Arhiva zilnică: 1 septembrie 2015

Acolo de unde încep crizele…

La noi, fiecare criză începe la televizor și se termină în buzunarul cetățeanului, pentru că cei aflați la butoanele României sînt permanent în concediu de responsabilitate. Georgescu a avertizat mai demult despre tripticul „Apă, Hrană, Energieˮ, dar abia acum au înțeles românii cum stă treaba. Cînd apar dificultăți în sistemul energetic, se nasc tot felul de comisii de analiză, echivalentul administrativ al pătrunjelului care se pune peste orice fel de mîncare. România seamănă cu un vapor pe care orchestra cîntă impecabil, conferințele de presă sînt impecabile, comunicatele sînt impecabile, dar singura problemă este că sala motoarelor ia apă. În ultimele decenii ni s-a promis independență energetică, securitate energetică, modernizare energetică și tranziție energetică. Atît de multe adjective, încît energia însăși a dispărut în spatele lor. Iar românului i se cere să fie responsabil. Să economisească. Să suporte. Să înțeleagă. Să mai strîngă cureaua încă o gaură.  Așa se face că premierul demis ne stinge lumina înainte să se ardă becul. România este singura țară din Europa în care panica se produce industrial, iar materia primă sînt declarațiile premierului demis! Acesta a decretat „stare de alertă energeticăˮ la nivel național. Nu contează dacă problema este mare, mică sau doar posibilă. Important este să fie suficient de înspăimîntătoare încît cetățeanul să nu mai observe ce învîrt politicienii în jurul lui. De cîteva zile, televiziunile au trecut din nou în modul de funcționare preferat: sirene, grafice roșii, titluri cît ecranul și fețe grave. Se vorbește despre energie de parcă mîine dimineață România ar urma să se întoarcă la lampa cu gaz și la soba bunicii. Breaking News după Breaking News. Moderatorii aproape că șoptesc dramatic, ca medicii din serialele americane: „Situația este fără precedent!”

Guvernanții se întrec în comunicate solemne. Cei care ieri vorbeau despre reforme istorice și independență energetică explică astăzi că trebuie activate proceduri speciale, stări excepționale și planuri de rezervă. Guvernul celui demis vine cu propriul extinctor, după ce tot el a aprins focul în mandatul său, înregistrînd o performanță rară: declară urgențe cu o viteză pe care n-o are atunci cînd trebuie construite centrale, modernizate rețele sau terminate investiții începute înainte ca internetul să fie inventat. La noi, șantierul merge încet, dar conferința de presă merge cu fibră optică. Iar responsabilitatea este asemenea energiei verzi: toată lumea vorbește despre ea, dar nimeni nu reușește s-o producă în cantități suficiente.

E o regulă nescrisă în politica românească: dacă nu avem o criză, autoritățile organizează una. Dacă există o criză, atunci trebuie să fie suficient de mare încît să ocupe toate ecranele televizoarelor, toate telefoanele și toate conversațiile de la coada la pîine. În ultimele zile, Bolojan a servit românului meniul complet: criză energetică, stare de urgență, avertismente cu sacul și, desigur, eterna concluzie că urmează ceva atît de grav încît numai experții îl pot explica. Televiziunile au intrat în competiția națională „Cine sperie populația mai repede?”. Un moderator ridică tonul. Altul ridică sprînceana. Un analist ridică din umeri. Un politician ridică problema. Iar cetățeanul își ridică puținii bani de la bancomat, cît încă mai poate, că doar așa i s-a spus. În România, vestea nu mai este că există dificultăți în sistemul energetic. Vestea este că orice dificultate trebuie prezentată ca sfîrșitul civilizației. Dacă plouă prea mult, e dezastru. Dacă nu plouă, e apocalipsă. Dacă bate vîntul, ne ia pe sus. Dacă nu bate, iar nu e bine. Pînă și electronii par să circule cu declarații de presă. Apoi începe spectacolul vinovaților. Toată lumea găsește cîte unul. Unii arată spre Bruxelles, alții spre București, alții spre guvernul de ieri, cei din urmă spre guvernul de mîine. Dar vinovatul Bolojan nu se dă dus, deși e demis. Important este ca nimeni să nu privească prea atent spre deciziile luate de guvernul Bolojan fiindcă acolo se găsesc cei mai mulți vinovați care dau explicații mincinoase. Or, explicațiile nu fac audiență. Spaima face. Românul este bombardat zilnic cu mesaje contradictorii. Dimineața i se spune să stea liniștit. La prînz să economisească. Seara să retragă bani. Noaptea să nu intre în panică. După trei zile de asemenea tratament informațional, nici ceasul deșteptător nu mai știe dacă trebuie să sune sau să emită cod portocaliu. În această piesă absurdă, fiecare instituție pare să joace într-un alt spectacol. Unii anunță că situația este sub control. Alții spun că trebuie pregătite măsuri excepționale. Alții că vor umple Dunărea la loc cu apă. Cetățeanul privește și încearcă să afle dacă trebuie să cumpere lumînări, generator, baterii sau doar telecomandă nouă.

Inevitabil, apare întrebarea pe care românul o pune de trei decenii: „Unde sînt partenerii noștri cînd avem nevoie de ei?: Austria, Franța, Ungaria, Germania. Cînd discursurile sînt despre solidaritate, toți sînt prieteni cu noi. Cînd vine nota de plată, solidaritatea pare să intre în concediu doar pentru România. Dunărea românească e campioană la potențial nefolosit, așa a decis Bruxellesul. Dunărea pleacă la drum prin Austria. Acolo, pe doar vreo 307 kilometri, austriecii s-au uitat la apă și au zis: „Ce-ar fi să producem energie?” Și au ridicat 13 hidrocentrale. Mai la vale vine Germania. Are aproximativ 687 de kilometri de Dunăre. Nemții, oameni practici, au spus și ei: „Apa curge și noaptea.” Rezultatul? 15 hidrocentrale. Apoi ajunge în România, unde Dunărea se lăfăie pe 1075 de kilometri, însă noi aplicăm filosofia Bruxellesului: „Să nu deranjăm peisajul… poate ne trebuie apa mai tîrziu.”

