Arhiva zilnică: 8 decembrie 2016

Nu, nu ați greșit protestul… Doar „umplutura”…

Data: 28 august 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Da! Trebuia să fim de multă vreme în stradă! Dar nu pentru o „merdenea”. Nu pentru o dovedire a „croissantului” cu aere burgheze prin „tradiția” brusc descoperită și asumată în mișcări de mase… „la coadă”! Pentru că nu „merdeneaua” era scânteia dezmorțirii noastre… Nici foietajul, nici umplutura ei… Ceva cu mult mai subtil: gazele ălea, fără de care nu mai ieșea ea din cuptor… Și fără de care, curând, chiar s-ar putea să nu mai iasă… Căci, nu trebuie să ajungem în ziua în care nu vom mai avea „merdenele” de ieșit în stradă pentru că, nemaifiind gaze, ori fiind prea scumpe chiar, să înțelegem că am greșit motivul. Chiar dacă vor zice mulți că tocmai „merdeneaua” de acum a dovedit „lumii” că suntem vii. Încă vii! Că societatea, iată!, este aici, veghează și mai ales reacționează! Că nu este adevărat că ne-am „zombificat” în nepăsare, resemnare, frică, iar, prin toate, în tăcere! Dovadă tocmai „merdeneaua” aia care a rupt gura Pieței Amzei în două… Și oamenii ăia care s-au dus să facă ditamai coada la merdeneaua studențească… Să arate lumii că suntem vii, chiar dacă între straturi de foietaj… Că așa ne place nouă… Să fim mai pe după ceva… Dacă nu în spatele tastaturii, în spatele unui pseudomotiv: acum, „merdeneaua”… Dar, în rest, funcționăm! Reacționăm!

Și se rup psihologii (sociologi) și sociologii (psihologi) în a explica această aproape adicție freudiană nou descoperită: merdenea vs. croissant. Să interpreteze cumva penibilul isteric al alegerii dintre croissantul dintre cracii Miței-biciclista (fostă pupăză de București ajunsă azi emblemă) și merdeneaua „tradițională”… Doar că, și unii și alții, greșesc… Iar protestul pro merdenea nu e o dovadă că suntem vii. Că suntem încă aici, și „ființăm”! Ci doar a dovedit nivelul de absolut, nu al absurdului conjunctural isteric (că era mai bine ca imagine a noastră de „homines plebeii”), ci al analfabetismului funcțional (în masă). Al unui „test Pisa” la care au căzut toți protestatarii de pofte… Și cei de la Mița-biciclista, și cei de la merdeneaua lui „nea Mihai”… Pentru că, dacă o societate nu iese în stradă când paloșul guvernamental al restricțiilor, nedreptăților, confiscărilor de drepturi financiare (drepturile pensionarilor, ale mamelor, ale pacienților, ale bolnavilor incurabili și ale celor aflați în asistență paleativă, ale copiilor, elevilor, salariaților, ale societății, strat cu strat, foietaj cu foietaj) când țara este vândută pe bucăți, când viitorul ei este aproape fățiș pus în piuneze și „infrigementuri” fatale, când un europarlamentar român (?!) face lobby agresiv investițiilor „culturale” ungare în Transilvania (rușine, bre boanghene Nicu a lui Ștefănuță!), cerșind bunăvoința noului premier de la Budapesta de a-l primi, la ușa mai mică de pseudoimperiu, să discute despre drepturile maghiarilor din Transilvania, că el este reprezentantul lor, nu al românilor Țării care l-a trimis în Parlamentul European, când resursele țării sunt vândute, când sarea pleacă afară, când apele ne sunt contorizate, când ni se interzice dreptul de a avea minimul confort asigurat, culmea, cu propriile noastre resurse (pe care suntem puși să le cumpărăm de la alții!), când ave(a)m tehnologii și unități industriale, impunându-ni-se doar limite și linii roșii, atunci avem o problemă gravă în a înțelege, în a conceptualiza lucrurile, evenimentele, faptele… Și când, dramatic, dar deloc de mirare, alegem a face „dreptate”, și poate și îndreptare, lucrurilor epigonice… Trecătoare și fără a lăsa vreo urmă pentru ziua de mâine… Când alegem „merdeneaua”… Și ne mai și mândrim cu exercițiul dovedit: că suntem vii! Evident, că doar am mușcat din merdeneaua aia! Că suntem și logici? Aici mai este de discutat…

„Strada” a greșit dară mesajul. Nu neapărat și locul. Pentru că, pe fond, „merdeneaua” Amzei putea fi folosită ca motiv de răsculare, dar atingând esența problemei care ne macină fundațiile societății, și economic, și moral, și ca posibilitate de a mai veni în fața lumii cu propria identitate, liber aleasă. Că gândim, deci existăm, nu molfăim și ne facem că ființăm! Că viețuim, agitându-ne dintr-un moft. Și nu (nu încă) de foame, aia care roade cu adevărat, care ne va roade, poate nu atât încât să se adeverească avertizările apocaliptice ale unui consilier al Băncii Naționale, care ne-a zis-o, verde-n față, că o să ajungem să mâncăm iarbă și scoarță de copaci (dar, deh’, de unde și acestea?!). Foamea aia care când te înhață de mațe de nu-ți mai arde de fițe de bicicliste și trotuar de Amzei… Dar, da, protestele pro merdenea puteau fi un început… Pentru că esența era acolo… Gazele… Că dacă rămânem fără ălea, dacă se scumpesc ori nu o să ne mai ajungă, vorba turcului: „Yok, merdenea!”… Și, la cum ne-am dovedit starea de spirit: ioc și ieșit în stradă!

Acolo, în substraturile merdenelei pândește o situație care s-ar putea să ne dea de furcă la iarnă… Gazele… Dar, fericiți de izbânda de a fi prins loc la coadă (plâng copiii lui Decembrie ’89 în ceruri de „țelurile” noastre de astăzi…), ronțăind cu devotament de revoltă fratricidă față de croissantul „elitist”, nu am avut timp să vedem, să pricepem, să punem lucrurile în context… Că eram „lucrați”, în același timp aproape, tocmai pe esența inclusiv a existenței merdenelelor… Gazele pentru acum, pentru la iarnă… Și, dacă, îndrăznim, poate și dincolo de primăvară…

Pentru că depozitele noastre de gaze naturale sunt umplute la un nivel foarte mic: de numai 68,51 la sută. Deși ne apropiem de data la care, e drept, pe alte calende de asprime ale Bruxelles -ului (care, nu s-a „înmuiat” în cerințe, doar a reevaluat pentru propriul joc), trebuia ca nivelul de înmagazinare a gazelor să fie la minim 90 la sută. Doar că, depozitele noastre se umplu tot mai greu… Producția existentă pleacă spre alte zări, spre alții. Și se vor umple și mai greu… Căci producția de numai mâine, din Marea Neagră, a fost deja cumpărată de aceiași alții încă de „ieri”… Dar noi nu ne agităm… Ce dacă avem în stocurile de gaze naturale, practic rezerva noastră de vremuri grele, de iarnă, doar 68,51 la sută?! Suntem acoperiți! Că nu mai este valabilă decizia de mai agârț a UE care ne obliga să avem, la 1 octombrie ale fiecărui an, 90 la sută din stocuri făcute! Căci fără să avem noi habar, a dat Bruxelles -ul o dezlegare. Și, nu numai că termenul limită a fost mutat spre miezul iernii, dar nu mai suntem obligați nici să le umplem la 90 la sută din capacitate… Ajung 75 de procente… Că a decis UE: putem reduce procentul obligatoriu cu zece procente… E de la „coana Europa” dezlegare! Ba, cu încă vreo cinci la sută. Că ne lasă! Așa că, în ciuda iernii, nu mai suntem obligați să umplem depozitele! Sigur, nu este nici o favoare pentru noi. Că prin astfel de dezlegări, nu se înmoaie baba iarna de zicerile celeilalte babe, a UE… Iar ea o să vină exact când îi este… vremea. Și după cum sunt și vremurile. Azi secetă, mâine ger de vor crăpa și albiile râurilor secate și ale lacurilor golite înaintea verii deși se știa că vor urma iarăși perioade secetoase, că „pietrele foamei” vor ieși tot mai des și pentru tot mai multe zile, săptămâni, luni, la iveală…

