Arhiva zilnică: 12 noiembrie 2022

Epoca dihoniei…

Data: 9 iulie 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

O trăim de ani buni. Tot așteptăm să se termine, dar cred că mai e mult până la acel moment. Mulți dintre noi nici nu mai îndrăznesc să nutrească o asemenea speranță! Se face simțită în toate părțile lumii, în toate domeniile de activitate. Zi de zi auzi de ea pe toate canalele de informații. Toți sunt împotriva tuturor, fiecare împotriva celuilalt și celorlalți, toți împotriva fiecăruia. Parcă dracul a intrat cu furca și vântură lumea după cum îi place! Popoarele se revoltă împotriva conducătorilor și guvernelor, țările se luptă între ele în plan militar, economic, politic. Goana după spații și zone bogate și de influență, după resurse naturale, după putere și supremație, după libertate și independență, după nu știu ce și nu știu cum, face ca lumea să fie mereu tulburată, mereu tensionată, mereu marcată de conflicte, de conflagrații, războaie, de uneltiri subterane de idealuri străine de ceea se numește pace și bună conviețuire. În multe țări sunt conflicte vădite între clase și straturi sociale, între bogați și săraci, între cei puternici și cei slabi, între exploatatori și exploatați. Nemulțumirile sunt prezente până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Unde nu te-ai aștepta auzi că a izbucnit o revoluție, o revoltă, greve, manifestări și lupte de stradă, s-au produs omoruri, distrugeri de bunuri materiale și spirituale. Mai bine de un deceniu au durat revoluțiile europene, care au marcat sfârșitul sistemului comunist. Credeam că va urma pacea. Iată că lumea musulmană este bulversată mai puternic ca oricând de revolte și răsturnări de situații imprevizibile. Războiul din Ucraina nu se mai termină, cel din Golf abia a început. În țară asistăm la conflicte, care nu se mai termină. Revoluție, mineriade, greve, manifestații, mitinguri, amenințări directe și în presă fac ca să te simți, ca om și cetățean, călare pe un butoi de pulbere. Parcă nimic nu mai este sigur. Partide se ridică vertiginos în aplauzele mulțimilor, pentru a se prăbuși după numai câțiva ani sub huiduielile acelorași mulțimi; oameni de bună credință, capabili, modești, hotărâți de a pune umărul la bunul mers al țării, după numai câteva luni de la momentul lansării în politică devin de nerecunoscut. Aflăm că sunt hoți, corupți, bandiți, mincinoși, criminali, trădători, ce mai, sub orice critică. Batjocora a devenit un mod de a fi al românilor. Nu mai avem modele, pentru că toți și toate sunt împroșcate cu noroi. Tineri, bătrâni, bogați, săraci, învățați sau proști, nu contează, sunt ridicați mai sus, ca să poată fi loviți mai bine. Nu știu un singur om din clasa noastră politică, pe care să nu-l fi denigrat presa, opinia publică. Ne ducem la vot și credem că alegem floarea națiunii, pe cei ce sunt mai buni și mai capabili ca să ne conducă. De îndată ce se dau rezultatele alegerilor, începe denigrarea: toți cei aleși sunt cât nu se poate mai răi, mai decăzuți moral, mai corupți, mai fără scrupule. Cei ce nu au fost aleși ar fi fost idealul națiunii. Trec patru ani și ți se creează o stare de lehamite, aflând de câte matrapazlâcuri sunt în stare cei de la putere și abia aștepți să-i alegi pe ceilalți, ca să pui țara pe drumul cel bun. Îi alegi pe aceia și piesa o ia de la început. Abia atunci afli care le este adevărata față a celor proaspăt ajunși la cârmă și ce oameni cumsecade am dat jos!

După Revoluție, nu a scăpat o singură instituție a statului nebatjocorită. Parcă este o campanie dirijată din umbră în acest sens. Nu e vorba de o firmă de salubrizare oarecare, ci e vorba de instituții fundamentale ale statului, care formează coloana vertebrală a acestuia, precum Armata, Biserica, Justiția, Parlamentul, Guvernul cu aproape toate ministerele lui, Președinția, Poliția, Învățământul, Sănătatea, fiscul, serviciile secrete, vama, sindicatele, băncile etc. Toate acestea formează osatura, scheletul unui stat, fără de care statul nu poate funcționa. Nu auzim decât de certuri ca la ușa cortului, nu se termină un scandal și încep altele. Dușmani și dușmănii peste tot. Generațiile sunt învrăjbite între ele, clasele sociale vor să se sfâșie reciproc, politicienii se înjură între ei ca birjarii, disponibilizările au ajuns la ordinea zilei, afaceri murdare îngrozitoare ies la lumină tot mai des, corupția și corupții au devenit un fel de ,,bogăție” națională. Resursele naturale aflăm că ne-au fost vândute pe nimic, datoriile țării și ale noastre cresc fabulos de la o zi la alta, scaieții și sulfina domină câmpurile, care altădată erau grânarul Europei… Tineretul ne pleacă peste mări și țări, natalitatea scade alarmant, mortalitatea crește înfiorător, bătrânii sunt tot mai singuri, tot mai triști și tot mai nevoiași! Nepotismul, favoritismul, mita și altele asemenea fac ca în fruntea instituțiilor să ajungă oameni nepotriviți, cel mai adesea incapabili, care au câteva idealuri clare: să-și umplă buzunarele, să-și consolideze poziția și să-i îndepărteze/compromită cât mai mult pe cei mai capabili decât ei

Într-o asemenea situație, ca cetățean mărunt, ca opincă a țării, te întrebi: până când? La urma – urmei, fiind spectator și în același timp actor al acestei vremi de dihonie, simți că trece viața pe lângă tine și n-ai avut posibilitatea să guști din frumusețile și din bunătățile ei. Simți că pacea interioară, echilibrul, stabilitatea, siguranța zilei de azi și a zilei de mâine îți sunt amenințate. Credința însăși este de multe ori clătinată. Parcă cineva intră cu cizmele pline de bălegar în cămara sufletului tău, pe care ai vrea-o curată, liniștită. De ce?Fericit este cel ce-și poate păstra nepătimirea, adică pacea interioară și credința în aceste vremuri de dihonie! Fericit este cel ce-și pune speranța în Dumnezeu și nu se clatină în aceste vremuri de încercare și de călire! Toate sunt cu știrea și cu voia Lui, spre a noastră pedeapsă, încercare, sau întărire.

Pahar de sticlă roman cu decor de tip fagure (sec II – III)

Data: 9 iulie 2026 by Redacția

În urma săpăturilor de descărcare arheologică pe traseul autostrăzii A8 a ieșit la lumină o piesă antică și valoroasă de sticlă (un pahar), ăn zona care a fost atribuită de fapt dacilor liberi. Lucrările de cercetare arheologică desfăşurate pe traseul viitoarei autostrăzi A8 au permis investigarea mai multor situri arheologice în vecinătatea oraşului Târgu Neamţ, printre acestea fiind şi un mic cimitir specific secolelor II-III d.Hr., atribuit fiind dacilor liberi. Acolo, a fost găsit un pahar de sticlă din vremea romană cu decor de tip figure, posibil fabricat într-un atelier din Egipt. Directorul Muzeului de Istorie şi Etnografie Târgu Neamţ, Vasile Diaconu, a explicat că, în acea perioadă, cel mai frecvent ritual funerar era incineraţia, motiv pentru care rămăşiţele umane arse erau aşezate în vase de lut şi apoi îngropate în pământ. Adeseori, în acest vase se puneau şi obiecte care au aparţin persoanei incinerate. Într-un astfel de complex arheologic, alături de resturile osteologice, s-au identificat câte fragmente de sticlă. „Astfel de piese sunt puţin întâlnite în perioada secolelor II-III după Hristos şi confirmă legăturile existente între populaţia dacilor liberi şi lumea romană”, a declarat Vasile Diaconu. Starea extrem de fragmentată a obiectului a impus restaurarea cu migală a acestuia de către Dumitru Bostan, expert în domeniu în cadrul Complexului Muzeal Naţional Neamţ. Conform detaliilor oferite de arheologul Sever Boţan acesta ar fi „un pahar unicat pentru zona Neamţului şi al doilea cunoscut în Moldova”. Vasile Diaconu a subliniat că în estul României mai este cunoscută o singură piesă similară, la Poiana, în judeţul Galaţi.