Austriecii văd o resursă. Nemții văd o investiție. Politicienii de baltă de la noi văd doar un subiect de dezbatere care durează de zeci de ani. E uimitor cum aceeași apă produce megawați în amonte în afara graniței și doar promisiuni în aval. Dunărea intră în România plină de energie și pleacă spre Marea Neagră, întrebîndu-se: „Eu mi-am făcut treaba. Voi cînd vă apucați de a voastră?” Poate, într-o zi, cînd vom avea patrioți la butoane, vom transforma potențialul în proiecte, nu doar în discursuri. Pînă atunci, Dunărea continuă să curgă la ei, la noi a secat, iar noi continuăm să exclamăm: cît de frumos curgea Dunărea cu povestea unei bogății lăsate să se ducă în mare. Capetele pătrate și rău intenționate de la noi organizează conferințe despre potențial. Fac strategii. Comisii. Grupuri de lucru. Studii de fezabilitate peste studii de fezabilitate. Austriecii și nemții scot megawați din apa Dunării. Noi scoatem comunicate de presă. La noi, cea mai mare hidrocentrală pare să fie… hidrocentrala de minciuni și scuze. Cînd vine vorba despre valorificarea resurselor, clasa politică se comportă ca omul care moare de sete stînd pe malul rîului. Dunărea nu cere salariu, nu face grevă, nu votează și nu pleacă în concediu. Curge zi și noapte, de mii de ani. Dar noi am reușit performanța unică de a transforma una dintre cele mai valoroase resurse naturale într-un decor pentru poze și promisiuni electorale. Se spune că apa înseamnă viață. În alte țări, înseamnă și energie, dezvoltare și independență La noi, înseamnă încă o oportunitate care trece… la vale. Dunărea nu ține cont de granițe. Curge la fel pentru toți. Însă la noi, în prezent, energia se produce mai ales din discursuri. România a demonstrat în epoca Ceaușescu că poate realiza proiecte extraordinare. Hidrocentrala de la Porțile de Fier rămîne una dintre cele mai impresionante lucrări hidroenergetice din Europa. Problema este că, după asemenea realizări, politicienii de azi nu-s capabili să construiască pe termen lung. În fiecare săptămână apare o nouă urgență, un nou pericol, o nouă explicație și un nou vinovat. Singura constantă rămîne cetățeanul, care plătește factura și încearcă să afle dacă spectacolul este comedie, tragedie sau documentar. Înainte de a declara stări excepționale, ar fi util să se declare o stare de normalitate în România. Una în care autoritățile să comunice limpede, presa să informeze fără să transforme fiecare subiect într-un thriller, iar politicienii să își asume răspunderea. Pînă atunci, românul își face provizii. Nu neapărat de lumînări sau de bani cash, ci de răbdare. Pentru că aceasta pare să fie singura resursă pe care n-a reușit încă nimeni s-o epuizeze complet.


Numărul 790

Descarcă PDF


„Dreptul la libertate este de la Dumnezeu”…

Această afirmație concisă, aproape aforistică, făcută de J.F.K. în 1931, a răsunat de-a lungul deceniilor precum un clopot care bate într-o noapte furtunoasă. Într-o epocă în care Europa se clătina în pragul nebuniei totalitare, iar demnitatea umană era călcată în picioare sub cizmele extremiștilor ideologici, această afirmație nu a fost doar o doctrină teologică, ci un manifest politic. A fost un act de nesupunere civilă împotriva divinizării statului. Astăzi, aproape un secol mai târziu, această premisă este din nou pusă la încercare. Este libertatea un dar divin, inalienabil și etern, sau este doar un contract social, fragil și negociabil? Răspunsul la această întrebare definește nu doar înțelegerea noastră de sine ca indivizi, ci însăși temelia întregii noastre ordini democratice. Pentru a înțelege pe deplin implicațiile acestei afirmații, trebuie să ne cufundăm în climatul intelectual de la începutul anilor 1930. În timp ce Marea Depresiune zguduia structurile sociale, mișcările fasciste și comuniste ofereau soluții aparent simple: subordonarea individului față de colectiv, sacrificiul autonomiei individuale pe altarul utopiei naționale sau de clasă. În acest context, apelul la o autoritate divină superioară era o strategie radicală. Dacă libertatea provine de la Dumnezeu, atunci ea se află dincolo de raza de acțiune a legislatorilor umani. Niciun dictator, niciun partid, nicio majoritate nu o poate acorda – și, în consecință, nimeni nu o poate lua. Devine un atribut „natural” al omenirii, la fel de neschimbat ca respirația. Această transcendență a libertății a creat un sanctuar pe care statul secular nu l-a putut pătrunde fără a se delegitima.

Dar ce înseamnă această fundamentare teologică pentru societatea modernă, pluralistă? Criticii ar putea argumenta că, într-o lume secularizată, referința la divin și-a pierdut forța obligatorie. Ei susțin că libertatea este un produs istoric al Iluminismului, câștigat prin sânge și cerneală, nu trimis din cer. Această viziune, însă, trece cu vederea echivalența funcțională a argumentului. Indiferent dacă vorbim despre „Dumnezeu”, „natură” sau „demnitate umană inviolabilă”, argumentul central rămâne același: există o sursă de legitimitate care transcende dreptul pozitiv. Metafora originii divine servește drept ancoră retorică, împiedicând libertatea să fie redusă la exercitarea arbitrară a puterii. Ne amintește că umanitatea nu este un mijloc pentru un scop, ci un scop în sine.