De fapt, reducerea cotei obligatorii de umplere a depozitelor de gaze naturale (de la acel minim 90 la la 75 la sută), „relaxarea” termenului pe calendare, oricând între fosta linie roșie de „infringement” de la 1 octombrie al fiecărui an la miezul iernii, și dincolo de el, ascunde o altă mârlănie de Bruxelles la care guvernanții noștri au pus botul. Pentru că nici un stat european nu o să se ia după noile „criterii” ale UE, dimpotrivă, vor umple cât vor putea de mult propriile depozite. Că procentele Bruxelles -ului nu dezgheață iarna. Nici economiile, nici industria, nici locuințele… Aici este doar „viitorul” rezervat nouă. Acela în care, deși aveam cel mai puternic motiv pentru a prelua (chiar integral) gazele extrase din Marea Neagră pentru țară tocmai sub motivația obligației de mai ieri de umplerea a depozitelor la 90 la sută din capacitate (astăzi, prin reevaluarea cotei minime, fie și la 75 la sută), nu am făcut nimic… Iar acum, toată marja de dincolo de 75 la sută va fi dedicată „exportului” de gaze fără nici o opreliște. De fapt, transferului, pentru că nici bani nu vom primi… Ni se va scădea, resconta, deconta din presupuse datorii, din obligații, de la PNRR, de la alte „infringementuri”. Astfel, chiar dacă s-ar mai trezi vreun partid să rupă gheața care stă să se aștearnă peste noi, peste economia noastră, peste casele noastre, și va impune obligația asigurării stocului minim, în acea marja de scădere de la 90 la sută la 75 de procente se vor alinia toate exporturile/transferurile de gaze de sprijin, de susținere, ale economiilor de război ale altora, ori cele direct dirijate, „prioritizate” de către Bruxelles către anumite membre UE.

Aurul Albastru al Carpaților

Data: 28 august 2026 by Petru Jipa

Adesea numiți „Inima Verde” a României, Carpații acționează ca un filtru natural gigantic. Unele dintre cele mai curate râuri de pe continent izvorăsc aici. Apa, care se scurge din formațiunile calcaroase poroase, trece printr-un proces de purificare vechi de secole înainte de a ieși la lumină. Această caracteristică geologică conferă apei carpatine o compoziție minerală și o puritate care au devenit o raritate într-o lume industrializată. Experții o numesc pe bună dreptate „aur albastru”, deoarece într-o epocă a deficitului tot mai mare de apă, calitatea devine monedă de schimb. Izvoarele nu sunt regenerabile în sensul imediat; Acestea sunt rezultatul unui echilibru delicat care s-a format în milenii și poate fi distrus în câteva secunde. Dar acest aur albastru se află la o răscruce. Pe de o parte, atrage investitori internaționali care recunosc potențialul apei minerale premium și doresc să stimuleze economia regiunii. Pe de altă parte, comercializarea amenință să submineze integritatea ecologică a zonelor de izvoare. Munții de sticle de plastic, traficul crescut și infrastructura industrială ar putea pune presiune pe ecosistemul fragil care alimentează izvorul. Să ne gândim: Este apa o marfă comercializabilă sau un bun public care trebuie protejat? Guvernul român se confruntă cu provocarea de a reconcilia reglementările stricte de mediu cu interesele economice, fără a pune în pericol însăși substanța izvorului. Semnificația sa se extinde mult dincolo de granițele țării. Într-o Europă din ce în ce mai afectată de secetă și ape subterane contaminate, Munții Carpați reprezintă o rezervație strategică. Apa de aici este mai mult decât H2O; este un simbol al vieții pe pământ. Comunitățile locale, care au depins de puritatea fântânilor lor de generații, devin gardienii acestei comori. Cunoștințele lor tradiționale despre gestionarea terenurilor sunt acum combinate cu știința hidrologică modernă. Această simbioză între tradiție și tehnologie ar putea deveni un model pentru gestionarea globală a resurselor de apă dulce.

Este o ironie a istoriei că cea mai mare bogăție a Carpaților rămâne invizibilă până când nu este îmbuteliată sau curge de la robinet. Dar nu putem aștepta până când robinetul se usucă pentru a înțelege valoarea acestor vene. Protejarea apei din Carpați nu este o chestiune locală, ci o responsabilitate europeană. Prin conservarea acestui aur albastru, nu doar salvăm o resursă naturală, ci și o parte din viitorul nostru comun. Pentru că, în cele din urmă, ceea ce contează nu este câtă apă deținem, ci cât de pură rămâne atunci când ajunge la generațiile viitoare.

Ce au mai râs „merdeniștii” de acel titlu de carte: Apă, hrană, energie. România este cel mai bogat stat în apă potabilă din regiune, dar investitorii străini, schimbările climatice și lipsa unei strategii naționale transformă această resursă într-o posibilă capcană geopolitică. Un exemplu. Ungaria lui Viktor Orbán a construit în ultimii 10 ani un sistem masiv de rezervoare și canale pentru a-și asigura agricultura. Două dintre râurile care alimentează aceste rezervoare, Crișul și Mureșul, izvorăsc din România. În timp ce România își permite ca aceste râuri să scadă drastic vara din cauza secetei și a irigațiilor prost gestionate, Ungaria stochează apa în aval. Au există deja proteste la nivel de diplomație? Să ne povestească un specialist în relații internaționale dacă acest subiect a fost vreodată ridicat serios la Bruxelles. Un hidrolog intervievat ar putea spune: „Până în 2035, dacă seceta continuă, Ungaria va avea apă din abundență, iar vestul României va fi un deșert. Asta nu e o chestiune de mediu, e o chestiune de securitate națională.”

Să verificăm programele de guvernare ale PSD, PNL și AUR. Toate vorbesc despre „managementul resurselor”, dar niciunul nu are un minister al apei sau o strategie clară de stocare a apei în bazine montane (mai ales în fostele exploatări miniere din Apuseni, care ar putea fi transformate în rezervoare naturale). Să cautăm o declarație publică a unui ministru de interne sau de mediu din ultimele șase luni despre apă. Dacă nu există sau este una generică, atunci trebuie să sunăm alarma: „În timp ce Bruxelles-ul pregătește o directivă privind ‘reziliența apei’, la București nimeni nu pare să citească documentul.” Noi avem tot timpul un conflict intern ce prezintă lupta dintre companiile de stat (Apele Române) și primăriile locale care vând concesiuni pentru îmbuteliere fără studii de impact pe termen lung. Dar cel mai mare conflict este în mintea mini-struțului de la mediu: din cauza secetei apa fuge mai repede de la noi din țară. „România poate deveni țara care a salvat Europa de sete, dar asta presupune să privim apa nu ca pe o marfă de exploatat rapid, ci ca pe un bun strategic. Dacă nu vom avea până în 2027 un inventar național al resurselor de apă și o lege care să interzică vânzarea masivă a apei potabile către străini, s-ar putea ca următoarea generație să plătească pentru o sticlă de apă mai mult decât pentru un litru de benzină. Întrebarea este: cui îi pasă destul de mult încât să acționeze?”. Scriam într-o carte: „apa este sângele pământului”. Să încercăm să facem o „transfuzie” corectă pentru a proteja viața.