„Graţie cercetărilor arheologice desfăşurate pe traseul autostrăzii A8 de către specialiştii de la Muzeul Olteniei din Craiova şi de tânăra echipă de arheologi de la SC Vanderlay Arheo SRL, în vecinătatea oraşului Târgu Neamţ au fost făcute nişte descoperiri importante. Descoperirea adaugă o piesă importantă în înțelegerea relațiilor culturale și comerciale dintre lumea romană și spațiul dacilor liberi, confirmând încă o dată bogăția arheologică a zonei Neamțului”. Mai cunosc un alt exemplu de astfel de artifact antic. Este vorba despre un pahar de sticlă cu reprezentări figurate (cele patru anotimpuri), expus la Muzeul Național de Istorie și Arheologie Constanța în secțiunea „tezaur”. Piesa este de o calitate artistică extraordinară, având personificarea anotimpurilor în cele patru registre ale paharului. Piesa datează din al doilea sfert al secolului I d.Hr. și a fost descoperit în mediul funerar al orașului antic Tomis. Este o piesă rară, cu siguranță provenită din import. Face parte dintr-un grup puțin numeros de astfel de piese, descoperite în mai multe părți ale Imperiului Roman. A fost lucrat prin tehnica suflării în tipar, în unul dintre centrele specializate de pe coasta Asiei Mici. Aparține categoriei produselor de lux, din cauza costului ridicat de producție și a manoperei laborioase. Decorul paharului constă din patru reprezentări figurate în relief, care au fost asimilate de-a lungul timpului mai multor personaje mitologice. Consensul la care au ajuns cercetătorii este acela că grupul de personaje îi reprezintă pe: Mercur, Iarna, Hercule și Hymen, fiecare registru fiind încadrat de câte o aedicula (un mic templu în miniatură) sprijinită pe două coloane, cu stil schematizat. Această descoperire unică aduce noi dovezi despre legăturile comerciale existente între populațiile dacilor liberi și cei aflați în zonele influențate de către Imperiul Roman sau de către eleni, sau alte popoare mai aplecate către zona călătoriilor îndelungate pe mări și oceane. (G.V.G.)

„Strălucirea certă a verbului definește valoarea inestimabilă a Sufletului!”

Data: 9 iulie 2026 by Ion Nălbitoru

– interviu cu ing. dr. Marian-Teodor Popescu –

– Domnule Marian-Teodor Popescu, sunteți originar din orașul Drăgășani, Vâlcea, pe care oamenii de cultură din zonă îl mai numesc și „Orașul dintre vii”, ca urmare a podgoriilor de viță de vie de pe dealurile din apropiere. Ce amintiri mai dragi vă leagă de aceste locuri?

– M-am născut în localitatea Drăgășani, județul Vâlcea, „Orașul dintre vii”, cum o denumesc localnicii, pentru renumitele podgorii de viță de vie de pe dealurile din apropiere. Îmi răsar în minte zilele lungi și frumoase, în care se culegeau strugurii de culoarea toamnei aceleia, amestecată cu cea de anul trecut și cu cea din alți ani, când fetele desculțe îi jucau sub picioare, lăsând să se adune în lin esența viei, mustul cu arome de Muscat Otonel și Tămâioasă. Sufletul tresare la trecerea prin anii de școală, cu doamna învățătoare, alături de iluștrii profesori, care ne-au predat lecții memorabile și vibrează rostind poemul „La Drăgășani, veniți la Drăgășani!″, în sala Cenaclului „Gib I. Mihăescu″ a Casei de Cultură. Revin în memorie primele Iubiri, fierbinți și tandre, cu buchete de flori proaspete și Vers în dimineața zilei de 8 Martie, în care fetele găseau pe banca din clasă însemnul adolescenței și o fărâmă din sufletul meu, spre amintire peste mulți ani. Retrăiesc frenetic emoțiile primului examen din viață, nerăbdarea și freamătul mulțimii înaintea afișării rezultatelor, bucuria sau lacrimile colegilor. Nu se poate uita ziua în care am spus unicul DA în viață, despre care, noianul anilor ce-au urmat a spus că nu am greșit, încă.

– Bănuiesc că ați copilărit acolo și ca orice copil ați făcut și „năzbâtii”, fugeați des la Olt, la scăldat sau aveați interdicție de la părinți? Pe vremea copilăriei dv. nu era salba de hidrocentrale de pe râul Olt, iar acesta era uneori „furios”. Ați avut cumva și pasiunea pescuitului?

– Amintirile îmi răscolesc trecutul, copilăria și adolescența. Îmi răsar în memorie chipurile prietenilor mei dragi, cu care mergeam la Olt în zorii zilei, să pescuim și să ne facem viața frumoasă. Mergeam de seara să pregătim momeala peștelui, să aranjăm undițele și bicicletele. Odată, mai la început, pe baltă, din sensul opus, apare dirigintele meu, un om cu totul special. L-am salutat, am intrat în vorbă, dar o tresărire de emoție, teamă sau rușine, mă stăpânea. Era Profesorul meu de Matematică și a doua zi aveam oră cu dumnealui. Salvarea a venit tot din baltă, când pluta s-a dus în jos, trasă de un crap neliniștit. Cu atenție, l-am scos pe mal. Se zbătea în razele soarelui, dând străluciri interesante. De atunci, nu am mai prins niciun pește, dar am încercat mereu.

– Orașul Drăgășani are ca emblemă pe scriitorul interbelic Gib Mihăescu. Numele său este purtat de Colegiul din oraș, de Cenaclul literar și de LSR Filiala Vâlcea. Vă leagă ceva de acest scriitor polivalent? Credeți că autoritățile ar trebui să facă mai mult pentru a crea un „brand” din Gib Mihăescu?

– Una dintre emblemele orașului Drăgășani este scriitorul interbelic Gib I. Mihăescu . Numele său îl poartă Cenaclul literar, Colegiul din oraș şi LSR, Filiala Vâlcea. La Cenaclul literar „Gib I. Mihăescu ″, condus de distinsul poet și profesor Aurelian Drăguşin, am citit primele poeme și am cunoscut botezul primelor opinii, referitoare la încercările mele literare. A fost o adevărată școală, unde nume mari spuneau părerea deschis, fără menajamente, constructiv, în scopul creșterii valorii literare. Aici am pășit pe urmele poetului și ziaristului Dumitru Raiciu, fratele mamei, care la aceeași vârstă, tot aici, alături de actualul CETĂŢEAN DE ONOARE al municipiului Drăgășani, Președintele LSR, Al. Florin Ţene, avea preocupări literare. Am cunoscut pe: av. Ion Constantin Vasile, ultimul martor al scriitorului Gib Mihăhescu, epigramistul şi poetul Tudor Barbu, epigramistul Nicolae Toşu, poetul Marian Nicolae, poetele Iuliana Manea şi Raluca Dobre, poetul şi pictorul George Rogojinaru, alături de care m-am format. În anul 2019, am regăsit Cenaclul literar „ Gib I. Mihăescu ″, sub îndrumarea distinsului poet Marian Bărăscu şi am devenit membru al ,,Caravanei culturii’’, condusă de același neobosit Marian Bărăscu, sufletul organizator al unor proiecte şi evenimente de anvergură. În ultimul an, cu bucurie, am constatat o susținere a fenomenului cultural în „Orașul dintre vii”, din partea autorităților locale.

– Ce studii ați urmat și unde? 

– În anul 1990 am absolvit Liceul Industrial Drăgășani, iar în anul 1996 am finalizat studiile la Universitatea din Pitești, Facultatea de Inginerie, Specializarea Autovehicule Rutiere. Anul 1998 aduce obținerea Diplomei de Studii Aprofundate (DEA), cu dubla recunoaștere, româno-franceză, iar în anul 2013 am obținut titlul de Doctor, Specializarea Inginerie Industrială, tot la Universitatea din Pitești. Pe această cale, aduc mulțumiri infinite excelentelor cadrelor didactice care m-au format și instituțiilor de învățământ în care am acumulat cunoștințe științifice, respectiv, pregătire.

– Aveți două profesii, de inginer și cadru universitar asociat la Pitești. Dați-ne câteva detalii în acest sens. 

