țării, festivaluri și târguri de ceramică tradițională dar și contemporană. Aș enumera câteva din aceste târguri: – Târgul Ceramicii Populare Românești „Cocoșul de Hurez” de la Horezu, județul Vâlcea; – Târgul Olarilor din Arcso (Corund) din județul Harghita; – Târgul Național de Ceramică Tradițională „Cucuteni-5000” de la Iași; – Târgul Internațional de Ceramică Contemporană „Caolin” din Cluj-Napoca; – Târgul Olarilor de la Sibiu, etc

Târgul Ceramicii Populare Românești „Cocoșul de Hurez” de la Horezu, județul Vâlcea, se ține în fiecare an în prima duminică a lunii iunie la Stejari, un parc cu câțiva stejari seculari. De fapt târgul începe de vineri și ține până duminică seara. Anul acesta târgul „Cocoșul de Hurez” a avut loc între 5-7 iunie și ca de obicei a fost organizat de Primăria Orașului Horezu și Consiliul Județean Vâlcea. Lângă Horezu este și un sat Olari unde localnicii modelează diferite forme de ceramică tradițională. Fiecare produs, cu motivele sale decorative, este unicat! Obiectele de ceramică simple sau smălțuite sunt: oale de diferite mărimi, farfurii, căni, cești, ulcioare, solnițe etc.

În anul 2012 Ceramica de Horezu a fost înscrisă în lista Patrimoniului Cultural Imaterial UNESCO. Ca elemente decorative sunt remarcate: linia ondulată, spice de grâu, spirala, cercuri concentrice, crucea, pomul vieții etc. De ce se numește „Cocoșul de Hurez”? Pentru că pe vasele  ceramice din această zonă „cocoșul” este unul din simbolurile tradiționale, decorative, ce reprezintă această zonă. Târgul Ceramicii Populare Românești „Cocoșul de Hurez” anul acesta, 2026, a fost la ediția 54.

În prima zi, vineri 5 iunie a.c.,  a fost primirea oficială a meșterilor olari din toate centrele de ceramică din țară (Vâlcea, Harghita, Covasna, Argeș, Gorj etc.). Un juriu de specialitate a evaluat producția de ceramică și s-a făcut selecția „oficială a lucrărilor înscrise la Concursul de creație Cocoșul de Hurez 2026”.

A doua zi, sâmbătă 6 iunie a.c., a constat în „Deschiderea oficială a Târgului”, parcurgerea expozițiilor cu vânzare și prezentare a produselor de ceramică la standuri; ateliere aplicative de olărit, un spectacol oferit de Clubul Copiilor din Horezu și „Muguri Brâncoveni”, jurizarea obiectelor de ceramică înscrise în concurs și festivitatea de premiere a câștigătorilor. Seara a avut loc un spectacol folcloric. Duminică 7 iunie a.c. a continuat cu expoziția și vânzarea produselor de ceramică și seara închiderea oficială a târgului.

În afara standurilor cu obiecte din ceramică au fost și standuri unde au fost prezentate costume populare din zona de nord a Olteniei. Prin aceste târguri se transmite mai departe tradiția românească în domeniul olăritului, din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre. Acest meșteșug sperăm să se transmită și generațiilor viitoare și să rămână nemuritor, cu toată evoluția științifică, pentru că olăritul, păstoritul, apicultura, viticultura sunt specifice acestui popor și-i demonstrează originile de milenii.

Mănăstirea Hurezi (jud. Vâlcea) – unicul monument UNESCO de la sud de Carpaţi

Data: 27 iunie 2026 by George V. Grigore

Când trecem prin Horezu de Vâlcea vizitez tarabele cu minunata ceramică locală cu specific și caut din priviri celebrul și mândrul cocoș de Horezu, care cheamă la deșteptare dimineața. În apropiere se ridică o mănăstire mândră și fortificată: Sfânta Mănăstire Hurezi. Denumirea locurilor și a mănăstirii cred că are legătură cu „huhurezul”, o pasăre de noapte din familia cucuvelelor și a bufnițelor, cu „ochelarii” la vedere, ca semn al cititorilor, al bibliotecilor, al puterii informației. Mai jos voi prezenta istoria acestui valoros obiectiv de patrimoniu mondial – singurul de la sud de Carpaţi -, ridicat de Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu la Romanii de Jos – Horezu. Merită să amintim și rolul jucat de Sfânta Mănăstire Hurezi în acel frământat an 1821, când a adăpostit pe Tudor Vladimirescu, împreună cu oamenii săi. Ansamblul monastic de la Hurezi a fost înscris în Lista Patrimoniului universal UNESCO încă din anul 1993, prin decizia 17COM XI/1993, sub criteriul II, primind numărul de identificare 597. La clasarea lui s-a ţinut cont de unicitatea stilului arhitectonic românesc sau brâncovenesc. Ctitoriei Brâncoveanului i s-a adăugat și „Tehnica ceramicii tradiţionale de Horezu”, pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO (Paris, 2012).