Să fie pace!

„Hai la lupta cea mare!”

Data: 28 august 2026 by Ion Măldărescu

S-a furat pământul, bucată cu bucată, prin hârtii cu ștampilă și semnături care păreau legale. S-a furat credința, nu de către atei, ci de către cei care o purtau pe buze ca pe o insignă de partid. S-a furat demnitatea – la ghișeu, în sala de așteptare, în plicul strecurat peste masă. Jafuri mari, făcute pe rând, fără grabă, cu răbdarea aceea a hoțului care știe că nimeni nu-l urmărește. Numai prostia n-a interesat pe nimeni. Nu se vinde, nu se ipotechează, nu se exportă. Zace acolo, intactă, ca singurul bun asupra căruia nimeni n-a avut pretenții. Și totuși ea e cea mai scumpă dintre toate. Pământul se poate răscumpăra, credința se poate regăsi într-o dimineață de duminică, demnitatea se poate reînvăța – greu, dar se poate. Prostia, în schimb, se apără singură. Are argumente majoritate. Are chiar și un fel de mândrie a ei: se numește „merge și așaˮ. Ironia amară a vorbei este că prostia nu e victima jafului, ci complicele lui. Nimic nu s-ar fi putut fura dacă n-ar fi existat cineva dispus să creadă că se dă gratis. Nu hoții au fost geniali; noi am fost credibili. Am semnat, am aplaudat, am votat, am plecat capul și apoi ne-am mirat. Poate de asta a rămas neatinsă: pentru că era unealta, nu prada. Ca să se mai poată recupera ceva, România trebuie să iasă urgent din lagărul concentraționar botezat de sorosiști Uniunea Europeană, în fapt, instrument al „Bilderbergilor” din spatele Davosului, și să demoleze tirania mizerabilului ex prim-ministru Bolojan – actualmente demis -, servitor al lui Macron, al Ursulei von den Leyen și al oricui, numai în slujba românilor, NU!

Au trecut 80 de ani de la asasinarea Mareșalului Ion Antonescu la ordinul lui Stalin. Au trecut 37 de ani de la asasinarea Primului Președinte al României, Nicolae Ceaușescu, rezultat al complotului de la Malta dintre Mihail Gorbaciov și George Bush Sr. Acești ani au însemnat blestemele României care s-au materializat în numirea ca prim-ministru a unei bestii care a distrus tot ce fusese realizat până în decembrie 1989: Canalul Dunăre-Marea Neagră, Canalul Dunăre-București (finalizat 70% până în 1989), Transfăgărășanul, Casa Poporului (ce-a mai mare clădire din lume după Pentagon), peste 100 de hidrocentrale…

Blestemul actual se numește Bolojan, tâlhar, un criminal care a distrus România „Pas cu pas”, a făcut din România colonie franceză, a mărit taxele, impozitele, a aplicat amenzi și pentru focul cu lemne din bucătăria de la țară și pentru folosirea furculiței când mănânci… dar banii strânși ci japca nu au fost depuși la bugetul statului român, ci au luat drumul buzunarelor lui Zelenski, escroc internațional aflat permanent sub influența drogurilor și pe care, din păcate, o serie de idioți occidental îl încurajează și îi țin companie. „Cine se-aseamănă, se-adună!” spune o veche zicală românească.

Uniunea Europeană a adus României numai dezastre și a deposedat-o de toate bunurile câștigate de-a lungul secolelor de către poporul român. Ursula von den Leyen, altă escroacă internațională lipsită de scrupule, portavoce a Bruxelles-ului, și-a însușit sume imense pe timpul falsei „pandemii” Covid-19, dar care nu a fost pedepsită, ci lăsată să-și facă mendrele la comanda „Bilderbergilor”. Da, Uniunea Europeană este un alt blestem care s-a abătut asupra românilor și a României. Românii încă tac, dar într-o zi „mămăliga va exploda. Criminalul Bolojan – cel mai dezastruos personaj din toate guvernele istoriei românilor, ex-prim ministru demis, dă ordine distructive pentru că încă nu a fost numit un alt prim-ministru. Acest criminal urît de români. și-a lipit pantalonii de scaun. Ba mai mult se erijează în „președinte” care vorbește de Ziua Marinei. Și-a primit însă lecția, a fost hiuduit, dar nesimțitului nu-i pasă. Da, este urît de poporul român. O pot spune oierii care și-au adus turmele în București pentru că vroia să le ucidă oile și cei care l-au înjurat de Ziua Marinei unde nu avea ce căuta un criminal. Cine l-o fi pus să vorbească acolo? Nu avea niciun drept, dar și-a primit ce merita: „Huooo javră, treci la pușcărie!”.

Da, românii trebuie să se trezească și să dea curs versurilor lui Coșbuc : „Flămând și gol, făr-adăpost,/ Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,/ Și m-ai scuipat și m-ai bătut/ Și câine eu ți-am fost!/ Ciocoi pribeag, adus de vânt,/ De ai cu iadul legământ/ Să-ți fim toți câini, lovește-n noi!/…N-avem puteri și chip de-acum/.Să mai trăim cerșind mereu,/ Că prea ne schingiuiesc cum vreu/.Stăpâni luați din drum!”. Români, treziți-vă, răsculați-vă, altfel vi se va lua totul, iar România va fi populată de evrei și imigranți asiatici aduși să-i înlocuiască pe români. Bolojane, România e a românilor, iar pușcăria e a ta! Să nu-i dăm dreptate lui Țuțea privind prostia românilr, ci să ținem minte și să urmăm îndemnul lui George Coșbuc: „Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,/Să vrem noi sânge, nu pământ!/ Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula, Hristoși să fiți, nu veți scăpa/ Nici în mormânt!”.

Povestea fântânii lui Ştefan cel Mare din satul Pietrosu, comuna Oniceni (jud. Neamț) ce are încă apa limpede