– Da, este adevărat. Sunt inginer în domeniul automobilelor și am avut șansa de a-mi desfășura activitatea în domeniul în care am absolvit studiile superioare, de peste un sfert de veac. Această meserie impune si ea, ca toate celelalte: seriozitate, disciplină, corectitudine, dorința de te perfecționa permanent, de a fi la curent cu noutățile tehnice din domeniu. Pentru aceasta, a fost necesar să țin legătura cu școala, să obțin titlul de Doctor în anul 2013, Specializarea Inginerie Industrială la Universitatea din Pitești, atunci, actualmente, Centrul Universitar Pitești, al Universității Naționale de Știință și Tehnologie Politehnica București. Aici, începând din anul 2013, am desfășurat activități de laborator și din acest an, curs la Disciplina „Organe de Maşini″.

– Cum vi se par studenții din ziua de azi? 

– Studenții sunt interesați, receptivi, participă activ la activitățile specifice și la cele extrașcolare: Sesiuni de comunicări, Concursuri științifice, Cercuri de Robotică, Expoziții de automobile cu demonstrații: „Poli Auto FEST, festival dedicat automobilelor, transportului și logisticii, o întâlnire cu Noile Tehnologii şi Oamenii care construiesc viitorul mobilității, sunt împreună cu pasionați de automobile, motociclete și mobilitate, companii din București, respectiv, Pitești.″

– În ce a constat festivalul „Poli Auto Fest 2026” și unde a avut loc?

– Poli Auto Fest 2026 a avut loc în perioada 05.06.-07.06.2026, la Universitatea Națională de Știință și Tehnologie Politehnica București, Centrul Universitar Pitești. RAR-R.A., în al treilea an de participare consecutiva la Pitești, este prezent cu AUTOLABORA- TORUL CTT și echipa DIRECTIEI ITPSPNV, REPREZENTANȚA ARGES: Ing. Marian-Teodor Popescu, ing. Dragoș Marian Slătioreanu și ing. Constantin Sima. S-au oferit răspunsuri întrebărilor vizitatorilor: elevi, studenți, cadre didactice, cetățeni. S-a expus aparatura din dotarea autolaboratorului. Mulți elevi și studenți au optat pentru o carieră din domeniul auto poate, în urma organizării POLI AUTO FEST, unde RAR-R.A a participat cu succes. Mulțumiri au fost transmise conducerii DIRECȚIEI ITPSPNV și conducerii RAR-R.A. pentru implicare și suport. Deosebită considerație!

– Pe lângă inginerie aveți și o altă vocație, aceea de poet. Dv. scrieți în vers alb, scurt, dar plin de mesaje și semnificații. În majoritatea, din câte am lecturat, se simte o undă de melancolie sufletească, o pierdere, o rugă sau mai degrabă o implorare a divinității pentru ceva anume. 

– Pasiunea pentru Poezie este o extensie din neam, având ca mentor Poetul și Ziaristul Dumitru Raiciu (1944-2010), fratele mamei, care a scris la multe ziare din județul Vâlcea și din țară. Unda melancolică își are sâmburele în viața, Iubirile trecute și Trecerea prin Timp, cu Fericiri sau Drame, cu pase de la Extaz la Agonie și invers. Pot spune doar că un Vers se naște valoros, când iubești ori suferi enorm, când speri, totuși, sau ai pierdut ultima speranță. Salvarea este tot la Dumnezeu, vine din Rugă și Vers, o formă existențială a Poetului.

– Ați publicat la numeroase reviste de cultură, enumerați câteva din acestea, dar și poeme publicate în volume. Vorbiți-ne despre parcursul dv literar.

– Aș începe prin a enumera câteva din cărțile în care am scris și personalitățile ce mi-au deschis drumul. La 16 ani, am devenit membru al Cenaclului Literar „Gib I. Mihăsescu” din Drăgăşani, jud. Vâlcea, condus de dl. prof. Aurelian Drăguşin. Am cunoscut pe av. Ion Constantin Vasile, pe epigramistul şi poetul Tudor Barbu, pe epigramistul Nicolae Toşu, poetul Marian Nicolae, poetele Iuliana Manea şi Raluca Dobre. În 1992, am debutat la Piteşti, în ziarul „Argeşul liber”, cu poezia „Gaudeamus”, susţinut de ziaristul Laurenţiu Ungureanu şi am participat la concursul „Pe aripile poeziei”, unde am obţinut ,,Menţiune’’ şi am cunoscut poeta Cristina Onofre (actualmente Christine Bernadette Rousseau), laureata Premiului I, cu care am legat o veche şi sinceră prietenie. Alături de poeţii: Tiberiu Frim, Romeo Lefter, Cezar Mazilu, Jan Dumitraşcu am fost membru fondator al Cenaclurilor Studențești: „Molloy” şi „Antarg”, publicând în revistele „Ulysses” şi „STAR”. Luna noiembrie a anului 2019 marchează apariţia la Editura „KITCOM”, condusă de distinsa familie George şi Rodica Tulea, a volumului de versuri „Buchet de gânduri”, în parteneriat cu prozatoarea Emilia Popescu, de la care am deprins iubirea pentru literatură. Am devenit membru al „Caravanei culturii”, condusă de distinsul poet Marian Bărăscu, sufletul organizator al unor proiecte şi evenimente de anvergură. Am publicat în revista „Rusidava culturală” poemele „La Drăgăşani” şi „La Nostra Dava”. Anul 2020 oferă participarea la Revelionul „Caravanei culturii”, organizat cu deosebită atenţie şi eleganţă de poetul Marian Bărăscu, în municipiul Slatina. Am devenit membru al Cenaclului literar „Armonii argeşene”, unde am reîntâlnit poeta Christine Bernadette Rousseau, care m-a susţinut în demersul poetic şi literar. Am publicat în revista de cultură „Cuvântul argeşean”, recomandat de distinsa poetă Christine Bernadette Rousseau, care ulterior a devenit director al revistei. Din anul 2021 am devenit membru al L.S.R.- Argeş şi am participat la întâlnirile on-line ale Cenaclului literar „Armonii argeşene”, prezidate de preşedintele acesteia, poetul Adrian Mitroi, având susţinenerea Centrului Cultural Piteşti, condus de distinsa doamnă Carmen Elena Salub. Am devenit membru al U.Z.P.R., filiala Olt, la invitaţia d-lui. Prof. Tlg. Paulian Buicescu şi am publicat în revista „Popas jurnalistic şi literar-artistic”, condusă de către distinsa poetă Christine Bernadette Rousseau. În anul 2022 ies de sub tipar la Editura „KITCOM”, antologia de versuri „ORAŞUL DINTRE VII – 10 pentru Drăgăşani”, volumul 1, coordonată de poetul Marian Bărăscu şi monografia „Mânâstirea Călineşti-Biserica de lemn Sfântul Ierarh Calinic-Drăghiceşti”, alături de renumitul monograf drăgăşenean Doru Căpătaru şi Protosinghelul Iorest Suma Achim, fiind coautor. Anul 2023 marchează participarea la realizarea a două antologii: la Editura „FRANCO”, condusă de distinsa familie Cristina şi Ion Nălbitoru, „ORAŞUL DINTRE VII – 10 pentru Drăgăşani”, volumul 2, sub îndrumarea poetului Marian Bărăscu şi la Editura „ARMONII CULTURALE”, lucrarea „Istorii, comentarii, miscelanea”- vol.66 – coordonată de distinsul om de cultură Ion N. Oprea, care a construit o punte între actualitate şi memorie. Antologia L.S.R., filiala „Gib Mihăescu”, Vâlcea, vol. 1, 2024, intitulată „MEMORIA SLOVELOR”, vede lumina tiparului tot la Editura „FRANCO”, localitatea Brezoi, Vâlcea, coordonată de familia Cristina şi Ion Nălbitoru, având coautor şi poetul Marian-Teodor Popescu. Tabăra Națională de Poezie de la Drăgăşani din 2025 adună şi contribuția sa la volumul de amintiri, evocări şi confesiuni, dedicat celei ce a fost GORONICA DOBRE – „O LUMINĂ PRINTRE ÎNGERI” – editura „KITCOM”, Verguleasa, Olt. Anul 2026 va prilejui participarea activă la apariția revistei de cultură „MEMORIA SLOVELOR”- Editura „FRANCO” din Brezoi, a antologiei „ORAŞUL DINTRE VII – 10 pentru Drăgăşani”-vol.3, sub îndrumarea poetului Marian Bărăscu, publicații ce se vor lansa în cadrul Taberei Naționale de Poezie de la Drăgăşani, 2026, Ediția a-III-a. Se menționează participarea constantă cu lucrări în revistele de cultură: „CUVÂNTUL ARGEȘEAN”, „POPAS JURNALISTIC ȘI LITERAR-ARTISTIC”, având coordonator distinsa poetă Christine Bernadette Rousseau. Sub îndrumarea ilustrului prof. Constantin Geantă, apar revistele de cultură de pe malul Oltului: „MIRAJUL OLTULUI”, „MIRCEA, COZIA ŞI OLTUL”, „COZIA LITERAR-ARTISTICA”, unde este menționată prezența sa în articole, cu tentă istorică si literară. Strălucirea certă a verbului defineşte valoarea inestimabilă a Sufletului!