Mănăstirea Hurezi este şi locul unde s-a închegat o adevărată şcoală de meşteri zugravi care au răspândit mai departe arta brâncovenească. Pe lângă talentaţii zugravi, domnitorul a avut o echipă formată din cei mai pricepuţi meşteri din acea vreme: vătaful de zidari Manole, Vucaşin Caragea pietrarul şi Istrate lemnarul. Zidirea acestui impresionant edificiu religios a început în anul 1690 şi s-a încheiat în 1697. Brâncoveanu cumpărase moşia Hurezului încă de pe vremea când era mare spătar, în anul 1685, pentru a zidi aici, la poalele codrilor ce străjuiesc muntele Buila, un loc de închinare şi de odihnă veşnică. Radu Greceanu ne spune că în vara anului 1690, la doi ani de la urcarea sa pe tronul Ţării Româneşti, „s-au apucat Măria sa de Mănăstirea Hurezi, cu multă osârdie şi cheltuială, ispravnic trimiţând pe Pârvul Cantacuzino, vel stolnic”. Biserica Mare, cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită în plan treflat, cu turle pe naos şi pronaos, înmănunchează în mod fericit toate caracteristicile fundamentale ale stilului românesc ce va purta numele voievodului muntean.

În ziua de 8 septembrie 1693, de Praznicul „Naşterii Maicii Domnului“, biserica era târnosită în prezenţa domnitorului Constantin Brâncoveanu, a mitropolitului Teodosie, a lui Ioan arhimandritul, primul egumen al mănăstirii, a clerului şi a tot poporul, aşa cum este consemnat şi în însemnările de taină ale domnitorului din „Foletul Novel“: „(…) septembrie 6, miercuri, am sosit la Hurezi şi mănăstirea am târnosit la septembrie 8 vineri (…)“. La Hurezi se mai păstrează şi astăzi semnătura principalului zugrav domnesc, Constantinos. Pisania din pronaosul bisericii mari, de pe peretele de la vest, poartă data de 30 septembrie 1694, iar fragmentul de la final scris cu slove elineşti consemnează: „[…] prin mâna noastră, a celor mai mici zugravi Constantin şi Ioan“, urmând a se înşira, în româneşte, numele celorlalţi patru pictori români „Andrei, Stan, Neagoe, Ioachim“. Constantinos şi meşterii îşi lasă autografele şi la proscomidie, în partea de jos a ferestrei altarului, tot în greceşte: „[…]Pomeneşte, Doamne pe noi păcătoşii, Constantin şi Ion zugravii; în anul 1694; şi mai mici, Andrei, Neagoe, Sta(n), Echim, zugravi“. Numele marelui zugrav grec apare înscris şi pe sabia Sfântului Nichita: „mâna lui Constantinos“. Catapeteasma lucrată în lemn de tei, la anul 1694, sculptată şi aurită, este o inegalabilă realizare a artei brâncoveneşti. Icoanele încastrate în iconostas sunt importante valori ale patrimoniului cultural naţional mobil, clasate în colecţia „Tezaur”. Aici, la ctitoria de la Hurezi au fost depuse și o părticică din Sfintele Moaşte ale domnitorului-martir Brâncoveanu.