Pericolul pierderii acestei conexiuni transcendente este evident în erodarea târâtoare a libertății în era digitală. Nu asistăm astăzi la gulaguri deschise, dar vedem tirania mai subtilă a algoritmilor, a capitalismului de supraveghere și a condiționării sociale prin camere de ecou digitale. Atunci când libertatea nu mai este înțeleasă ca un drept sacru, pre-statal, ci ca un serviciu furnizat de stat sau de companiile tehnologice, ea devine o marfă. Iar mărfurile au un preț; pot fi anulate, restricționate sau distribuite în funcție de criterii de performanță. Declarația din 1931 ne avertizează să nu luăm libertatea ca pe ceva de la sine înțeles. Ne îndeamnă să o înțelegem ca pe ceva dincolo de controlul nostru și, prin urmare, să o apărăm cu atât mai multă hotărâre.

Libertatea nu este o posesiune statică, ci un proces dinamic. Este ca un mușchi care se atrofiază dacă nu este folosit și ca o grădină care devine năpădită de vegetație dacă nu este îngrijită. Apelul la originea divină este mai puțin o constrângere dogmatică decât o busolă. Indică calea: spre responsabilitate. Căci cei care primesc libertatea ca dar poartă și povara responsabilității pentru conservarea ei. Aceasta implică o datorie de toleranță, dialog și rezistență la toate formele de privare de drepturi. Într-o perioadă în care polarizarea otrăvește cultura dezbaterii, iar populiștii erodează instituțiile democrației, această dimensiune etică a libertății este mai urgentă ca niciodată. Este ironic, dar semnificativ, că o linie atât de clară a fost trasată tocmai într-o perioadă de profundă incertitudine. Cuvintele lui J.F.K. nu sunt o relicvă a trecutului, ci o oglindă care reflectă prezentul nostru. Ne provoacă să ne punem la îndoială sursele valorilor noastre. Dacă credem că libertatea vine de sus, de la o autoritate superioară nouă înșine, atunci suntem liberi de teama că ne poate fi luată, atâta timp cât ne agățăm de inviolabilitatea ei. Devenim gardieni ai unui foc care nu este al nostru, dar pe care trebuie să-l îngrijim pentru a nu se stinge. În cele din urmă, rămâne întrebarea dacă credința în originea divină a libertății este un adevăr metafizic sau o iluzie necesară. Poate că acest lucru este irelevant. Ceea ce contează este efectul său. Ideea că omenirea este inerent liberă a construit civilizații, a declanșat revoluții și a zdrobit opresiunea. Este fundamentul pe care ne aflăm, chiar și atunci când pământul de sub picioarele noastre se schimbă. Într-o lume care caută din ce în ce mai mult să măsoare, să categorizeze și să controleze umanitatea, amintirea inviolabilității libertății este ultima și cea mai bună protecție a noastră. Este legătura invizibilă care ne conectează la propria noastră umanitate. Și atâta timp cât nu rupem această legătură, libertatea va rămâne nu doar un cuvânt într-o constituție, ci o respirație vie a istoriei.

Să fie pace!


N-ai cu cine…

În ultimul timp am încetat să mai scriu „să-mi mai dau cu presupusu’” despre una sau alta, să mai comentez situația internă, externă, declarațiile sau faptele unor înfipți pe diferite funcții, olimpici sau paralimpici, de la șoferi de tir la raportori ONU, pentru că practic am constatat că o fac degeaba, „nu ai cu cine, nu ai cu cine”, cum spune o reușită reclama tv, iar pe de altă parte, așa cum am văzut că au constatat și alții prin alte țări, lumea s-a imbecilizat (și ca să nu fiu învinuit de intenții ofensatoare la adresa unora sau altora, menționez că din lumea aceasta facem parte toți, dar nu mă refer la cineva anume și asta nici nu înseamnă că toți suntem imbecili, nu încă, dar tindem către…) se urmărește o politică de cretinizare a cetățeanului „universal” nu numai la noi, ci și în țări mai „civilizate,” care are ca scop formarea unei pături amorfe care să acopere și să ofere siguranță și protecție celor de la butoane, indiferent cum s-ar numi ei sau cât de (in)vizibili sunt. În asemenea condiții, s-ar părea că orice s-ar spune, oricine ar încerca să atragă atenția asupra unor anomalii, abuzuri, încălcări ale drepturilor omului, fie sunt blocați, interziși, eliminați din paginile sociale, fie chiar pedepsiți de legi și prevederi abuzive strecurate pervers printre initiative legislative pretins pozitive dar interpretative și rău intenționate, de structuri și unelte puse în slujba oficialilor, fie trec neobservate, au efectul vorbelor lui Moise în pustiu.

Și totuși, se întâmplă lucruri, fenomene, au loc acțiuni, de o gravitate extremă, care nu afectează doar pe trăitorii acestor zile și au efecte devastatoare la nivel de generații, ca să nu spun populații, existență statală, istorică. De aproape 15 ani am evitat să folosesc termenul „interes national” pentru a nu fi considerat „Goprist”, deoarece un anumit înstelat confiscase acest termen, tot ce făcea el, toate trădările, jocurile politice și nemenriciile aveau ca scuză „interesul national”. Am scăpat de el, am dat de „naționaliști”,„suveraniști” de mucava, nu mai poți folosi termeni ca „patriotism”, „suveranitate”, deși sunt principii constituționale, fără să fii asimilat unor alți jokeri de aceeași factură și chiar pregătire, având aceleași meschine interese. În aceste condiții uneori îți pui întrebarea ce rost mai are să încerci să deschizi un ochi să tragi un semnal de alarmă, să te ridici și să strigi, dacă pe de o parte ești călcat în picioare, pe de alta nu ai cu cine?