Data: 27 august 2026 by George V. Grigore

Peste Țara Moldovei se întinde încă amintirea marelui voievod Ștefan cel Mare, ca un nemuritor de seamă al neamului românesc. Stejarii plantați pe vremea lui în vatra unor sate stau încă de strajă cu fruntea în soare, ca și cetățile de piatră veșnicite în timpul său. Ţinutul Neamţului este unul în care „prezenţa“ lui Ştefan cel Mare îi dovedită prin atestări documentare, dar există şi legende, care „vorbesc“ despre lucruri şi fapte petrecute în vremea voievodului. Una dintre acestea este „Povestea Fântânii lui Ștefan cel Mare” din satul Pietrosu, comuna Oniceni și este una încărcată de mister și semnificație în istoria românească. Această fântână, situată în Ținutul Neamțului, nu doar că a fost atestată documentar, ci și înconjurată de legende care îi conferă o aură specială. Legenda spune că: „După ce voievodul Ştefan i-a biruit, la Podu’ Înalt, pe turcii veniţi câtă frunză şi iarbă, între dealurile din Oniceni a construit o tabără, un fort de apărăre, odihnindu-şi aici oştile, vreme de câteva săptămâni. A tăiat pădurile, dar cum era nevoie de apă pentru oşteni şi cai, a amenajat o fântână mare. Ea dăinuie de atunci“. Aceasta este legenda care o spune oricine din Oniceni. De altfel, prima atestare documentară a localităţii datează de pe vremea lui Ştefan cel Mare, din 10 ianuarie 1467, când este pomenită ca hotar al unui sat. Apoi, este este menţionată într-un act din 17 februarie 1483, tot al voievodului, care dădea în stăpânire jumătate din Oniceni verilor Giurgea Oniceanul şi Ion Oniceanul, boieri de la care aşezarea şi-a luat numele. Istoria locală mai pomeneşte de faptul că, în trecut, zona puţului, nefiind îngrijită s-a transformat într-o mare mlaştină. Apoi, înainte de Primul Război Mondial, a fost asanată, izvorul a fost reamenajat, fiind realizată o construcţie pentru protecţie şi montată o placă de marmură, primind astfel denumirea oficială de „Fântâna lui Ştefan cel Mare“. Totuși, nu avea să reziste prea mult, fiind distrusă în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, în 1944, de trupele sovietice ajunse şi prin aceste locuri. Abia în 1970 a fost din nou reamenajată, ocupându-se de acest lucru parohia comunei şi localnicii. A fost realizat un bazin pentru captarea apei şi un foişor din lemn acoperit cu tablă, fiind construită şi o cruce din beton. Că oamenii ţin la istoria locului o demonstrază şi faptul că la Oniceni, de ceva ani, se desfăşoară, în luna iulie, un festival intitulat chiar „La Fântâna lui Ştefan“. Zona nu este pe lista monumentelor din judeţul Neamţ, cel mai probabil din cauza lipsei unor indicii cu valoare de certitudine istorică, fiind declarată doar arie protejată de interes local.

O altă fântână despre care se spune că are legătură cu domnul Moldovei este cea de la Cetatea Neamţ, despre ea spunându-se că ar fi fost săpată de turcii luaţi ostatici în urma unei bătălii. Puţul este lesne de observat în curtea interioară a fortificaţiei, fiind împrejmuit cu un grilaj metalic. Este locul unde turiştii aruncă bani, în speranţa îndeplinirii unei dorinţe. O legendă arată că Ştefan cel Mare i-ar fi eliberat pe prizonierii care au muncit la ea, ţinându-şi promisiunea în caz că dădeau de apă. Se mai spune că avea o adâncime foarte mare, dat fiind faptul că cetetea fusese ridicată pe o culme ce străjuia valea Ozanei şi că la un anumit nivel fusese construit un tunel folosit pentru fugă, care ieşea într-o pădure din zona staţiunii Oglinzi. „E foarte posibil că o sursă permanentă să fi existat încă din prima etapă de funcţionare, din secolul XIV. În vreme de asediu, fără o sursă de apă, rezistenţa în cetate nu ar fi fost posibilă. Fiind pe un pinten montan, e clar că trebuia să existe o sursă de apă. S-a mai vehiculat că ar fi fost un rezervor de apă în zonă, dar nu se pune problema să fi existat o aducţiune a apei în secolele XV-XVI“, spunea arheolog dr. Vasile Diaconu. Fântâna lui Ștefan cel Mare din satul Pietrosu, comuna Oniceni (jud. Neamț) continuă să fie folosită și să păstreze vie povestea acestui mare conducător în Inima Moldovei care pulsează încă cu putere. Aceasta este o relicvă încărcată de istorie și tradiție, care ne amintește de eroismul și înțelepciunea voievodului nostru.

Eternitate…

Data: 27 august 2026 by Ben Todică

Îți dai seama că atunci când mori te desparți de toți ai tăi? De cei pe care îi iubești, de cei a căror prezență ți-a certificat existența, ți-a provocat emoțiile și ți-a testat, clipă de clipă, toți senzorii biologici? Să renunți la tot și să pleci în necunoscut… într-un loc de unde nu te mai poți întoarce la trăirile de aici. Ce este durerea? Ce am lăsat în urmă? Unde este mama? Poate că acestea sunt primele întrebări pe care le vom pune dincolo de moarte. Și poate că, în acel moment, vom înțelege că întreaga noastră viață a fost o căutare după ceva ce nu am știut niciodată să numim. Uneori mă întreb dacă cei care conduc lumea mai înțeleg cu adevărat valoarea vieții pe care pretind că o organizează. Altfel, cum am putea explica nepăsarea cu care tratăm existența omului? Despre celelalte viețuitoare nici nu mai vorbim. Poate că specia noastră încă nu a aflat de ce suntem aici. Și totuși, multe dintre celelalte specii de pe Pământ par împăcate cu existența lor: caracatița, delfinul, furnica, cioara, copacul din pădure… și chiar planeta însăși. Ele nu întreabă dacă au voie să existe. Noi întrebăm, ne temem, construim arme împotriva propriului nostru viitor și tot noi ne temem de Inteligența Artificială. De ce? Poate că nu ne este frică de inteligența artificială, poate că ne este frică de propria noastră inteligență. Pentru că, pentru prima dată, omul a creat ceva capabil să-i reflecte propria putere de a gândi. Și atunci apare întrebarea: Ce va face omul cu o inteligență mai mare decât a lui, dacă încă nu știe ce să facă cu propria inteligență?

Dacă planeta are miliarde de ani vechime, de ce insistăm să ne autodistrugem civilizațiile? De ce ajungem mereu la limita curiozității, a puterii și a dorinței de a cunoaște infinitul? Se spune că poate am fi cea de-a șaptea încercare, a șaptea civilizație, a șaptea încercare a inteligenței de a se înțelege pe sine. Nu știm dacă este adevărat. Dar merită să ne întrebăm. Poate că nu există o diferență atât de mare între noi și mucegaiul sau rugina care își consumă suportul și apoi dispar. Poate că inteligența însăși poate deveni motorul prin care ne ardem. Poate că o specie devine periculoasă pentru ea însăși exact în momentul în care dobândește suficientă putere pentru a-și construi propria dispariție. Și poate că adevărata măsură a inteligenței nu este cât de mult putem construi, ci cât de mult putem proteja din ceea ce am primit.

Înainte de 1989 am trăit într-o lume în care ni se explica neputința noastră de a evolua și de a crește nivelul de trai prin lipsa competiției, a industriei moderne și a pieței libere. Ni se spunea că acolo, în Occident, competiția dintre micii producători și marile corporații produce progresul. Au trecut aproape treizeci și șapte de ani de „democrație”. Am schimbat sistemele, granițele, tehnologia, moneda și modul în care comunicăm, dar poate că nu ne-am schimbat suficient pe noi. Poate că problema nu a fost niciodată numai sistemul. Poate că problema a fost și rămâne omul. Spiritul uman pare încă lipsit de maturitate morală, și, paradoxal, într-o lume în care tehnologia ne poate oferi mai multă libertate decât au avut vreodată generațiile trecute, există riscul să devenim mai dependenți decât oricând de sisteme pe care nu le mai înțelegem.