Brâncovenii ctitori ai acestui așezământ, sunt pictaţi cu măiestrie, în tabloul votiv din pronaosul Hurezilor este de o valoare istorică de netăgăduit. Constantin Brâncoveanu şi Maria Doamna apar în ipostaza de ctitori, ţinând chivotul bisericii în mâini, împreună cu cei unsprezece copii ai lor. Voievodul este înveşmântat în tunică lungă din mătase albă, după moda bizantină, şi în mantie poloneză de brocart de aur tivită cu blană de hermină, încins cu brâu verde brodat cu argint, cu mâneci roşii, brodate cu fir de aur. În picioare poartă încălţăminte orientală ţesută cu fir de aur, iar pe cap poartă coroana împărătească din aur, pe care o primeşte ca o binecuvântare de la Domnul Iisus Hristos. Constantinos a surprins o anumită blândeţe, dar şi tristeţe pe chipul domnitorului. Doamna sa poartă o rochie de mătase tivită cu aur şi peste ea este aşezată o mantie de brocart de aur, cu blană de samur pe margini. Şi ea poartă pe cap o coroană de aur. Încălţămintea ei este, în întregime, din ţesătură de aur. La gât are un şirag de mărgăritare şi la urechi cercei. Chipul său radiază multă lumină şi bunătate. Cei patru băieţi – Constantin, Ştefan, Radu şi Matei -, îl înconjoară pe tatăl lor, iar fiicele – Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Ancuţa, Bălaşa, Smaranda – sunt reprezentate în partea mamei. În faţa Sfinţilor Brâncoveni, pe zidul de vest al pronaosului, zugravii au imortalizat întru nemurire o galerie de personaje ce reprezintă neamul după soţie al domnitorului, boierii Cantacuzini; la sud este neamul Basarabesc: Matei, Neagoe, Laiotă, iar la nord, cel al Brâncovenilor, începând cu Preda Vornicul, continuând cu David Postelnicul şi Papa Postelnicul… toată „dunga cea mare, bătrână şi blagorodnă a rodului şi neamului său, atâta despre tată, cât şi despre mumă”.

Palatul domnesc de aici este ridicat în stil brâncovenesc şi al culturii vremii de atunci și se află în incinta principal, pe partea de sud şi cuprinde sala gărzilor, sala de consiliu, locuinţa propriu-zisă şi biblioteca. În aceste încăperi se află acum colecţia muzeală a mănăstirii ce cuprinde numeroase piese de artă medievală, documente şi cărţi vechi, ţesături şi broderii, obiecte de artă brâncovenească pictate pe lemn şi obiecte de cult. Pivniţele de mari dimensiuni, de sub Palatul Domnesc, au bolţi susţinute pe stâlpi masivi de piatră şi arce de cărămidă. „Foişorul lui Dionisie” a fost ridicat în faţa bisericii mari, între anii 1752 şi 1753, de Cuviosul Dionisie Bălăcescu, stareţul mănăstirii. Frumoasele coloane şi balustradele sculptate în piatră cu multă măiestrie sunt bogat ornamentate cu motive vegetale, animale şi heraldice. Biblioteca lui Vodă Brâncoveanu de la Hurezi a fost înfiinţată în anul 1708 şi se află pe latura sudică, la capătul opus al incintei, în încăperile de la etaj. Marea majoritate a cărţilor acestei biblioteci au fost donate de voievodul muntean. Între autori figurau Herodot, Hesiod, Euripide, Aristofan, Arhimede, Ana Comnena, Constantin Vtanasses şi alţii, ale căror lucrări se refereau la probleme de istorie, literatură, filozofie, drept ş.a.

Din totalul de 382 de volume consemnate în două cataloage, unul alcătuit în 1791 şi altul în 1804, cea mai mare parte, 115, erau scrise în limba română, 110 în limba greacă, 39 în slavonă etc. În această bibliotecă s-au găsit şi calendarele brâncoveneşti din anii 1693, 1699, 1701 şi 1703. Inscripţia de deasupra unei uşi de la casele egumeneşti ne arată locul unde se afla: „Biblioteca de hrană dorită sufletească, această casă a cărţilor, iubire pre înţeleaptă îmbelşugare, în anul 1708”, scrisă de arhimandritul Ioan. Trapeza mănăstirii se află sub paraclis şi a fost ctitorită de Ioan Arhimandritul între anii 1705 şi 1706. Tot el a construit şi turnul-clopotniţă aflat deasupra porţii de acces în mănăstire. În turlă se află cele patru clopote ale lui Constantin Brâncoveanu. Corpurile de chilii, ridicate pe două nivele, au camerele de la etajul superior boltite. Bucătăria brâncovenească (cuhnia), care se află în colţul de nord-vest al corpului de chilii, are frumoase bolţi suprapuse în trei registre. Pe partea de răsărit a curţii principale este zidul de incintă înalt de aproximativ 7 metri. Fântâna brâncovenească este acoperită de un mic pavilion cu boltă sprijinit pe stâlpi de piatră. În afara zidului, pe partea de sud se află ,,Hambarul Arhimandritului Ioan”.