Sistemul energetic, a fost constant și sistematic distrus, dezafectat, destabilizat, este aproape eliminat, nu de un guvern, nu de un om ci de Statul român, un sistem de șacali naționali și internaționali care au vândut/cumpărat totul, la centimă. A nu se înțelege că prin alte sisteme, domenii, ar crește flori. Sistemul de apărare, sănătatea, învățământul, cercetarea, justiția, sunt la 20000 de leghe sub mări. Toate acestea sunt vizibile dar nu știu ce este mai îngrijorător, situația în care ne aflăm, ceata de hoți și pungași care ne-au condus și ne conduc de atâția ani aducându-ne unde suntem, sau cecitatea, servilismul, lipsa de reacție, acceptul tacit, conștient sau inconștient, al celor care se smiorcăie doar, dar nu mișcă un deget. Chiar nu îi mai pasă nimănui ce se întâmplă cu țara lui, cu copii lui, cu viitorul copiilor lui? Ne-am transformat toți în Ludovici și Pompaduri și asistăm inerți la potopul care va urma?

Oare chiar nu ne pasă când vine un „friț” reșapat să ne conducă spre dezastru, sau un „cercetător” să ne oblige să învățăm istoria altora când pe a noastră o ștergem din manualele de istorie, din memoria oamenilor, din conștiința românilor, obligându-ne să dărâmăm statuile eroilor neamului, scriitori, poeți, savanți, militari, pentru a pune în locul lor trădători de țară și neam, Iar toate astea se întâmplă cu ajutorul unora care se pretind europeni, democrați, „luminați” când de fapt sunt idioți sadea. Vine un nu știu cine și se revoltă pentru că un soldat român purta pe ranița sa imaginea lui Iisus Hristos, în condițiile în care în România, conform articolului 29 din Constituție, este garantată libertatea religioasă. Ce l-a deranjat pe respectivul biped? L-a deranjat faptul că și alții au dreptul la același Dumnezeu iar icoana aceea, folosită și de alți soldați, ar conține un mesaj subversiv de susținere a unei părți aflate într-un conflict. Imaginea cu soldatul era parte a unui clip de promovare a unei unițăți și era editat de SMFT[1].

În urma …deranjării minții bolnave a reclamagiului, SMFT, în loc să apere dreptul la credință al soldatului, ca și lipsa de vinovăție în ceea ce privește intenția acestuia, se „conformează” și retrage imagine soldatului respectiv, insinuând implicit că părăciosul ar avea dreptate și în ceea ce privește monopolul armatei ruse asupra icoanei și în ceea ce privește intenția propagandistică a nevinovatului soldat. Jalnică țară în care un liberschimbist, ca să îl citez pe încă legalul Caragiale, dorind să arate cât e el de vigilent și de dedica „cauzei” i’oropene, insinuează bolnav că soldatul a pus „pe cască un simbol de luptă al unei țări care îți trimite drone peste graniță”, iar un Stat Major al unei categorii de forțe îi dă dreptate! Păi, „deștepților”, ca să îi parafrazez acuma pe încă acceptatul Marin Preda și al său Moromete, de când imaginea de început a lui Iisus, a fost, și de către cine, declarată „imagine simbol a Rusiei”? De când a stabilit Buhnici? Cine e Buhnici? Un tiriplici care face reclamă on line unor calculatoare, telefoane și mașini. Dar domnul Buhnici care promovează telefoane și mașini chinezești, care folosește în intimidate hârtie higienică chinezească, nu poate fi învinuit oare că promovează și susține industria și propaganda chinezească? Iar SMFT percutează la aberațiile lui crezând că în felul acesta evită un scandal.

Nu domnilor, mari șefi din conducerea SMFT și MApN, care ați decis să eliminați clipul, nu ați evitat scandalul, tocmai l-ați pornit, pentru că ați dat dovadă de lașitate, lipsă de discernământ, lipsă de loialitate față de un soldat nevinovat, lipsă de caracter și ați încălcat și principiul juridic al nevinovăției, pentru că l-ați considerat pe soldat vinovat fără a fi judecat. Eu în locul soldatului v-aș târâ prin tribunale și aș câștiga sigur. Sensibil nas au domnii din conducerea armatei române, nu am ce zice, dar minte… canci. Rușine să ne fie că admitem, înghițim și aprobăm tacit așa ceva, toți cei care lăsăm să se întâmple astfel de lucruri! Și pun eu o întrebare de 100 de puncte domnilor din conducerea SMFT și părăciosului: Dacă soldatul ar fi avut pe raniță imaginea lui Moise, vorbind în pustiu, ar fi scos clipul pe motiv că este imaginea războiului din Gaza unde mii de copii palestinieni au murit nevinovați împușcați în cap? Ei?

Și spuneam că astfel de aberații, abuzuri și nemernicii se întâmplă și prin alte părți, nu doar la noi, cretizizarea populației este un proces global, nu local, chiar dacă se pare că noi suntem pe podium.

Prin SUA, nu doar la noi, unde a trecut de Parlament Legea Sedler, o rușine pentru orice român, prin ianuarie anul acesta, o femeie s-a trezit cu poliția la ușă întrebând-o dacă deține un cont pe FB unde ar fi fost criticat primarul orașului pentru susținerea crimelor comise de israelieni în Gaza. Femeia a răspuns că nu vorbește decât în prezența avocatului dar vrea să știe de ce e învinuită. Polițiștii au răspuns că „vor să evite o provocare a cetățenilor sau o manifestare a unor opinii de susținere a comentariilor ei” din partea altor cetățeni. Deci poliția locală din Miami consideră că femeia a fost o instigatoare la ură împotriva israelienilor și deși opinia ei nu a avut niciun rezultat, a vrut să „prevină” alte opinii asemănătoare, venind la ea să o intimideze, eventual să o convingă să își șteargă comentariul, pentru că „nu e bine”. Sunt numai două exemple că francezul care susținea că se urmărește cretinizarea populației lumii, se bazează pe ceva. Care este reacția populației României în situația actuală? Acceptă măsurile de austeritate, tăieri, raționalizări, creșteri de prețuri, pentru că … n-ai cu cine, n-ai cu cine!