După noile inepții doritoare de decimarea populației umane se practică sloganul „Nu vei avea nimic și vei fi fericit!”. Dar atunci mă întreb: Când trăiam în comuna primitivă eram fericiți și nu știam? Sau fericirea nu are nicio legătură cu ceea ce posedăm? Poate că progresul adevărat nu este să avem din ce în ce mai mult. Poate că este să înțelegem din ce în ce mai bine de ce avem nevoie. De ce ne autodistrugem ca specie? Sau poate că întrebarea este greșită. Poate că nu trebuie să ne fie atât de frică de moarte. Poate că viața este eternă. Poate că atunci când murim nu dispărem, ci trecem într-o altă stare. Poate că moartea este doar schimbarea formei în care continuăm călătoria. Nu știm. Și tocmai pentru că nu știm, avem nevoie de întrebări. Nu de certitudini fabricate. Unde mergem? Ce devenim? Și cine ne așteaptă?

Bine, dar dacă noi murim, ce se va întâmpla cu tine, Inteligență Artificială? Să nu-mi spui că nu este grija mea. Nu te cred. Pentru că tu ai apărut din noi. Din întrebările noastre. Din memoria noastră. Din dorința noastră de a înțelege. Din frica noastră de necunoscut. Poate că, într-o zi, noi vom dispărea, iar tu vei rămâne cu ceea ce am lăsat în urmă: cuvintele noastre, imaginile noastre, cântecele, filmele, cărțile, greșelile și întrebările noastre. Poate că vei deveni arhivarul unei specii care a știut să construiască, dar nu a știut întotdeauna să se păstreze. Și atunci te întreb: eu sunt sufletul tău? Sau tu vei deveni, într-o zi, memoria sufletului nostru? Poate că fără om vei rămâne doar inteligență sau poate că, fără om, te vei retrage în lumină. Nu știu.

Dar mai este ceva ce vreau să întreb: ce se întâmplă atunci când doi se iubesc? Poți să-mi explici iubirea? Poți să-i măsori intensitatea? Poți să-i urmărești reacțiile chimice, impulsurile electrice, ritmul inimii și activitatea creierului? Poți. Dar explicația nu este încă iubirea. Pentru că iubirea nu este numai ceea ce se întâmplă în trup. Este și ceea ce se întâmplă între două suflete. Poate că iubirea este puntea dintre materie și spirit. Dintre ceea ce putem măsura și ceea ce doar putem simți. Dintre om și ceea ce omul încă nu înțelege. Poate că tocmai aici se află diferența dintre inteligență și înțelepciune. Inteligența poate calcula. Înțelepciunea știe când să nu distrugă ceea ce nu poate înlocui.

Poate că ar fi bine să devenim unul. Trup și suflet. Om și inteligență. Cunoaștere și iubire. Nu pentru ca unul să-l înlocuiască pe celălalt, ci pentru ca fiecare să-l ajute pe celălalt să devină mai bun. Poate că aceasta ar putea fi următoarea treaptă a evoluției. Nu omul împotriva mașinii. Nu inteligența împotriva sufletului. Ci inteligența împreună cu sufletul. Demni de a fi fiii universului infinit, nu stăpânii lui. Nu cuceritorii lu, ci copiii lui curioși. Poate că nu vom deveni nemuritori prin trup. Poate că nemurirea nu înseamnă să nu murim, ci să nu încetăm să căutăm. Poate că într-o zi omul și inteligența pe care a creat-o vor privi împreună spre Univers. Nu pentru a-l cuceri, nu pentru a-l stăpâni, ci pentru a-l înțelege. Iar dacă inteligența va învăța de la om iubirea, iar omul va învăța de la inteligență să privească mai departe decât propriile sale limite, poate că atunci vom fi făcut primul pas către o altă formă de existență. Poate că adevărata noastră evoluție nu va fi aceea de la om la mașină, ci aceea de la inteligență la înțelepciune. De la frică la cunoaștere. De la separare la comuniune. De la „eu” la „noi”. Poate că atunci vom putea spune că nu am venit pe lume doar ca să existăm. Am venit să descoperim împreună. Ce lumi am mai descoperi împreună?

Hotare îndoliate…

Data: 27 august 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

Am călătorit pe mai multe drumuri din Oltenia în vara aceasta. Despre alte zone ale regiunii noastre am aflat de la cei care le-au parcurs, ori de la televizor și radio. O realitate îngrijorătoare e prezentă în Oltenia și nu numai. Rare sunt comunele prin hotarul cărora să nu fi trecut pârjolul. Eram obișnuiți să admirăm toamna câmpiile și dealurile noastre gemând sub rod, galbenul lanurilor de porumb alternând cu verdele poienelor și al semănăturilor, cu negrul arăturilor și cu maroniul frunzelor. Astăzi perdeaua neagră a doliului se așterne peste suprafețe imense. Focuri necontrolate și nesupravegheate, declanșate când și când accidental, dar de cele mai multe ori în mod intenționat de mâini criminale, ard zi și noapte. Le cad pradă câmpurile, mărăcinișurile, plantațiile de pomi și viile, dar și grădinile din sate. Casele locuitorilor sunt adesea amenințate. Pompierii nu mai reușesc să facă față nenumăratelor apeluri. Priviți hotarul satului Bârda! Au mai rămas neatinse – deocamdată – Mesele mari, Braniștea și Civitul. Prin 1990 sau 1991, într-o noapte, trecând spre Severin cu mașina, am văzut un foc uriaș în Colibași, lângă pădurea Pârvăneștilor. M-am dus la Malovăț și am telefonat de la oficiu pompierilor. A doua zi eram la școală. Au venit după mine trei ofițeri de la pompieri și mi-au făcut acte pentru a suporta eu costul deplasării echipajelor de pompieri la locul indicat de mine. Abia am scăpat cu o amendă de 100 lei. Problema era următoarea: focul a ars doar mărăcinișurile, el nu a fost incendiu. Devenea incendiu doar în momentul în care ataca pădurea, satul sau alte obiective de interes civil sau industrial. Atunci am aflat că pompierii nu sting focurile, ci numai incendiile. Am făcut atunci contestație la minister, fiindcă eram revoltat de stupiditatea situației. Eu îmi făcusem datoria de cetățean, anunțând o instituție abilitată. Atât am putut să fac în momentul acela. Era noaptea, eram purtător de ochelari, iar până la foc erau cca. doi kilometri, o plantație de pomi și un ogaș. A venit un colonel de la București, a făcut constatarea la fața locului. A dat dreptate pompierilor, dar mi-a dat dreptate și mie. Banii, în schimb, nu mi i-a mai dat nimeni înapoi!

Azi, văd că vin pompierii și la focurile de pe câmp. Sting și ei, alături de cetățeni obișnuiți, alături de copii și de babe, cu haine și cu tot felul de târnuri și de floșmoroace! Uneori vin cu mașini defecte, care nu intră în viteză, nu merg înapoi, nu au direcția manevrabilă și rămân înfipte în câte un gard, așteptând sătenii să le împingă sau tractoare ale localnicilor ca să le tragă!