– V-am urmărit la televiziunea din Pitești, realizator poeta Christine Bernadette Rousseau. Ați pus suflet în tot ceea ce ați afirmat. Credeți că a fost urmărită și de tineret, ca o lecție de viață pe care ar trebui s-o urmeze? Să nu se depărteze de sensibilitatea umană?

– Este adevărat. Am fost invitat în emisiunea „Arc peste timp-poezie şi jurnalism” în cadrul Proiectului Cultural „De profundis în Artă, Cultură şi Viață”, realizat de poeta Christine Bernadette Rousseau la Centrul Cultural Piteşti, condus de către D-na. Carmen Elena Salub. A fost un minunat periplu prin viață, poeme, apariții şi oameni. Emisiunea a fost urmărită şi de tineri, ca posibilă variantă de viață, dar liberul arbitru este cel care hotărăște. Totuși, sensibilitatea umană, manifestată în cazul meu prin Vers, la ceilalți prin orice altă formă de Artă, nu trebuie să dispară. Ea trebuie să crească pentru a deveni, cel puțin mai buni.

– Vă este dor de plaiurile drăgășănene, vă întoarceți des? 

– Iubirea de plaiurile drăgăşenene s-a transformat într-un dor neostoit, care ne cheamă, ne cheamă mereu acasă, la origini, la seva acestui Pământ binecuvântat de bunul Dumnezeu. Vin cu sufletul însetat de viața se aici, ori de câte ori am ocazia.

– Ne-am întâlnit la numeroase activități culturale atât în Drăgășani cât și în Râmnicu Vâlcea. De fiecare dată spiritul dv. revine la orașul viilor, ne recitați poezii și ne cântați pe această temă, dar nu uitați nici de „Imnul” echipei de fotbal din Craiova! A fost și rămâne echipa de fotbal a Universității o mare „iubire” pentru dv? 

– Particip cu plăcere, cu tot Sufletul, la fiecare activitate culturală, mai ales acasă, unde „Oltul ne curge prin vene”, cum afirma cu satisfacție, colega mea de liceu, distinsa Poetă Iosefina Schirger. Ne salutăm mereu prin versurile poemului „La Drăgășani”, permanenta chemare, finalizând cu „Imnul” echipei de fotbal din Craiova! Sunt un CRAIOVEAN ÎNFOCAT! Am iubit şi iubesc enorm echipa de fotbal „Universitatea Craiova”! Este echipa de suflet a copilăriei, adolescenței, a vieții mele şi nu numai. Am avut fericita ocazie să-l cunosc pe marele fotbalist Ilie Balaci, liderul echipei din Bănie, cu care am stat de vorbă. Este echipa alb-albastră care ne-a unit, ne unește și ne va uni! Deja când auzi urarea: „Hai Universitatea, hai Craiova, / Tu, campioana unei mari iubiri! ”, gândul aleargă dezlănțuit spre Victorie. Anul acesta a cucerit ce s-a așteptat de multă vreme: Cupa şi Campionatul României! Să fie într-un ceas bun! Ne face fericiți!

– Ce mesaje ați dori să transmiteți românilor de pretutindeni?

– Transmit, cu Sufletul deschis, esența mesajelor primite de la contemporani, precum şi de la înaintaşi: „Să fie sănătoşi, să se bucure de viață şi să fie oameni de nădejde! ” – Prof. Dorel Antonie. „Toate cele bune, care se produc astăzi, sunt de la Dumnezeu. Toate cele rele sunt de la Potrivnicul, dar îngăduite de Dumnezeu; ceea ce se întâmplă nu se întâmplă cu voia noastră. Toți trebuie să punem genunchiul la pământ şi să strigăm în fața lui Dumnezeu și a Maicii Sale, să ne scape de toate tulburările care se abat asupra noastră și asupra întregului Pământ. Să devenim mai buni, mai iertători şi iubitori unul față de celălalt! Lui Dumnezeu, Slavă! Amin! ” -Protosinghel Iorest Suma Achim -Mânăstirea „Sfântul Ier. Calinic”, Călineşti, jud. Argeş, România. Strălucirea certă a verbului defineşte valoarea inestimabilă a Sufletului!

– Vă mulțumesc pentru timpul acordat realizării acestui interviu și vă doresc mult succes în continuare atât profesional cât și în domeniul literar!

Despre creditele în euro ale populației…

Data: 8 iulie 2026 by Gheorghe Piperea

În mod normal, nimeni nu ar trebui să se împrumute în euro sau altă valută, cu excepția cazului în care obține venituri suficiente în valuta creditului. Altfel, orice fluctuație de curs valutar poate provoca volume mărite de plăți în lei și, deci, dificultăți de plată, supra-îndatorare sau chiar faliment. Din 2007 încoace, când s-a dat drumul masiv la credite în valută, cursul leu/euro a crescut constant: 2007: 3,3337 lei/euro, 2009: 4,2376 lei/euro, 2019: 4,7454 lei/euro, iunie 2026): 5,25 lei/euro. De aici a rezultat o creștere constată a ratei lunare, care se achită în lei, la cursul de schimb din data plății, iar nu la cursul de schimb din data contractării. Este ceea ce numim „riscul valutar”, mai mereu trecut pe seama consumatorului, fie din neștiință și comoditate, fie prin clauze abuzive și practici înșelătoare ale băncilor impuse clienților prin contracte de adeziune, tipizate. La vremea creditelor în valută (2007 – 2012), ponderea în totalul creditelor populației era de 70 la sută. Această pondere este azi mult mai mică, întrucât oamenii s-au împrumutat (mai scump, mai riscant) în lei. La nivelul lui noiembrie 2025, soldul creditelor în valută acordate gospodăriilor se redusese la 15,3 miliarde lei (față de un total al creditelor în lei acordate populației de ≈ 190 miliarde lei). Vorbim, deci, de o pondere de cca 7,45 la sută din total. Marea majoritate a acestor credite sunt credite ipotecare – peste 90 la sută. În general, sunt credite ipotecare vechi (din perioada 2005–2012), luate pe perioade foarte lungi.

Creșterea la 5,25 lei/euro a cursului, în decurs de mai puțin de un an, îi afectează cel mai mult pe acești debitori eterni la bănci, care s-au legat de un amărât de apartament de trei camere de pe vremea când erau debutanți în viață și profesie, iar acum sunt oameni mai mult decât maturi. Ratele acestor oameni au crescut simțitor. În primul rând, deprecierea leului din 2019 încoace a fost de 10,6 la sută. Evident, plățile în lei au fost majorate corespunzător. În al doilea rând, și dobânda a crescut. Chiar dacă Euribor (indicele de dobândă variabilă, similar Robor) a avut valori mici în 2019, azi se situează la cca 2,4 la sută. Să luăm un exemplu. Dacă creditul luat în 2019 a avut valoarea de 100.000 euro, fiind luat pe 30 ani, cu dobânda inițială de trei la sută, atunci: Rata lunară inițială: ≈ 422 euro, echivalent lei în 2019 (la 4,745 lei/euro): ≈ 2.001 lei; …După 7 ani (2026), la un principal rămas de plată de ≈ 84.000 euro, la dobânda actuală estimate de ≈ 5,5 la sută (Euribor + marjă), rata lunară a ajuns la ≈ 537 euro, iar echivalentul în lei actual (la 5,25 lei/euro) a ajuns la ≈ 2.819 lei. Vorbim, așadar, de o creștere de circa 41 la sută a ratei lunare în lei. În cazuri cu marjă mai mare sau durată mai scurtă rămasă, creșterea ar fi putut fi chiar și de peste 50 la sută, ceea ce ar „califica” debitorul la o dare în plată a casei, pentru a obține eliberarea de datoria reziduală. Pentru sistem, întrucât segmentul de populație afectat este mic, riscul de supra-îndatorare sau faliment este redus. Cu totul cinic, cei din sistem ar putea gândi și că multe dintre aceste credite sunt vechi, iar debitorii au avut timp să se adapteze, să se călească, deci sunt suficient de rezilienți la alte creșteri ale cursului valutar… Dar, pentru cei în cauză, situația e vânătă… În condițiile în care creditele în lei, cu mult mai importante ca volum (88 la sută), au fost substanțial influențate de manipularea Robor, vestea că și cursul de schimb a fost scăpat de sub control nu va face o reclamă bună BNR. Știu, nu-i ușor, dar măcar e Nicușor…