Materia și conceptul în poezia lui Marin Sorescu…

Poezia lui Marin Sorescu reprezintă una dintre cele mai originale sinteze dintre concret și abstract din literatura română contemporană. În opera sa, materia nu este un simplu decor al existenței, iar conceptul nu este o construcție rece a intelectului. Între cele două se stabilește o permanentă dialectică, în care obiectul cotidian devine idee, iar ideea se întrupează în lucrurile cele mai obișnuite. Criticii au remarcat că Sorescu transformă banalul într-o categorie metafizică prin intermediul ironiei, al paradoxului și al reflecției existențiale. Din această perspectivă, poezia lui Marin Sorescu poate fi interpretată ca o filosofie poetică a existenței, apropiată simultan de fenomenologia lui Husserl, de ontologia lui Heidegger, de existențialismul lui Camus și de spiritul socratic al interogației permanente. În lirica soresciană, materia este punctul de plecare al gândirii. Poetul nu începe de la idei abstracte, ci de la obiectele cele mai simple: o piatră, un copac, o masă, o ușă, o pasăre, o umbră. Aceste obiecte nu rămân însă simple realități fizice. Ele sunt transformate într-un limbaj al existenței. Materia devine astfel: suport ontologic; simbol al devenirii; instrument al cunoașterii; oglindă a condiției umane.

În universul lui Sorescu, lucrurile gândesc împreună cu omul. Nu omul explică lumea, ci lumea îl obligă pe om să gândească. Această răsturnare constituie una dintre cele mai importante inovații filosofice ale poeziei sale. Dacă filosofia clasică pornește adesea de la concept pentru a explica realitatea, Marin Sorescu inversează drumul. Conceptul apare după întâlnirea cu materia. Astfel: timpul este descoperit într-un obiect; infinitul într-o sămânță; moartea într-o frunză; identitatea într-o mască; Dumnezeu într-un gest aparent obișnuit. , Această metodă amintește de fenomenologia lui Edmund Husserl, unde esența se revelează prin experiența concretă. Poetul nu descrie idei. El face ideile vizibile. În poezia lui Sorescu există o continuă oscilație între cele două planuri. Materia nu este niciodată suficientă. Conceptul nu este niciodată definitiv. Între ele se produce o tensiune creatoare. În multe poeme obiectele par să dobândească suflet, iar omul pare să devină obiect. Această inversare produce efectul de stranietate caracteristic întregii sale opere. Materia capătă interioritate. Spiritul capătă greutate. Rezultatul este o poetică a unității existenței. Originalitatea lui Marin Sorescu constă în faptul că reflecția filosofică este aproape întotdeauna ascunsă sub umor. Ironia nu distruge adevărul. Îl face suportabil. În acest sens, ironia are funcție socratică. Ea demolează certitudinile pentru a permite apariția unei cunoașteri autentice.

Criticul Eugen Simion observa că Sorescu „învăluie tragicul în plasa fină a ironiei”, iar Cornel Regman sublinia caracterul paradoxal al scenariilor sale poetice. În volume precum Poeme, Tușiți, Suflete, bun la toate sau ciclul La Lilieci, lumea materială capătă o viață proprie. Satul, obiectele casnice, plantele, animalele și chiar tăcerea participă la construcția unei ontologii poetice. Materia nu este inertă. Ea respiră. Ea păstrează memoria timpului. În această privință, Sorescu este apropiat de Martin Heidegger, pentru care lucrurile nu sunt simple obiecte, ci moduri prin care Ființa se revelează. Poemul „Cine” este una dintre cele mai concentrate meditații asupra identității din lirica românească. Versurile: „Să cercetăm bine / Cine se ascunde sub noi…” deschid o interogație asupra eului autentic și asupra măștilor sociale, sugerând că identitatea este o construcție fragilă și mereu supusă îndoielii. Aici conceptul filosofic al identității nu este expus teoretic. El este dramatizat poetic. Materia la Sorescu poartă urmele timpului. Niciun obiect nu este static. Totul devine. Totul se transformă. Această perspectivă amintește de filosofia devenirii formulată de Heraclit.Dar poetul adaugă dimensiunea memoriei. Materia nu este doar schimbare. Ea conservă trecutul. De aceea obiectele au biografie. Ele devin martori ai existenței omului.

Una dintre marile teme ale poetului este moartea. Dar moartea nu apare spectaculos. Ea intră firesc în ordinea materiei. Frunza cade. Lemnul putrezește. Casa îmbătrânește. Omul dispare. Această continuitate dintre natură și destinul uman conferă poeziei lui Sorescu un profund caracter stoic. Moartea nu este opusă vieții. Este una dintre formele materiei. Poezia lui Marin Sorescu demonstrează că filosofia poate fi exprimată fără limbaj conceptual rigid. Ea se naște din întâlnirea dintre om și lucrurile lumii. Materia și conceptul nu sunt opoziții, ci două fețe ale aceleiași realități. Poetul transformă obiectele cotidiene în purtătoare de sens metafizic, iar ideile filosofice în imagini poetice memorabile. În acest fel, opera sa realizează una dintre cele mai originale sinteze dintre concret și abstract din literatura română postbelică. Materia devine gândire, iar conceptul dobândește consistență sensibilă. Filosofia lui Sorescu nu este una a sistemelor, ci una a revelației cotidiene: adevărul se ascunde în lucrurile simple, iar poezia are puterea de a-l face vizibil.