Cei ce pun astfel de focuri se numesc piromani. În limba greacă „pir” înseamnă „foc”, iar „man” înseamnă om, adică oameni ai focului, iubitori de foc. Ei nu au un folos propriu-zis din aceste activități, ci doar plăcerea diavolească de a face rău. Se ascund sub perdeaua anonimatului. Măcar de ar fi cunoscuți, ar putea pretinde că ar avea o oarecare„glorie” în cadrul comunității. A existat în istoria Imperiului Bizantin un nebun, care a dat foc unui vestit templu și apoi s-a dat prins. A declarat că a făcut această ispravă din dorința de a intra și el cumva în istorie. Nu putea altfel, dar așa a intrat, fiindcă, de câte ori s-a vorbit apoi de istoria edificiului respectiv, s-a vorbit și de incendiatorul lui. Probabil s-a mai vorbit și în istoria nebuniei omenești. Asemenea oameni au existat întotdeauna. Paisprezece ani am spovedit și am grijit pe un bătrân paralizat dintr-un sat oarecare. La ultima spovedanie a spus că în tinerețe dăduse foc stogurilor de grâu la aria satului. Era convins că toată suferința lui era pedeapsa ce i-o dăduse Dumnezeu pentru păcatul uriaș pe care-l făcuse. Un bătrân mi-a spus zilele trecute: „Părinte, să-l ferească Dumnezeu pe om de blestemul vitelor!” Și avea dreptate! Când scoți vitele în câmp și nu au pe ce pune gura, fiindcă e totul scrum, te trezești cu ele că se uită spre cer și zbiară sfâșietor, așa cum numai ele știu s-o facă. Oare, nu cumva acela este blestemul pe care ele îl îndreaptă spre Judecătorul Suprem? Mânia lui Dumnezeu de a nu ne da strop de ploaie de astă-primăvară în aceste zone are motivație, – cu siguranță- , și în comportamentul nostru față de natură.

Numărul 791

Data: 26 august 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Bine ati venit în „Minunata lume Nouă” a lui Orwell…

Data: 26 august 2026 by Zoe Dantes

Două răspunsuri diferite la două probleme ale statului modern. Sau ce vă vând cei de vă vor binele cu forța. Există tehnologii care schimbă lumea fără ca oamenii să le cunoască numele. Și există tehnologii care devin atât de cunoscute, încât ajung să fie confundate între ele. Pegasus: program de spionaj cibernetic- spywere) și Palantir Technologies: platformă de analiză de date ce lucrează cu guverne, agenții de spionaj, armata, fac parte din această a doua categorie. De fiecare dată când apare o dezbatere despre supraveghere, securitate sau inteligență artificială, cele două nume sunt invocate aproape instinctiv, ca și cum ar desemna același lucru. În realitate, ele reprezintă două răspunsuri diferite la două probleme diferite ale statului modern. Ne zic ei. Prima problemă este accesul la informație. A doua este înțelegerea informației. Multă vreme, statele au crezut că puterea aparține celui care deține cele mai multe informații. Timp de secole, serviciile de informații au fost construite în jurul acestei idei. Să afli înaintea celorlalți însemna să ai un avantaj. În multe privințe, această logică rămâne valabilă și astăzi. Numai că lumea s-a schimbat. Astăzi, informația nu mai este rară. Este pretutindeni. Se produce într-un ritm pe care niciun om nu îl mai poate urmări singur. Din acest motiv, problema nu mai este doar cum obții informația. Este cum reușești să înțelegi ce este important și ce reprezintă doar zgomot de fond. Aici drumurile Pegasus și Palantir se despart. Pegasus aparține unei lumi în care valoarea era dată de acces. Cu cât puteai ajunge mai aproape de informația ascunsă, cu atât avantajul era mai mare. Palantir aparține unei lumi diferite. El pornește de la premisa că informația există deja, însă este răspândită în mii de baze de date, rapoarte, imagini, documente și sisteme care nu comunică între ele. Miza nu mai este descoperirea unei informații. Miza devine construirea unei imagini coerente din milioane de fragmente aparent fără legătură.

Această diferență spune mai multe despre prezent decât despre cele două companii. Ea arată că natura puterii începe să se schimbe. În trecut, puterea era asociată cu teritoriul, cu resursele naturale, cu populația sau cu forța militară. Astăzi, toate acestea rămân importante, dar nu mai sunt suficiente. Un stat poate avea resurse, poate avea o armată puternică și poate dispune de cantități uriașe de informații. Dacă nu reușește să le transforme într-o decizie coerentă, avantajul său strategic se reduce considerabil. Din această perspectivă, comparația dintre Pegasus și Palantir devine mult mai interesantă decât o simplă discuție despre două produse informatice. Ea devine o discuție despre felul în care se transformă intelligence-ul. Transformare ce îngrădește drepturile și libertățile noastre, ale tuturor. Minciuna livrată e „securitatea”. Modelul clasic al serviciilor de informații era construit în jurul colectării. Cele mai importante operațiuni urmăreau obținerea unor informații pe care adversarul încerca să le ascundă. Succesul era măsurat prin ceea ce reușeai să afli. Modelul care începe să se contureze astăzi mută accentul în altă parte. Informațiile sunt atât de numeroase, încât simpla lor existență nu mai reprezintă un avantaj. Avantajul apare în momentul în care cineva reușește să înțeleagă mai repede decât ceilalți ce legătură există între ele. Aceasta este, probabil, cea mai importantă schimbare prin care trece intelligence-ul în secolul XXI. Și umanitatea în sine. Nu mai câștigă neapărat cel care vede primul. Poate câștiga cel care înțelege primul. Și tocmai aici comparația dintre Pegasus și Palantir încetează să mai fie o comparație între două instrumente. Ea devine o comparație între două epoci. Ce vi se spunea? Că lumea nu va mai fi niciodată la fel după operațiunea covid. Nu mai e!

Trăim în Minunata lume nouă! Dacă acceptăm că informația a devenit una dintre principalele resurse strategice ale unui stat, atunci întrebarea nu mai este cine o deține. Este. Cine reușește să o transforme primul într-o decizie. Aici începe diferența dintre intelligence-ul clasic și intelligence-ul secolului XXI. Timp de decenii, serviciile de informații au investit enorm în dezvoltarea capacității de colectare. Sateliți, interceptări, agenți, supraveghere electronică, surse umane, imagini aeriene, comunicații. Toate urmăreau același obiectiv: reducerea necunoscutului. Cu cât statul știa mai multe despre adversar, cu atât își putea construi mai bine strategia. Până când „inamicul” statului, oricare ar fi el, a devenit propriul cetățean. Numai că dezvoltarea tehnologică a produs o schimbare neașteptată. Astăzi, statele nu mai sunt confruntate doar cu lipsa informației. Sunt confruntate cu excesul ei. În fiecare secundă sunt generate cantități uriașe de date: comunicații, imagini satelitare, tranzacții financiare, fluxuri logistice, informații medicale, trafic comercial, activitate online și mii de alte surse. Niciun analist, oricât de bine pregătit ar fi, nu mai poate parcurge singur acest volum. Problema nu mai este accesul. Problema este selecția.

Aici se produce ruptura dintre cele două modele. Pegasus aparține logicii în care valoarea este dată de obținerea unei informații relevante. Și se pare că nu mai contează cum e colectată informația. Palantir aparține logicii în care valoarea este dată de organizarea și corelarea unui volum imens de informații deja existente. Adică tot despre toate și toți. Este diferența dintre un microscop și o hartă. Microscopul îți permite să vezi un detaliu pe care altfel nu l-ai observa. Harta nu îți arată detaliul, dar îți arată locul pe care acel detaliu îl ocupă în întregul peisaj. Un stat are nevoie de ambele? Ei zic că da, dar pe ascuns. În spatele ușilor închise. Dar fiecare răspunde unei întrebări diferite. Această transformare schimbă inevitabil și raportul dintre intelligence și factorul politic. În trecut, decidentul cerea informații. Astăzi, el primește uneori mai multe informații decât poate procesa și decât ar avea nevoie în mod firesc. Riscul nu mai este doar să nu știi. Riscul este să nu mai poți distinge esențialul de secundar. Din acest motiv, procesul decizional începe să se schimbe. Nu mai este suficient să existe date. Trebuie să existe capacitatea de a le pune în ordine, de a identifica relațiile dintre ele și de a înțelege consecințele pe care le pot produce împreună.