Din ansamblul monastic de la Hurezi face parte şi paraclisul cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, destinat nevoilor de rugăciune şi reculegere ale domnitorului şi ale familiei pictat de Preda şi Marin, în anii 1696 – 1697. Biserica Bolniţă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ridicată între anii 1696 şi 1699 de Maria Doamna, a fost zugrăvită de pictorii Preda şi Nicolae, ispravnic fiind Ioan arhimandritul. Portretele ctitorilor sunt pictate în pronaos, pe partea de vest. Constantin Brâncoveanu şi Maria Doamna, aflaţi în stânga, ţin în mâini chivotul bisericii. Biserica Schitului „Sfinţii Apostoli”, terminată în 1698, a fost zugrăvită în anul 1700 de ierodiaconii Iosif şi Ioan. Aici se pot vedea portretele lui Constantin Brâncoveanu şi Maria Doamna, cu fiii Constantin şi Ştefan, ale Mitropolitului Teodosie şi arhim. Ioan, dar şi portretul „bunului şi creştinului şi pururea pomenit, Io Matei Basarab voevod” şi cu Elina Doamna. Biserica Schitului „Sfântul Ştefan” este construită în anul 1703 de către Sfântul Ştefan Brâncoveanu care apare zugrăvit aici alături de tatăl său. Zugravii bisericii, Andrei, Istrate şi Hranite, sunt pomeniţi la proscomidie. Tot aici apare şi chipul doamnei Maria, unul dintre cele mai expresive şi pline de rafinament din epocă.

Mai sus de mănăstire, la Romanii de Sus, se mai pot vedea ruinele Schitului „Sfântul Ioan Botezătorul” – ctitoria lui Eremia (Irimia) monahul, fostul armaş Ilie din Slătioara, înainte de anul 1682, care mai apoi a fost închinat Mănăstirii Hurezi, la 26 mai 1695. În anul 1823, biserica era încă în fiinţă şi fusese restaurată de curând de arhim. Ioan, egumenul Mănăstirii Hurezi. Aici a activat şi o şcoală de copişti de manuscrise. La poarta mănăstirii se află un alt monument brâncovenesc – Biserica „Sfinţii Îngeri” -, un lăcaş de cult făcut pentru robii care munceau pe domeniul mănăstirii. Arhimandritul Ioan este prezent în tabloul votiv alături de Sfântul Brâncoveanu, voievodul Constantin Nicolae, precum şi de o parte dintre monahii mănăstirii care au ajutat la ridicarea acesteia. Biserica a fost pictată în 1757 de Dimitrie zugrav, în timpul egumenului Dionisie Bălăcescu. După pelerinajul organizat de Preafericitul Daniel, Patriarhul României, când racla cu Sfintele Moaşte a poposit la mai multe ctitorii brâncoveneşti din ţară, în zilele de 11 – 12 octombrie 2014 a ajuns şi la Sfânta Mănăstire Hurezi. Cu ocazia acelui fericit eveniment istoric, înfăptuit la 300 de ani de la Martiriul Sfinţilor Brâncoveni, întregul complex monahal de la Hurezi a primit lumina preînnoirii. O părticică din Sfintele Moaşte ale domnitorului-martir a rămas pentru veşnicie aici, la ctitoria de la Hurezi şi o alta la „Mănăstirea Surpatele”, ctitoria Mariei Doamna. Putem spune că astfel s-a împlinit voia Sfântului Martir de a-şi odihni sufletul în liniştea lavrei sale de la Hurezi. Legendele şi istoria unuia dintre cele mai importante repere ale spiritualităţii româneşti trebuie cunoscute de fiecare dintre cei ce simt şi gândesc româneşte. Este adevărat că ne copleşeşte lumina strălucitoare a monumentalităţii arhitecturii şi picturii marelui aşezământ monastic, transmis nouă celor de astăzi, dar, alături de aceste minuni, să reușim să aducem în vieţile noastre, ca pe o moştenire, aura sacrificiului suprem al Sfinţilor Martiri Brâncoveni!