Biserica Sfântul Procopie din Gherghița – topirea punții de ceară dintre Soare și Lună

Matei Basarab (1580 – 1654; descendent al Craioveştilor) a ctitorit în Gherghiţa o Biserica Domnească închinată Sfântului Procopie luptătorul – în amintirea biruinţei asupra lui Vasile Lupu, în noiembrie 1639 – şi dăruind îngrijitorului ei, căpitanul Iancu din Gherghiţa, moşia Micşeneşti (1641). Este de știut că aromânii (vlahii, makedonii) l-au apreciat foarte mult pe Sf. Procopie din Schitopolis – capitala Decapolis (Israel), pe partea dreaptă a Râului Iordan, între Lacul Galileea și Marea Moartă. Sfântul Mare Mucenic Procopie a trăit la sfârșitul secolului III – începutul secolului IV d.H., în cetatea Schitopolis, din provincia romană Asia Minor, dar s-a născut la Ierusalim și avea numele Neania. A pătimit și a fost martirizat în timpul marii persecuții împotriva creștinilor, ordonată de împăratul Dioclețian, fiind executat în Cezareea Palestinei, la 7 iulie 303 d.H.. Împăratul Dioclețian l-a remarcat pe acest tânăr, frumos la chip și la stat, dotat cu multă înțelepciune, bine educat și l-a avansat în rang, făcându-l căpetenie. L-a trimis cu oastea în Alexandria Egiptului, dându-i ca misiune, printre altele, „să prigonească, să muncească și să ucidă pe toți creștinii”. Pe drumul spre Alexandria, într-o noapte, s-a cutremurat pământul, făcându-se multe fulgere strălucitoare și tunete înfricoșătoare. Toți soldații, de frică, s-au făcut ca niște morți. Astfel Neania, ca și Sf. Apostol Pavel mai demult, prin arătarea Domnului în cale, din prigonitor s-a făcut slujitor ales al Mântuitorului Iisus Hristos. Înțelepciunea populară a transformat viața și minunile Sfântului Pricopie după cum a știut. Bătrânii își speriau nepoții, povestindu-le că Pricopul „este sărbătorit pe 8 iulie. Iar de-l superi provoacă incendii năpraznice și îți pârjolește toată recolta”. Apoi, povestea era „îndulcită” cu o învățătură. E ziua în care se crede că „s-a înecat Luna”, pe când trecea o punte de ceară, încercând să ajungă la Soare spre a-i fi mireasă. Aflând că vor să se cunune soră cu frate, Dumnezeu s-a mâniat și l-a pus pe Pricopie să le topească puntea. Sunt numeroase superstițiile din ziua de Pricop: se spune din oameni bătrâni că, de la această zi înainte, nu mai cântă cucul. „De Precupu, tace cucu”. În această zi înflorește grâul, după spusele străbunicilor noștri. Multe dintre superstițiile lunii iulie sunt legate de grindină, căreia i se mai spunea piatră. Aceasta făcea prăpăd pe ogoarele țăranilor.

Astfel, oamenii de altădată încercau să stopeze această stihie a naturii, inventând tot felul de credințe. Sărbătorii Pricopului îi mai spuneau „topește piatra în apă”, sau „Arde piatra-n apă” sau „arde piatra-n foc”, dacă nu se ține această sărbătoare. Așa avertizau babele. Pricopul era considerat purtătorul fulgerelor și al trăsnetelor. Iar poveștile moralizatoare circulau mai ceva decât like-ul pe facebook. Se spunea că niște oameni s-au apucat să treiere grâu în ziua de Pricopie. Până seara, s-au aprins paiele și apoi au ars tot. Iar femeile, ca să mai șadă nițel, își spuneau una alteia povești de genul: o femeie lucrând în această zi la săpat, a venit lupul și i-a luat copilul. Strigând femeia că i-a luat lupul copilul, i-a răspuns un glas că nu e lupul, ci e Precupul. După multă rugăciune, i l-a dat înapoi, însă ea a fost cu fața acoperită, să nu-l vadă pe Precup. Se spunea că Dumnezeu bătea cu grindină un sat, dacă, acolo, vreo fată a făcut un copil și l-a pierdut, avortat și l-a îngropat în ascuns. Piatra trimisă de sus avea rolul „să sfarme pământul” ca să scoată la iveală, să dezgroape ce are ascuns. Etnologi precum Theodor Speranția au cules aceste superstiții pentru ca fantezia populară să nu piară. „E rău de jale pentru cine aude în această zi cucul pe nemâncate”, spuneau femeile.

Un alt capitol din viața țăranilor de altădată îl reprezenta „bunul mers al vieții și al lucrurilor”. În afara restricțiilor impuse de superstiții sau de vreun preot mai zelos, care dorea să-și atragă enoriașii la biserică în zilele de sărbătoare, în loc ca aceștia să meargă la câmp, exista un anume ritm plin de învățături, de reguli de urmat pentru bunul mers al vieții. Astfel, ziua lui Pricopie se ținea ca să nimerească bine femeile la coptul pâinii, al mălaiului și al altor aluaturi și pentru ca acesta să nu se pripească. În această zi, se recomanda să se muncească numai până la amiază în câmp. Se purta o grijă deosebită lucrătorilor la câmp. Se spune că „Pricopul pricopește”, adică face să dea în copt semănăturile de primăvară. Dacă acest sfânt blajin este supărat, atunci când nu este serbat cum se cuvine, el „prichește grânele”, adică le grăbește uscarea înainte de maturitate. El îi păzește pe oameni de foc și de opărire cu apă fiartă, scria etnologul T. Pamfile. Oamenii spuneau că, dacă vor lucra în acea zi, Dumnezeu le va trimite secetă mare. „De Pricopie nu se toarce!”, țipau babele una la alta. Sărbătoarea se mai ținea și ca să nu li se pripească mâinile la seceră sau să nu li se umfle mâinile. Ziua este respectată și de teama dezlănțuirii unor vijelii. Pricopul mai era ținut de femei pentru a fi ferite boale. Se ținea pentru lovituri de boli la copii. Prin alte părți, Sf. Pricopie era văzut ca dușmanul copiilor. Se spunea că se îmbolnăvesc copiii celui ce îndrăznește a lucra în acea zi. Se ținea spre a nu fi bolnavi de ochi.