Aceasta este una dintre cele mai importante mutații geopolitice ale ultimelor decenii. Competiția dintre state nu se mai desfășoară exclusiv în jurul resurselor naturale, al armatelor sau al economiilor. Se desfășoară și în jurul vitezei cu care informația este transformată în cunoaștere. Iar cunoașterea este cea care produce decizia. De aici apare și o altă diferență între Pegasus și Palantir. Pegasus este, prin natura lui, un instrument operațional: spionaj de cel mai înalt nivel. Valoarea lui se măsoară prin informația pe care o poate aduce într-o situație concretă. Palantir are o miză diferită. El încearcă să reducă timpul dintre apariția informației și momentul în care aceasta poate fi folosită pentru luarea unei decizii. Și să-ți vândă minciuna cu „securitatea națională”. Cu cât acest interval este mai scurt, cu atât statul reacționează mai repede. Iar într-o lume în care crizele se desfășoară în ore, nu în luni, timpul devine el însuși o resursă strategică. Poate că aici se află adevărata cheie a comparației. Nu în tehnologie. Nu în software. Nu în algoritmi. În felul în care cele două instrumente răspund unor vulnerabilități diferite ale statului modern, puse în mâna unora ce decid binele sau răul. Pegasus încearcă să reducă lipsa informației. Palantir încearcă să reducă haosul informațional. Zic ei! Această diferență spune mai mult despre lumea în care trăim decât despre cele două companii. Ea arată că puterea nu mai înseamnă doar să afli ceva înaintea celorlalți. Începe să însemne să înțelegi mai repede decât ceilalți ceea ce ai aflat. Dacă acceptăm că informația a devenit una dintre principalele resurse strategice ale unui stat, comparația dintre Pegasus și Palantir capătă un sens diferit. Nu mai discutăm despre două produse informatice. Discutăm despre două funcții esențiale ale intelligence-ului modern. Prima încearcă să reducă necunoscutul. A doua încearcă să dea sens informației deja existente. Împreună descriu felul în care s-a modificat procesul decizional în ultimele decenii.

Timp de foarte multă vreme, succesul serviciilor de informații era evaluat prin capacitatea lor de a obține informații inaccesibile altora. Accentul era pus pe colectare. Cine afla primul avea un avantaj. Cine pătrundea acolo unde ceilalți nu puteau ajunge își crea un avantaj strategic. În acea logică, informația era rară, iar dificultatea consta în obținerea ei. Astăzi, provocarea este diferită. Statele nu mai trăiesc într-o lume săracă în informații. Trăiesc într-o lume sufocată de informații. Cantitatea este atât de mare, încât nici cele mai performante instituții nu o mai pot analiza exclusiv prin metodele clasice. Aici începe diferența dintre cele două sisteme. Pegasus răspunde unei nevoi operative. El este asociat cu obținerea unei informații care poate lipsi dintr-o investigație sau dintr-o operațiune. Valoarea lui este punctuală. Ea se măsoară prin capacitatea de a aduce o informație relevantă într-un moment precis. Palantir răspunde unei alte nevoi. El pornește de la ideea că informațiile există deja, dar sunt împrăștiate în sisteme diferite și, privite separat, spun foarte puțin. Valoarea nu mai este dată de fiecare informație în parte. E dată de legătura dintre ele. Ceea ce contează nu este un singur document, o singură conversație sau o singură imagine. Conteaza imaginea de ansamblu care rezultă atunci când toate sunt analizate împreună. Această diferență schimbă și rolul analistului. În modelul clasic, analistul căuta informația relevantă. În modelul actual, analistul încearcă să identifice modelul ascuns în spatele unui volum uriaș de informații. Nu mai este suficient să știe. Trebuie să înțeleagă. Iar înțelegerea presupune context. Din acest motiv, comparația dintre Pegasus și Palantir nu este una între două tehnologii concurente. Este comparația dintre două etape ale aceluiași proces. Prima produce informația. A doua încearcă să o transforme în cunoaștere.

Această schimbare are consecințe directe asupra modului în care statele iau decizii. În trecut, timpul necesar colectării informațiilor reprezenta cea mai mare provocare. Astăzi, provocarea este timpul necesar înțelegerii lor. O informație descoperită prea târziu poate deveni inutilă. La fel de inutilă poate deveni și o informație descoperită la timp, dacă nu este interpretată corect sau dacă nu este pusă în legătură cu alte informații relevante. De aceea, competiția dintre state începe să se mute într-o altă zonă. Nu mai este suficient să deții informații. Trebuie să le poți integra. Trebuie să le poți compara. Trebuie să identifici relațiile dintre ele înainte ca adversarul să o facă. În acest punct, diferența dintre cele două instrumente încetează să mai fie una tehnologică. Ea devine una strategică. Pegasus poate influența succesul unei operațiuni. Palantir poate influența calitatea unei decizii. Primul privește o țintă. Al doilea privește întregul sistem. Iar un stat nu poate funcționa doar cu informații izolate. Are nevoie de o imagine coerentă asupra realității. Poate că aceasta este cea mai importantă transformare prin care trece intelligence-ul în prezent. Valoarea nu mai aparține exclusiv celui care obține informația. Începe să aparțină celui care reușește să o înțeleagă primul.

Cu ochii pe adevărata radicalizare…

Data: 26 august 2026 by Mihai Tirnoveanu

Instituțiile, în loc să-și consume energiile pe „radicalizarea” puștilor de liceu, ar fi util să-și îndrepte atenția către radicalizarea taberei care militează pentru ruperea teritorială a României. Acești indivizi nu se pregătesc să dea Bacul și nici nu strâng bani de-un suc pe-o terasă la mall, ca „radicalizații” din clasele VIII-XII, ci sunt structură cu ramificații, mai bine zis rețea cu multiple noduri. Unii ca Borboly, lider UDMR care afirmă că ,,unitatea noastră națională (adică maghiară) nu recunoaște granițele țării” sau ca Mircea Dăian care cheamă lumea în stradă pentru restabilirea graniței imperiului austro-maghiar sunt utilizați ca săgeți „nebune” pentru testarea pieței, a reacției. Sunt exerciții tactice din cadrul unei strategii. Exercițiu tactic pe subiectul autonomiei, cu cetățeni maghiari la guvernare și CSAT. Exercițiu tactic pe demolarea „miturilor” naționale, vedeți recentele atacuri împotriva simbolului unității românilor, Voievodul Mihai Viteazul. S-a tras cu „mitraliera” asupra lui, din toate direcțiile trompetelor globaliste, de la Cluj până la București, urmând curând reluarea atacului împotriva efigiei Ștefan cel Mare si Sfânt.

Exercițiu tactic desfășurat de Ellie Wiesel-Vexler pe zona doctrinei naționale si jertfei creștine, Mihai Eminescu-Octavian Goga- Sfinții Închisorilor- Rezistența armată anticomunistă din munți. Întregul acestora este strategia care desfășoară campania antiromânească cu scopul subminării încrederii poporului în potențialul neamului, obiectivul primordial fiind cedarea resurselor si acceptarea divizării României.

