Este o concluzie la care am ajuns după Revoluție, cunoscând mai bine realitățile sociale, economice și, cât de cât, politice. Câteva exemple și situații pot susține cu prisosință această afirmație. Au fost puși pe liber sau, altfel spus, au fost dați afară din servicii milioane de muncitori, funcționari și militari. Cei mai mulți erau oameni tineri, cu experiență și competență în domeniul lor de activitate. Li s-au dat acele „salarii compensatorii”, pentru a se retrage din producție și a se duce acasă, ca să nu mai facă nimic. Am pierdut astfel un tezaur uman inestimabil. Meseriași cu înaltă pregătire profesională au început să împingă vântul pe stradă, să încerce să deschidă câte o mică afacere, să se reprofileze, să-și caute locul peste mări și țări, pur și simplu, să existe și să aibă iluzia că nu ruginesc. Rezultatele se văd azi, după mai bine de treizeci de ani. Mâna de lucru calificată este greu de găsit. Meseriașii adevărați sunt pe cale de dispariție, ca să nu-i numesc adevărate „monumente istorico-umane”. Cârpaci și meseriași de trei parale, care se pricep la toate și la nimic, întâlnești pe toate drumurile. Unul dintre ei îmi spunea: „Știu să fac orice în lume, doar grijanie nu știu să fac!” Ca să vezi! Bine că mai avea atâta brumă de bună – cuviință! Când i-am văzut niște lucrări, puțin a lipsit să nu o iau la fugă.
Au fost distruse nenumărate unități de producție, respectiv combinate, uzine, fabrici, abatoare, sere, mine, sonde, rafinării, bănci și multe altele. S-a justificat că s-a schimbat modul de producție, de la cel centralizat-comunist la cel capitalist, la economia de piață. Unități de valoare europeană au fost vândute pe nimic unor oameni puși pe căpătuială, care s-au opintit din greu să le distrugă și să le ducă la fier vechi. Nouă nu ne mai trebuiau. Noi nu mai aveam nevoie de nimic! Azi cumpărăm totul de la străini. Până și capse de prins foi de hârtie luăm din Germania, iar agrafe folosite în același scop din Taiwan. Noi nu mai putem să facem nici atâta lucru! Cândva produceam de la ace cu gămălie până la avioane, azi nu mai facem nimic, cumpărăm totul!
Au fost distruse fermele de stat și ceapeurile și lumea a răsuflat ușurată. S-a împărțit pământul, dar repede ne-am dat seamă că agricultura este foarte păguboasă, că între agricultură și contabilitate trebuie clădit un zid cât fostul zid al Berlinului, ca să nu se vadă între ele și să se ia la bătaie. Această convingere s-au grăbit să ne-o inoculeze și frații noștri de la cârma țării și prietenii din afară. Subvenționarea masivă a agriculturii în alte țări a permis străinilor să aducă produse agricole și preparate diverse la prețuri foarte mici și astfel au pus pe butuci pe orice întreprinzător român. Astăzi mâncăm castraveți din Vietnam, mere din Italia, struguri din Africa de Sud, roșii din Turcia, fasole din Egipt și lista ar putea continua. Vedem bine că nu sunt bune, că au doar aspect, dar nu au gust, nu au miros, nu au ceea ce aveau fructele și legumele noastre, carnea păsărilor, porcilor și celorlalte animale ale noastre. De ani de zile, când se apropie Crăciunul, la noi apare și pesta porcină. De ani de zile porcii noștri nu mai au voie în târg. De la alții ne vin cantități imense de carne. Aceea e bună! Astăzi se dau subvenții și la noi pentru agricultură. Culmea, că cel care nu face nimic este subvenționat de câteva ori mai mult decât cel ce muncește pe aceeași unitate de teren. Vreau să spun că cel care nu lucrează terenul, ci declară că l-a lăsat pentru „pășune” primește de câteva ori mai mulți bani față de cel care ară, discuiește, cumpără sămânță, seamănă, pune îngrășăminte, întreține cultura, recoltează. Altfel spus, fericiți sunt cei ce nu fac nimic!
Au apărut ca ciupercile după ploaie niște jocuri piramidale de tip „Caritas” ori „FNI”, care au stors bruma de economii a multora dintre români, ori i-au lăsat fără case pe alții. Ne amintim deviza organizatorilor acelor megaexcrocherii, deviză care trona pe pancarte uriașe prin orașe: „Dormiți liniștiți! Avem noi grijă de banii voștri!” Și au avut! Sutele de taxe și impozite, birocrația și abuzurile unor organe de inspecție și control au descurajat micii și marii întreprinzători, aducându-i în pragul falimentului. Mai fericit ești dacă stai în banca ta și te mulțumești „cu ce este”, decât să te chinui să pui pe picioare o afacere, indiferent de domeniu.
Am alungat din posturi de conducere, din posturi cheie, oameni competenți și am cultivat tot într-o veselie nepotismul, favoritismul, incompetența. Legea bunului – plac a fost principalul criteriu de selecție al oricărui șef de instituție. A fost suficient să intri într-o gașcă de interese, ca să fii propulsat, promovat; ai încercat să te ridici pe brânci, pe forțe proprii, prin muncă cinstită, ai fost marginalizat, sfidat, eliminat din viața publică. Te crucești când vezi oameni care abia știu să citească în funcții centrale, dispunând de viața și destinele a mii de oameni, cărora le-a cântat cioara. Ne mirăm acum și ne dăm cu pumnii în cap, când auzim de datoriile uriașe ale țării, datorii pe care nici nepoții noștri nu vor fi în stare să le plătească, de greutățile asemănătoare cu cele din vreme de război prin care trece țara, de lipsurile și neajunsurile de zi cu zi, de teama zilei de mâine, de buimăceala copiilor noștri, de lipsa de orizont și de viitorul tot mai neclar al fiecăruia în parte și al tuturor laolaltă. S-a stins entuziasmul post-revoluționar, când societatea românească era în stare să mute și Carpații de la locul lor. Unii s-au apucat de afaceri murdare, de trafic de droguri, de țigări și carne vie, de mituit și de corupt pe oricine și pentru orice. Și le-a mers! Palatele și mașinile, conturile și funcțiile învârtiților zilei i-au făcut pe mulți să intre într-o stare de apatie, de indiferență, convinși fiind că cei mai fericiți sunt cei ce nu fac nimic! Păi, nu?