Gherghița a fost un târg aflat în evul mediu la confluența râurilor Teleajen cu Prahova, la o importantă intersecție de drumuri. Târgul era cunoscut pentru negustorii săi, ce ajungeau des pe piața Brașovului. În cca. 1602, Radu Șerban a ridicat aici o palancă, o fortificație din lemn, înconjurată cu val de pământ, distrusă însă la scurt timp de tătari (cca. 1610). Matei Basarab a ridicat în Gherghița o biserică. Primul act de cancelarie cunoscut emis în Gherghița, datează din 2 august 1453, de la voievodul Vladislav al II-lea, în care se arată că acest document a fost scris în Gherghița, fără nici o altă localizare Bτ Gherghița – în slavonă. Urmează, în continuare, o serie de nouă acte scrise în Gherghița, aparținând voievozilor Radu cel Frumos, Basarab cel Bătrân și apoi cel Basarab cel Tânăr, din secolul al XV-lea și de la Vlad cel Tânăr și Vladislav al III-lea, din secolul al XVI-lea, până la domnia lui Pătrașcu Vodă, tatăl lui Mihai Viteazul. În 1623, la Gherghița își aveau sediul trupe de călărași, care au participat la Răscoala Călărașilor împotriva domnitorului muntean Alexandru Coconul. Târgul a început să decadă în a doua parte a secolului al XVII-lea, devenind un simplu sat în secolul următor. În secolul al XIX-lea, o mare parte a teritoriului comunei a făcut parte din Domeniile Statului, din care o mică porțiune a fost dată în stăpânire tinerilor „însurăței”, ce nu aveau pământ (cca. 1881). La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Gherghița făcea parte din plasa Câmpul a județului Prahova, fiind compusă din satele Gherghița, Belciugul, Independența și Ungureni, totalizând 2128 de locuitori. În comună era o școală frecventată de 132 de elevi din care 46 de fete și patru biserici: biserica domnească din Gherghița, fondată în 1641 de Matei Basarab; o a doua fondată de un anume căpitan Preda, tot în Gherghița; una în satul Belciugul, de la începutul secolului al XIX-lea și una în Ungureni de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Comuna Gherghița a făcut parte atunci din plasa Drăgănești din județul Prahova La începutul secolului al XX-lea, satul Belciug a trecut la comuna Cornurile. În 1950, a fost arondată raionului Urlați din regiunea Prahova, apoi în 1952, raionului Mizil din regiunea Ploiești. În 1968, a fost reînființat județul Prahova, iar comunei Gherghița i s-a alipit și satul Malamuc din comuna desființată Hătcărău, precum și satele comunei desființate Ciumați. Acea comună a fost reînființată în 2004, sub numele de Olari, satele separându-se din nou de comuna Gherghița.

În comuna Gherghița se află două situri arheologice și trei monumente istorice de arhitectură de interes național. Siturile sunt cel de „la Târg” în vatra satului Gherghița, cu urme de așezări din neolitic și din secolele al IX-lea–al X-lea; și cel de „la Cercelata” cu așezări din eneolitic cultura Gumelnița, Epoca Bronzului și secolele al IX-lea–al X-lea, ambele în satul Gherghița. Monumentele de arhitectură sunt biserica „Sfântul Dumitru” – de Piatră 1705, refăcută în 1802 și 1888; biserica „Sfântul Procopie” – Domnească 1641, refăcută în 1895 ambele din satul Gherghița; și biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” 1790, strămutată din Transilvania, aflată în cimitirul din satul Ungureni. În rest, alte trei obiective din comună sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Prahova ca monumente de interes local. Două dintre ele sunt situri arheologice, ambele aflate la Independența – unul aflat la „Malul Roșu”, cuprinzând așezări din secolele al X-lea–al XI-lea și din secolul al XIV-lea; și situl de „pe Maidan” cu două așezări similare, plus una din perioada Halstatt. Cel de al treilea, clasificat ca monument memorial sau funerar, este crucea de pomenire din piatră 1630, 1675 din curtea lui Ion Giuroiu din satul Gherghița.

Biserica „Sfântul Procopie” – Domnească din Gherghița este un monument istoric aflat pe teritoriul satului Gherghița, comuna Gherghița. În Repertoriul Arheologic Național, monumentul apare cu codul 133438 (Cod LMI: PH-II-m-A-16503). Astăzi, deși are o importanță istorică deosebită, biserica este nereparată de multa vreme și se află, din păcate, într-o degradare continuă, în constrast absolut cu „surata” ei din cartierul Ploieștean Mihai Bravu, cea mai veche Biserică din Ploiești, citorită la 1639 de Matei Basarab. Zidurile lăcașului din Gherghița sunt tot mai fisurate și decojite, acoperișul de tablă ordinară este ruginit, pictura interioară e, parcă, pe calea pieirii, iar curtea bisericii a devenit islaz. Poate face Sfântul Procopie o minune și are loc o restaurare a acestei biserici – monument istoric din Gherghița și de asemenea, o repunere în valoare atât turistică, cât și spirituală Doamne ajută!