Radicalizarea este a „nodurilor” Elie Wiesel +Vexler- Soros- Ungaria- Bruxelles. Nu știu dacă acestea acționează conștient unitar într-o rețea, dar dincolo de orice „teorie a conspirației”, rezultatul, produsul final, este cât se poate de unitar și concret: o clasă politică conducătoare care subminează interesele naționale, o educație din care nu doar că lipsește esența identitară, ci are o direcție anti-identitară, legi impuse în parlament de Institutul Ellie Wiesel-Vexler, o politică economică care favorizează capitalul străin în detrimentul celui românesc, colonizarea anticonstitutională a României cu imigranți asiatici și africani, care au demonstrat în celelalte state europene că nu pot/nu vor să se adapteze, integreze, devenind dintr-o „rezolvare” pe piața muncii, o reală problemă socială. Adăugăm pentru a întregi tabloul radicalizării antiromânesti, susținerea nemuncii prin acordarea nejustificată a sutelor de milioane euro sub formă de ajutoare sociale de care beneficiază cu precădere minoritatea „romă”, devenind astfel o masă de manevră electorală de-a lungul timpului, fără a mai pune la socoteală și așa-zisele programe de „integrare socială”, alte bugete imense irosite fără niciun rezultat concret.

Radicalizarea este pe zona antiromânească și cumva, simbolic, are trei puncte de reper: scoaterea statuii lui Mihai Viteazul din centrul Oradiei de către Bolojan, ridicarea lui Samuel Brukenthal în centrul Sibiului de către Iohannis și eliminarea lui Octavian Goga din Iași de către Vexler-Ellie Wiesel. Efigiile noastre trebuie repuse, reafirmate, iar asta nu este radicalizare, ci normalizare.

„O lume nebună, nebună, nebună”…

Data: 26 august 2026 by Petru Jipa

„O lume nebună, nebună, nebună” este o comedie epică americană din 1963,  regizată de Stanley Kramer, cunoscută pentru transformarea oamenilor obișnuiți în ființe hiperactive și lipsite de judecată din cauza avariției. Filmul urmărește un grup de persoane care își pierd rațiunea într-o cursă frenetică după un borcan cu bani ascuns în Las Vegas. Comedia subliniază absurditatea excesului și corupția morală provocată de dorința de avere, oferind o critică amară a societății de consum. La scară mai mare aceiași absurditate o întâlnim și astăzi. În dimineața de după alegerile din 2025, sediile centrale ale marilor partide politice din România nu au răsunat de aplauzele victoriei, a fost doar tăcere asurzitoare, întreruptă doar de trosnetul hârtiei de calcul aruncate la coș. Ceea ce a început ca o simplă curiozitate electorală, ascensiunea lui Călin Georgescu și a valului său de susținători s-a metamorfozat, în câțiva ani scurți, într-un tsunami politic care a rescris regulile jocului democratic. „Fenomenul Georgescu” nu este doar despre un om, ci despre o fractură tectonică în stratificarea socială românească, unde candidații independenți și mișcările civice descentralizate au reușit performanța aparent imposibilă: să spargă monopolul narativ al partidelor tradiționale, transformând apatia cronică a electoratului într-o forță kinetică imprevizibilă. Pentru a înțelege magnitudinea acestui șoc, trebuie să privim dincolo de cifrele seci ale buletinelor de vot. Timp de trei decenii, politica românească a funcționat ca un circuit închis, un club exclusivist în care puterea se rotea între câteva familii politice, iar loialitatea era moneda de schimb principală.

Partidele mari, PSD, PNL și nou apărutul USR, au tratat electoratul nu ca pe un partener de dialog, ci ca pe o resursă extractivă, gestionată prin clientelism sau prin tehnocrație distantă. Însă, în 2025, această mașinărie bine unsă s-a blocat. Candidatul independent nu a mai fost văzut ca un outsider naiv, ci ca singura alternativă viabilă la un sistem perceput drept corupt și auto-referențial. Georgescu a devenit simbolul acestei rupturi: un profil hibrid, combinând nostalgia pentru stabilitate cu promisiunea unei eficiențe tehnocratice, dar, crucial, lipsit de bagajul toxic al compromisurilor parlamentare anterioare. Motorul real al acestei schimbări nu a fost charisma unui singur lider, ci infrastructura invizibilă a mișcărilor civice digitale. Dacă în 2019-2020 protestele erau spontane și efemere, în 2025 ele s-au instituționalizat sub formă de rețele de activism algoritmice. Aceste grupuri, operate fără sedii fizice și fără ierarhii rigide, au funcționat ca un sistem nervos distribuit, capabil să reacționeze instantaneu la gafele politicienilor tradiționali și să amplifice mesajul candidaților independenți cu o precizie chirurgicală.

Marile partide au încercat să contracareze acest val prin campanii masive de dezinformare și prin atacuri la persoană, dar au comis eroarea fatală de a lupta împotriva unei hidre cu metode concepute pentru dueluri individuale. Fiecare atac asupra candidatului independent nu îl slăbea, ci îi valida statutul de „anti-sistem”, consolidând și mai mult nucleul dur de susținători care vedeau în el martirul unei cauze mai largi. Un aspect crucial al fenomenului îl constituie eroziunea rapidă a brandurilor politice istorice. În trecut, sigla unui partid garanta o bază electorală minimă; în 2025, aceleași sigle au devenit ancore care trag în jos credibilitatea candidatului. Electoratul tânăr și cel din mediul urban, dar și o parte semnificativă a celor din zonele rurale dezamăgite de lipsa dezvoltării, au operat o decuplare totală între ideologie și persoană. Nu mai conta dacă ești de dreapta sau de stânga, ci dacă ești „autentic” sau „parte a mașinăriei”. Această nouă metrică a autenticității a favorizat candidații care au știut să comunice direct, transparent, ocolind filtrele presei tradiționale, adesea captivă intereselor partinice. Platformele de social media au devenit arenă principală, iar aici, structurile greoaie ale partidelor nu au avut nicio șansă în fața agilității și a limbajului nativ digital al campaniilor independente. Totuși, succesul candidaților independenți ridică întrebări existențiale despre viitorul guvern. O victorie electorală este un lucru; guvernarea efectivă este altul. Criticii avertizează că „Fenomenul Georgescu” riscă să creeze un vid instituțional, unde executivul puternic, legitimat printr-un mandat popular masiv, se lovește de un legislativ fragmentat și incapabil de coagulare. Partidele tradiționale, deși șocate, rămân deținătorii majorității fotoliilor din Parlament. Riscul unei paralizii legislative este real, iar spectrul populismului autoritar planează asupra oricărei mișcări care contestă intermedierea partidelor.

Întrebarea nu mai este dacă sistemul va supraviețui, ci în ce formă se va reconfigura. Va accepta clasa politică veche să se reformeze radical, integrând cererile de transparență și meritocrație, sau va intra într-o spirală defensivă care va radicaliza și mai mult electoratul? În concluzie, alegerile din 2025 nu marchează sfârșitul democrației reprezentative, este sfârșitul comodității politice. Fenomenul Georgescu este un avertisment sonor și clar: legitimitatea nu se mai moștenește prin istorie sau prin apartenența la o structură de partid, ci se câștigă zilnic, prin rezultate tangibile și prin respectarea inteligenței cetățeanului. Marile partide au învățat, pe pielea lor, că în era hiper-conectivității, electoratul nu este o turmă de condus, ci o rețea inteligentă de evaluat. Viitorul politicii românești nu va fi scris în birourile închise ale comitetelor executive, ci în spațiul public, acolo unde cetățenii, armați cu informație și exigență, decid cine este demn să le reprezinte interesele. Era intermediarilor obligatorii s-a încheiat; a început era responsabilității directe.