Paradoxul românesc: o țară bogată, un popor sărac. Determinisme istorice, instituționale și culturale…

Data: 8 iulie 2026 by Alexandru Florin Țene

Paradoxul conform căruia România dispune de resurse naturale importante, de un potențial agricol excepțional și de o poziție geografică favorabilă, în timp ce o parte semnificativă a populației sale continuă să se confrunte cu niveluri ridicate de sărăcie și inegalitate, reprezintă una dintre marile teme ale istoriei și sociologiei românești. Explicațiile nu pot fi reduse nici la presupusa „calitate” a poporului, nici exclusiv la incapacitatea conducătorilor. Fenomenul este rezultatul interacțiunii dintre geografie, istorie, instituții politice, modele economice, influențe externe și cultură civică. Încă din secolul al XIX-lea, numeroși călători occidentali remarcau contrastul dintre bogăția pământului românesc și sărăcia locuitorilor săi. Câmpiile fertile, pădurile întinse, bogățiile subsolului, Dunărea și Marea Neagră ofereau premisele unei dezvoltări economice comparabile cu cea a statelor occidentale. Totuși, această bogăție naturală nu s-a convertit constant în prosperitate socială. Problema rămâne actuală și astăzi. România dispune de: teren agricol fertil; importante rezerve forestiere; petrol și gaze naturale; sare; aur și metale neferoase; hidroenergie; biodiversitate remarcabilă. Israelul a cumpărat pământ din Bărăgan pe timpul lui Ceaușescu și au făcut o agricultură înfloritoare la ei în țară.

Istoricul economic David Landes observa că bogăția naturală reprezintă doar un avantaj inițial; prosperitatea este produsă de instituții eficiente. Același lucru îl susțin și Daron Acemoglu și James Robinson: diferența dintre națiuni nu este dată de resurse, ci de calitatea instituțiilor. România a fost vreme de secole o zonă tampon între marile imperii. Timp de aproximativ patru secole, Țara Românească și Moldova au plătit tribut. Consecințele: fiscalitate excesivă; drenarea resurselor; limitarea dezvoltării burgheziei; instabilitate politică. În Transilvania s-au introdus: administrație modernă; cadastrul; infrastructură; educație. Dar dezvoltarea a fost inegală și orientată către interesele imperiului. Rusia a influențat puternic spațiul românesc. Ocupațiile succesive au însemnat: rechiziții; distrugeri; blocarea comerțului; presiuni politice. Regimul comunist a industrializat România. Dar: economia era planificată; investițiile erau ineficiente; productivitatea redusă; datoria externă a fost plătită prin sacrificarea nivelului de trai. După 1989, multe industrii au dispărut fără a fi înlocuite. Este poporul român de vină? Aceasta este probabil cea mai dificilă întrebare. Din perspectivă sociologică, nu există popoare „bune” și „rele”. Există însă: culturi instituționale diferite; niveluri diferite de încredere socială; tradiții administrative distincte.

Românii au demonstrat de-a lungul istoriei: creativitate; adaptabilitate; spirit antreprenorial; performanțe remarcabile în diaspora. Acest fapt sugerează că problema nu este una genetică sau etnică. Istoria României a fost marcată de numeroase elite preocupate mai degrabă de conservarea privilegiilor decât de dezvoltarea societății. Fenomene recurente: corupția; clientelismul; nepotismul; schimbarea frecventă a regulilor; lipsa continuității proiectelor. Totuși, au existat și perioade de reformă: Alexandru Ioan Cuza; Carol I; perioada interbelică. Aceste exemple demonstrează că liderii pot influența decisiv dezvoltarea. Acemoglu și Robinson susțin că prosperitatea este determinată de existența unor instituții incluzive. Acestea presupun: respectarea proprietății; independența justiției; investiții în educație; administrație eficientă; competiție economică. România a alternat între instituții fragile și perioade de modernizare incompletă. Rolul Bisericii trebuie analizat nuanțat. Aspecte pozitive: Biserica Ortodoxă a: conservat limba română; păstrat identitatea națională; susținut cultura medievală; înființat școli; desfășurat activități filantropice. În timpul dominației otomane, aceasta a reprezentat unul dintre puținele centre de continuitate culturală. Unii istorici apreciază că: accentul pus pe tradiționalism a încetinit anumite procese de modernizare; alfabetizarea rurală a progresat lent; reforma socială nu a fost întotdeauna susținută suficient. Totuși, responsabilitatea principală nu poate fi atribuită exclusiv Bisericii. Comparația cu țările nordice: aparent paradoxal, statele nordice au: climă dificilă; teren agricol redus; ierni lungi. Cu toate acestea, ele sunt printre cele mai prospere din lume. Explicațiile sunt multiple. Instituții stabile. Țările nordice au construit devreme: administrație eficientă; justiție independentă; educație universală. Robert Putnam vorbește despre încrederea reciprocă. În Scandinavia există: cooperare; respectarea regulilor; nivel redus al corupției. Reforma protestantă. Max Weber considera că etica protestantă a favorizat: disciplina; responsabilitatea individuală; economisirea; investițiile. Această teză este astăzi discutată critic, dar influența culturală este recunoscută de numeroși cercetători.

Au suferit și țările nordice ocupații? Da. Suedia, Danemarca, Norvegia și Finlanda au cunoscut: conflicte permanente; dominația daneză; dominația suedeză; dominația rusă (în special Finlanda). Diferența este că instituțiile lor interne au rămas relativ stabile și au fost consolidate treptat după încetarea dominațiilor. Toți marii economiști ai dezvoltării consideră educația principalul motor al prosperității. România a avut: analfabetism ridicat până în secolul XX; investiții fluctuante în școală; migrarea capitalului uman după 1990. Corupția reduce: investițiile; încrederea; competitivitatea. Ea nu este însă o caracteristică etnică, ci una instituțională. Resursele și „blestemul bogăției”: Numeroase state bogate în resurse sunt relativ sărace. Economiștii numesc acest fenomen: „resource curse” („blestemul resurselor”).Exemple: Venezuela; Nigeria; Republica Democratică Congo. În schimb: Norvegia; Canada; Australia au transformat resursele în prosperitate datorită instituțiilor eficiente.

În România contemporană: În ultimele două decenii România a înregistrat: una dintre cele mai rapide creșteri economice din Uniunea Europeană; dezvoltarea sectorului IT; modernizarea infrastructurii în anumite regiuni; creșterea salariilor. În același timp persistă: diferențe regionale; depopularea satelor; migrația; corupția; inegalitățile ȘI INTERESELE DE GRUP ALE PARTIDELOR CARE NU IAU MĂSURI ÎN FOLOSUL ÎNTREGULUI POPOR ȘI DOAR ÎN INTERESUL UNOR GRUPURI. Paradoxul românesc nu poate fi explicat printr-o presupusă inferioritate a poporului român. Istoria oferă numeroase dovezi ale capacității românilor de adaptare, creativitate și performanță, atât în țară, cât și în diaspora. Totodată, nu este suficientă nici explicația care pune întreaga responsabilitate pe conducători, deși calitatea elitelor politice și administrative a influențat decisiv direcția dezvoltării. Factorii determinanți sunt multipli și interdependenți: poziția geopolitică la confluența marilor imperii; dominațiile și ocupațiile succesive; întârzierea modernizării instituționale; structura proprietății și distribuția inegală a resurselor; slaba continuitate a politicilor publice; nivelul de educație și de capital social; funcționarea instituțiilor statului și capacitatea acestora de a transforma resursele naturale în bunăstare colectivă. Comparația cu țările nordice arată că prosperitatea nu depinde în primul rând de climă sau de bogăția naturală, ci de existența unor instituții stabile, de încrederea socială, de investițiile constante în educație și de responsabilitatea clasei conducătoare. Astfel, întrebarea nu este dacă România este o țară bogată, ci de ce bogăția ei a fost valorificată atât de inegal de-a lungul istoriei. Răspunsul indică faptul că viitorul prosperității depinde mai ales de consolidarea statului de drept, de profesionalizarea administrației și de cultivarea unei culturi civice bazate pe responsabilitate și participare.

România între liniile vizibile și cele invizibile ale puterii…

Data: 8 iulie 2026 by Zoe Dantes

M-am săturat de scandalul ieftin. Am zis de atât de multe ori: nu te uita unde bate lumina reflectorului. Uite-te unde nu ajunge lumina media! Pentru că orice trust de presă are interese și politică editorială! Conform intereselor oricăruia care se numește patron. Atât! Politica românească are uneori talentul de a transforma coincidențele de calendar în teorii ale conspirației și evenimentele procedurale în simboluri istorice. Dar există și situații în care mai multe evenimente aparent disparate merită privite împreună, nu pentru a demonstra existența unui plan ascuns. Pentru a înțelege tensiunile care modelează prezentul. În doar câteva zile, spațiul public a fost ocupat de patru subiecte diferite: acuzațiile lansate de George Simion privind un presupus telefon primit din zona Administrației Prezidențiale înaintea votului pentru guvern și ieșirea din Plen la vot, numele lui Marius Lazurca aruncat în dezbatere fără confirmări oficiale, vizita președintelui israelian Isaac Herzog și adoptarea tacită în Camera Deputaților a unei inițiative privind unirea cu Republica Moldova. La prima vedere, aceste teme nu au nimic în comun. În realitate, toate gravitează în jurul aceleiași întrebări: cine definește astăzi interesele strategice ale României și prin ce mecanisme sunt acestea transformate în politică? Controversa privind presupusul apel telefonic este relevantă nu pentru că ar demonstra ceva definitiv. Devine relevantă pentru ceea ce sugerează despre starea sistemului politic. Dacă apelul nu a existat, atunci episodul vorbește despre neîncrederea profundă care domină scena publică. Dacă a existat, atunci întrebarea nu este cine a sunat.

Întrebarea e de ce ar fi fost necesară o asemenea discuție în condițiile în care discursul oficial insistă asupra izolării politice a AUR.Miza reală nu este persoana lui George Simion. Miza este statutul AUR în arhitectura politică românească. Partidul a devenit suficient de mare pentru a nu putea fi ignorat și suficient de controversat pentru a nu putea fi integrat cu ușurință. Între aceste două realități se desfășoară conflictul actual. În paralel, România se pregătește să primească vizita președintelui Israelului. Oficial, este un moment dedicat relației bilaterale, memoriei Holocaustului și cooperării strategice. Dar orice gest diplomatic are și o dimensiune contextuală. Într-o regiune marcată de războiul din Ucraina, de tensiunile din Orientul Mijlociu și de competiția tot mai intensă dintre marile puteri, asemenea vizite reprezintă și reafirmări de poziționare geopolitică.

România, astfel vrea să transmită un mesaj de continuitate. Indiferent de schimbările interne, orientarea euro-atlantică și relațiile strategice fundamentale rămân constante. Acesta este limbajul diplomatic al stabilității. În același timp, adoptarea tacită a proiectului privind unirea cu Republica Moldova readuce în prim-plan o temă care părea, până nu demult, rezervată mai ales discursului identitar. Chiar dacă șansele juridice și politice ale proiectului sunt reduse, simpla sa apariție într-un moment atât de sensibil este semnificativă. După invazia rusă în Ucraina, discuția despre Moldova nu mai este pur istorică. Ea a devenit una strategică. Frontiera dintre România și Republica Moldova nu mai este privită exclusiv prin prisma trecutului comun. Capătă forță și prin cea a securității europene. Dar cred că este ultimul lucru de care are nevoie România la ora asta. Cândva am fost pro unire. Azi, nu! Aici apare punctul de întâlnire al tuturor acestor evenimente. Telefonul invocat de Simion, vizita lui Herzog și proiectul privind unirea nu descriu aceeași poveste, dar sunt expresii diferite ale aceleiași transformări. România traversează un moment în care consensurile vechi încep să fie contestate, iar cele noi nu sunt încă stabilizate.

Ordinea politică construită după aderarea la NATO și Uniunea Europeană rămâne dominantă, însă este supusă unei presiuni crescânde din partea unor curente politice care cer redefinirea raportului dintre suveranitate, identitate națională și integrare occidentală. În acest context, adevărata dezbatere nu este despre un apel telefonic, despre o vizită diplomatică sau despre un proiect legislativ cu șanse reduse de adoptare. Acestea sunt doar simptome. Întrebarea de fond este dacă România intră într-o nouă etapă a dezvoltării sale politice, una în care vechile centre de putere nu mai pot guverna exclusiv prin consensul construit în ultimele două decenii și în care actorii considerați cândva marginali devin imposibil de ignorat. Istoria oferă rareori răspunsuri clare în timp real. Dar oferă indicii. Iar indiciul pe care îl lasă aceste zile este că lupta politică din România nu se mai poartă doar pentru controlul instituțiilor. Ea se poartă pentru definirea sensului strategic al statului român în următorul deceniu. Și de toate acestea depinde traiul nostru, al tuturor. Problema care se pune e că România nu are bărbați de stat, nici la putere, nici în opoziție. Adică, un bărbat de stat care să-și asume viitorul strategic al țării și stabilitatea internă. Este decapitată politic. Deocamdată nu are miză pe termen lung. Are doar miza de a supraviețui și mâine. Atât! În final, aceasta este miza reală. Restul sunt detalii de suprafață. Mult zgomot pentru nimic. Când scandalul este public, și cuprinde media și online-ul să știți sigur că în partea unde nu bate reflectorul se joacă cărțile.

Numărul 784

Data: 8 iulie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Summer Edit 2026 – o perspectivă asupra scenei artistice locale la ABRUPT 5

Data: 7 iulie 2026 by Redacția

Spațiul de artă contemporană ABRUPT 5 din Timișoara a găzduit expoziția SUMMER EDIT 2026, un proiect dedicat promovării scenei artistice locale și dialogului dintre artiști, generații și practici creative diferite.

Vernisajul expoziției a avut loc vineri, 26 iunie 2026, la ora 16.00, în spațiul situat pe Strada Coriolan Brediceanu, colț cu Strada Mărășești. Evenimentul reunește lucrări semnate de 34 de artiști, într-o selecție ce evidențiază diversitatea expresiilor contemporane – de la pictură, grafică și sculptură, până la tehnici și abordări interdisciplinare.

Participă artiștii: Eunice-Estera Adămuț, Tsvetelina Angelova, Ali Armașu, Dona Arnakis, Carine Arnakis, Bianca Asofiei, Henriette Bock, Costin Brăteanu, Walter Caceres, George Cîrstoiu, Regina Damian, Alexandru Dobre, Ilie Duță, Vivien Friz, Andrei Grigore, Ștefania Iakab, Andreea Ioniță, Alexandra Irimia, Ancuța Iute, Viktória Jager, Alexandru Lunceanu, Toma Libotyan, Miruna Mașniță, Deborah Nagy, Maxim Nedelcu, Petru Opruț, Andreea Pădureț, Daria Sălăjeanu, Sofia Sîrbu, Gergely Szabó, Adriana Tentiș, Eugeniu Țîbuleac, Georgian Tirla, Mădălina Trofin și Simona Valea.

SUMMER EDIT 2026 își propune să apropie publicul de creația contemporană locală, oferind un context de întâlnire și dialog direct cu artiștii și preocupările lor actuale. Expoziția susține continuitatea practicii artistice și creează un spațiu comun în care experiențe și viziuni diferite se întâlnesc.

În cadrul proiectului, ABRUPT organizează și prima ediție a Shop-ului de Vară ABRUPT 2026, un demers dedicat artiștilor și designerilor din Timișoara, prin care lucrări de mici dimensiuni din domenii precum pictură, grafică, sculptură, ceramică sau design textil sunt prezentate publicului cu posibilitatea de achiziționare.

A consemnat Costin Brăteanu

Dorin Pavel – fondatorul hidroenergeticii româneşti

Data: 7 iulie 2026 by George V. Grigore

Dorin Pavel, considerat fondatorul hidroenergeticii românești, este una dintre marile personalități pe care le-a dat Sebeșul comunității academice din România. Pentru meritele sale a fost numit, post mortem, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România. S-a născut în Lancrăm, o localitate componentă a municipiului Sebeș, învecinat orașului Alba Iulia, acesta fiind nepotul lui Lucian Blaga, la 31 mai 1900, unde a urmat şcoala primară şi gimnaziul german. Studiile liceale le-a urmat la Orăştie şi apoi la Braşov, unde a susținut și examenul de bacalaureat în anul 1918 (absolvind ca șef de promoție cursurile liceului „Andrei Șaguna”). A fost atras de amenajarea şi de utilizarea uriaşelor forţe ale apelor, fapt ce l-a determinat să aleagă să studieze la Politehnica din Zürich – Elveţia, pentru aceasta obținând o bursă de studii. Obţine diploma de inginer electromecanic în anul 1923 şi titlul de doctor în ştiinţe tehnice, în 1925. Tot în 1925 s-a întors în țară, alături de soția sa elvețiancă, Elsa Kerchgraber, și și-a continuat activitatea de inginer și profesor universitar în București. „Este angajat la S.A.R. „Electrica”. Inventariază potenţialul hidroenergetic al ţării, elaborând „Planul general de amenajare a forțelor hidraulice ale României” (1933), lucrare monumentală ce oferă date privind centralele ce pot fi realizate în diferite bazine hidrografice ale ţării.

Între 1930-1934 a lucrat ca șef de exploatare la centrala Dobrești, apoi (1934-1941) ca director tehnic la Uzinele Comunale București, amenajând salba de lacuri Buftea, Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei, Fundeni, realizând primele încercări pe modele hidraulice (1936). După război, rezolvă alimentarea cu apă a Uzinelor Reșița, realizează CHE Crăinicel, cu primul baraj înalt (48 m) pe Bârzava şi CHE Zărnești, pe Bârsa (1946). Din 1948 a activat la Centrala Industrială a Energiei Electrice (1948) și Institutul de Studii şi Proiectări Energetice (1949), contribuind la realizarea CHE Sadu V, Aştileu, Gâlceag, Șugag, Olt, Bistriţa, Argeş, precum și la amenajarea Dunării (Sistemul hidroenergetic și de navigaţie Porţile de Fier).” (Fragment din lucrarea Volker Wollmann, „Patrimoniu preindustrial și industrial în România”, vol. VI, Editura Honterus, Sibiu, 2016, p. 53.) A lucrat aproape 40 de ani pe şantiere hidroenergetice şi peste 50 de ani la catedră, ca profesor. În anii ’30, Dorin Pavel a elaborat „Planul general de amenajare a forțelor hidraulice din România”, o lucrare amplă care includea schemele a 567 de uzine hidroelectrice proiectate pe toate râurile țării, însoțite de date tehnice și economice detaliate, precum și de peste 100 de planșe cu vederi în plan și profile longitudinale ale amenajărilor. Planurile sale au reprezentat un îndrumar pentru proiectarea hidroenergetică românească din următoarele decenii. „Începând chiar din 1925, a conceput primele proiecte pentru cataractele Dunării (cele care aveau să devină mai târziu hidrocentralele Porțile de Fier I și II), a fost consilier la amenajarea Lotrului și Sebeșului și a proiectat cascada celor șase hidrocentrale de pe Sebeș.

De asemenea, s-a ocupat de modernizarea parțială a centralei hidroelectrice din Sinaia (1926–1928) și a participat la construcția hidrocentralei Dobrești (1929–1934), una dintre primele hidrocentrale puse în exploatare în România”, arăta inginerul Victor Burchiu, fost student al lui Dorin Pavel, în cartea „Amintiri și glume dintr-o viață de profesor”. Până în 1934, inginerul a locuit cu soția sa chiar la hidrocentrala Dobrești, iar tot acolo a fost adus pe lume fiul lor, Mario. „Era nevoit ca, cel puțin o dată pe săptămână, iarna, să coboare pe schiuri, cu rucsacul și pușca în spate, până în gara din Sinaia. De acolo lua trenul spre București, își ținea cursurile și, de multe ori, se întorcea în aceeași zi, refăcând drumul invers — iarna pe schiuri, vara pe jos. Uneori, când situația financiară îi permitea, își invita studenții la centrala Dobrești, unde susținea cursuri practice chiar în sala mașinilor, pe o tablă improvizată”, își amintea fostul său student. În perioada 1934–1941, Dorin Pavel a fost director tehnic la Uzinele Comunale București, unde a amenajat salba de lacuri Buftea, Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei și Fundeni. „După război, rezolvă alimentarea cu apă a Uzinelor Reșița, realizează CHE Crăinicel, cu primul baraj înalt (48 metri) pe Bârzava, și CHE Zărnești, pe Bârsa (1946). Din 1948 a activat la Centrala Industrială a Energiei Electrice și la Institutul de Studii și Proiectări Energetice (1949), contribuind la realizarea CHE Sadu V, Aștileu, Gâlceag, Șugag, Olt, Bistrița, Argeș, precum și la amenajarea Dunării (Sistemul hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier)”, informa Volker Wollmann, în volumul „Patrimoniu preindustrial și industrial în România”.

Dorin Pavel a scris 22 de manuale şi cursuri de hidrotehnică, peste 150 de articole și publicaţii, totalizând peste 11 mii de pagini cu numeroase înscrisuri şi planşe. Activitatea teoretică a susţinut-o prin dezvoltarea laboratorului academicianului Vâlcovici, iniţiind un „Compartiment de Hidraulică”, dar mai ales prin participarea pe teren atât cu studenţii, cât şi cu specialiştii. În anul 1976, Dorin Pavel a publicat o importantă lucrare, „Arhitectura apelor”, într-un tiraj de doar 1.600 de exemplare, care s-a epuizat în scurt timp. Pentru prestigiul şi demnitatea pe care şi le-a creat printr-o muncă necurmată şi tenace, comparată cu stânca pe care şi-a amplasat barajele, pentru încrederea şi dragostea pe care a purtat-o mereu ştiinţei româneşti pe care a slujit-o cu credinţă, îl putem include pe profesorul Dorin Pavel, fondatorul hidroenergeticii româneşti, în galeria marilor ingineri pe care i-a dat România, alături de: George (Gogu) Constantinescu, Anghel Saligny, Ilie Radu, Ion Ionescu, Dimitrie Leonida, Cristea Mateescu, Emil Prager şi Dumitru Dumitrescu. Dorin Pavel s-a stins din viaţă la 6 iulie 1979, la Bucureşti, dar îşi doarme somnul de veci în Lancrăm, alături de strămoşi, de părinţi şi de ilustrul său unchi, Lucian Blaga.

A fost, prin excelenţă, un priceput tehnician, dar şi un mare dascăl, un îndrăgostit de natură, dar şi un fin artist, un adevărat „arhitect al apelor”, recompensat cu numeroase premii, ordine şi distincţii pentru meritele didactice şi contribuţiile tehnico-ştiinţifice. Post mortem, în anul 1995, i-a fost conferit titlul de „Cetăţean de onoare” al Municipiului Sebeş. „Acestei personalităţi remarcabile pentru dezvoltarea gândirii ştiinţifice românești, o altă mare personalitate artistică, Constantin Popovici (1938-1995), i-a dedicat un bust expus în apropierea gimnaziului săsesc din Sebeş (jud. Alba), unde a studiat Dorin Pavel” menționează Volker Wollmann, în lucrarea citată mai sus. Lacul Cinciș din Hunedoara se numără, de asemenea, printre amenajările proiectate de Dorin Pavel. În 1956, ca o încununare a carierei sale, a fost laureat al Premiului de Stat. Dorin Pavel a murit în 1979 și a fost înmormântat la Lancrăm, în același cimitir unde se află locul de veci al lui Lucian Blaga.

„În prag de Zen”, noua invitație a poetului Ieremia Lenghel întru savurarea delicatului său univers liric

Data: 7 iulie 2026 by George Petrovai

Pe reputatul medic psihiatru , intelectual și poet Ieremia Lenghel îl cunosc de peste trei decenii, timp în care l-am vizitat acasă (cu prietenii Andrei Hossu, Petre Roman, Viorel Igna etc.) și la cabinet de multe ori, de fiecare dată având discuții extrem de fructuoase, pe diverse teme. Da, căci domnia sa nu este numai un om instruit, ci și un admirabil interlocutor, care știe ca nimeni altul să întrețină conversația prin răbdare încurajatoare, punctări stimulative și întrebări constructive. Cum n-am pretenția că-l cunosc în detaliu, deoarece cu toții suntem captivii socratianului Gnothi seauton sau Cunoaște-te pe tine însuți (Nosce te ipsum spuneau latinii), iată motivul pentru care i-am completat portretul biografic și moral-spiritual cu informațiile furnizate de Vasile Igna (fratele mai mare al profesorului Viorel Igna), eminent om de cultură și fost coleg de liceu al poetului-medic I. Lenghel, care – în Cuvânt de însoțire la cartea În prag de Zen (Editura clujeană Limes, 2025) – îl descrie pe autor („cu care am împărțit, timp de patru ani, aceeași clasă de liceu”) ca fiind „tăcut, ușor retractil, cu zâmbetul în colțul gurii, dar cu lecțiile întotdeauna bine pregătite”, iar pe studentul medicinist nu doar ca foarte serios, ci „de-o conștiinciozitate care-i trăda (…) firea din totdeauna”, îndeosebi „conștiința că-și găsise adevărata vocație, pentru a cărei împlinire nu economisea niciun efort și nu rata niciun prilej de temeinică și onestă afirmare”.

Întrucât, continuă prefațatorul Vasile Igna, era previzibil și oarecum firesc „să se ivească și dorința de a-și încerca puterile și în literatură”, Ieremia Lenghel rămâne, în ipostazele profesionale și extraprofesionale, „un suflet extrem de sensibil, excesiv de introvertit și preocupat mereu de a-și pune propria persoană în relație cu marile dileme existențiale”. Dar iată ce scriam chiar eu, semnatarul acestor rânduri, pe data de 15 septembrie 2010, în articolul Particularități ale culturii românești în general, ale culturii meramureșene în special, articol inclus în volumul V din seria Exerciții filosofico-sociologice (cu și fără tentă politică), volum apărut în 2026 la Editura Valea Verde: „Întreaga poezie a doctorului Ieremia Lenghel se caracterizează prin stilul ce poartă amprenta sigură a individualităţii. Volumul Poeme atemporale, apărut în anul 2006, se impune în atenţia iubitorilor de artă printr-un plus de gingăşie şi graţie în comparaţie cu producţiile anterioare, rod al surprinderii inefabilului în zborul tremurat al efemeridelor din haiku-uri. Şi astfel clipa se preface-n veşnicie, iar vraja poeziei devine eternă în sufletele însetate de frumos, chiar dacă frumosul se dezvăluie doar pas cu pas, picătură cu picătură. Adică pe măsura omului căutător, acesta – după cum ştim – scormonind cu sudoarea frunţii după fiecare atom de fericire şi aflându-şi bucuria înălţătoare în necontenita nelinişte a creaţiei. De unde şi titlul volumului, atemporalul rupând legătura artistului cu timpul în năzuinţa lui spre Absolut…”

Cartea „În prag de Zen”, cu seducătoare arome orientale (demarează cu citatul din Osho, învățătorul spiritual care „a făcut mult zgomot” în a doua jumătate a secolului trecut, un citat elocvent în acest sens: „Zen-ul nu cunoaște decât viața fără limite, care conține în sine toate contradicțiile, într-o armonie perfectă”), cartea, deci, este considerată de prefațatorul V. Igna „cartea de maturitate a lui Ieremia Lenghel”, deoarece a fi în prag, nu este decât „a ști că trebuie să meargă mai departe”, fapt pentru care a fost „botezată” de autor cu numele premonitico-generic al ultimei poezii din prezentul volum: „În prag de Zen/cu aur poate/cu joc sprințar de iele/cu flori și acadele/nimic nu se socoate” (În prag de Zen). Ajuns în acest punct, consider că se impun câteva precizări despre budism și, mai ales, despre Zen și Zazen (practica Zen-ului), școlile budiste din arhipelagul nipon. Întemeiat de Buddha (Iluminatul) în secolul al VI-lea î.e.n., budismul (religie universalistă, alături de creștinism și islamism/mahomedanism) cunoaște trei direcții/vehicule și arii largi de răspândire la sud, sud-est și nord de India, țară de unde aproape că a dispărut (în zilele noastre, sub 5% dintre indieni se declară budiști): a)„Micul vehicul” (hinayāna) sau budismul sudic/tradițional (Sri Lanka, Birmania, Thailanda etc.); b)„marele vehicul” (mahāyāna) sau budismul nordic, care – după sistematizarea sa de către Nagarjuna (sec. al II-lea e.n.) și Asanga (sec. al IV-lea e.n.) – se răspândește în China, iar din Coreea ajunge în Japonia; c)„Vehiculul tantric” (vajrayāna) sau budismul tantric (de la tantras=cărți compilate după secolul al VI-lea e.n.), care nu numai că este de dată mai recentă, dar – reînviind vechile zeități indiene, dimpreună cu vrăjitoria populară – este considerat de unii indianiști și istorici ai religiilor (mai puțin de Mircea Eliade) „un fel de magie sistematizată”, acuzat fiind că a contribuit la decăderea budismului indian.

În cartea „Zen adevărat (Introducere în Shobogenzo), apărută în anul 1993 la Editura Axis Mundi, Maestrul Taisen Deshimaru (1914-1982), care – din 1961 și până în anul 1982 – a predat și transmis în Occident Zazen (practica adevăratului Zen), scrie următoarele: „Zen-ul poate aduce lumină și forță”; „În Zen (precum în faimosul Gnothi seauton – compl. mea, G.P.), cunoașterea de sine este problema cea mai importantă”; „Și în toată Asia, plecând din India, trecând prin China, pentru a ajunge în Japonia, practica acestei filosofii a vidului (filosofia sistematizată de Nagarjuna – compl. mea, G.P.) s-a întins și a dat naștere înțelepciunii Orientului”; Zazen-ul nu este doar „sculptura realizată”, ci și „o postură ce corespunde și merge paralel «energiei» lui Aristotel”; „(…)ego-ul nostru și universalul sunt «unul»” (tot ce se poate Unul lui Plotin – compl. mea, G.P.); „În univers totul este ku – vacuitate – dar prin conștiința noastră, aceasta devine vizibilă, audibilă, tangibilă”; „Conștiința conștiinței este mentalul”; „Zazen este suprema înțelepciune” (cele două limbaje ale inteligenței în buddhism sunt „cel al rațiunii și cel al înțelepciunii”), așa că „dacă atingem lumea înțelepciunii, vom fi capabili să concepem eternitatea timpului, expansiunea spațiului și să ne plimbăm în lumea fără limite, unde viziunea noastră asupra timpului și spațiului va deveni mai dreaptă”; „Această lume, mai elevată și mai justă, a înțelepciunii, este Zazen”; „Simbolurile Orientului sunt aproape toate flori”, simbolul buddhismului fiind floarea de lotus…

Revenind după această generoasă digresiune la volumul „În prag de Zen”, dincolo de adorabila simplitate, fluență și suavitate a versurilor, însușiri specifice poeziei lengheliene și parcă din întâmplare dăruite cu inspirate rime (Echinocțiu de primăvară: „Muguri/călifari/și iele//Taină/în efluvii/crude//Cer/smerit/și paparude/Re-Înviere”, Solstițiu: „Aripi/susur/libelule//Peruzea/gânduri/fudule//Cer/sedus/de grații pure”, ambele poezii făcând parte din secțiunea Liniștea fecundă), cititorii avizi de insolit artistic, au șansa să descopere ba multitudinea de sensuri și aspirații umane din Zărit („Zărit/de-o stea,/dintr-o privire/copac-smerit/cu zâmbet roz/s-a risipit/ca un cocor/în tandru zbor/spre nemurire”), ba duioasa invocație din Fatima („Maică/fără de prihană/zămislită făr’ de rană//Maică vrednică/de-a pururea fecioară/arzând ca o sfielnică pară//Minune vie/mângâiere/în veac de veacuri/cucernicie”), ba necurmata tinerețe a dragostei veritabile (tripticul trecut-prezent-viitor) din secțiunea Punta ala în 3 poeme, ba nespusa frumusețe a florilor din poezia Buchete, sporită prin neperechea artă japoneză ikebana („Buchete/în aranjamente savante/ ikebana galante/și/glastre de opal,/în decorul fără egal/pe al timpului/de beatitudine val”). Cuvinte de apreciere se cuvin și suportului fizic al acestui volum remarcabil: hârtie de calitate, semi-supracopertă, tehnoredactare impecabilă, reproduceri judicioase după lucrări plastice (picturi și grafică) din colecția particulară a autorului.