Privind negrul din abis…

Triumful din abis

Privesc de mult în negrul din abis,

Și simt cum el în mine se răsfrânge,

Un ultimatum Domnului i-am scris,

Când deznădejdea-n suflet mi se strânge.

 

E-o deznădejde pură, de mormânt,

A celui condamnat la moarte-n fiare,

Dar când tristețea mă doboară-n vânt,

Mă-apucă o pornire creatoare.

 

Scriu doar din egoismul meu curat,

Căutând în artă propria-mi menire,

Când sunt de deznădejde dărâmat,

Vreau doar o egoistă mântuire.

 

Dar din acest infern întunecat,

Mă-ndeamnă un impuls de afirmare:

Să nasc splendoare-n tot ce mi s-a dat,

Doar pentru propria-mi validare.

 

Când deznădejdea curge infinit,

O bucurie stranie învie,

Iar din abisul care m-a primit,

Mă-nalț ca zeu în marea veșnicie!

 Jocul Contrastelor

Raiul iadului mă strânge în brațe,

Sunt liber într-o cușcă de iluzii și mătase,

Trăiesc un zbor adânc, o prăbușire-naltă,

În timp ce viața curge și moartea mă așteaptă.

 

Sunt blestemat să am o veșnicie vie,

Purtată în tăcere de-o mână ce înscrie

Pe foi îngălbenite, cu pași de trecător,

Destinul unui simplu și sceptic muritor.

 

Iar dacă strig în noapte, prin termeni care se bat,

E frica din străfunduri ce-n taină m-a purtat;

Din dor de afirmare și-un zbucium ce nu moare,

Îmbrac oximoronul ca haină de salvare.

 

Un sclav pe tronul minții, un rege în exil,

Îmi caut mântuirea în stilul meu febril,

Să las în urma mea, prin infinitul din cuvânt,

Dovada că am fost… un eu… pe acest pământ.

Darul zgârcit

Am primit de la viață de toate, din plin,

O cupă cu miere, un potir cu venin,

Sunt bogat în absențe, un sărac avuțit,

Într-un dar ce destinul mi-a dat… dar zgârcit.

 

M-am realizat trainic, clădind pe nisip,

Am mii de succese fără nume și chip,

Deși am de toate, privesc spre abis,

Purtând în palme un imperiu de vis.

 

Am făcut atât de multe, dar n-am făcut nimic,

Sunt marele rege al unui timp mic,

Am strâns realizări într-un sac fără fund,

Și-n haine de gală, neîmpliniri îmi ascund.

 

O, zgârcită mai ești, viață plină de har,

Ce-mi oferi întreg universul în dar,

Ca să simt, printre valuri de aur și scrum,

Că având totul în mână… n-am nimic acum.

Între Cer și Pământ

La patru mii de metri, unde norii se adună,

S-a împletit o spaimă cu-o dorință nebună,

Un amalgam de stări, un fior tremurător,

Când m-am desprins de lume și am țâșnit în zbor.

 

Cincizeci de secunde de cădere în hău,

Simțeam cum fiorul îmi răspunde mereu,

Adrenalină pură în al minții tumult,

Când viața îmi spunea că mai are de dat mult.

 

Dar s-a deschis și pânza… și dintr-odată, sus,

O liniște profundă peste tot s-a dispus,

O pace infinită, un timp încremenit,

În care-aș fi rămas, pe cerul liniștit.

 

Și totuși, în tăcere, un gând mă tot chema:

Să cobor mai repede la familia mea,

Să le povestesc zborul, să le arăt și lor

Cât de frumos e cerul deasupra de nor.

 

Atingând solul ferm, metaforă curată,

M-am întors pe pământ cu viața schimbată,

Cu picioarele-n iarbă, dar cu sufletul dus

Acolo unde liniștea domnește doar sus.


Pecinginea general otrăvitoare a economiei, sănătății și chiar subzistenței României: clasa politică și ciunga de guvernare…

Și totuși, poate o stare de alertă energetică să acopere tot ceea ce s-a furat, s-a deturnat, s-a manipulat, s-a mințit în aceste ultime decenii?… Poate o stare declarativă (ilegală) să acopere hoțiile din sistemul energetic? Inclusiv din cel nuclear?… Pentru că, pare tot mai evident, decretarea (la propriu, aproape în mod ceaușist!) a stării de alertă energetică de către guvernanții, urmărește, nu identificarea de soluții energetice imediate, suportabile pentru populație din punct de vedere al costurilor, ci, în fapt, acoperirea „de îndată” a unor potlogării de care toate partidele îndulcite la vafa puterii, și toate guvernele trecute, sunt conștiente… De altfel, tehnic, și nicidecum și legitim legislativ, prin starea de alertă energetică guvernul și-a asigurat un mecanism de acțiune care să ocolească posibilele opreliști date de discutarea și votarea acestor decizii și acte în Parlament. În comisii de specialitate, prin avize tehnice și inclusiv juridice, prin care, la un moment dat, cineva ar fi putut sesiza mârșăvia declarării stării de alertă energetică… Dar așa, singuri practic în planul decizional energetic național (momentan, doar în cel energetic, dar, dacă tărășenia stării de alertă funcționează, o să o găsim aplicată peste tot unde trebuie acoperite potlogării ce riscă a ieși în evidență la scadența plăților și gradelor de realizare a „investițiilor” din fondurile europene), guvernanții pot acoperi hoțiile din tot ceea ce (nu) s-a „investit”. Fără a fi obligați să răspundă, ca parte a măsurilor luate, la întrebarea esențială: de ce s-a ajuns aici?!…

Guvernul poate încerca dară „corectarea” rapidă a obstacolelor albiei unui fluviu… Iar măsurile nu au fost chiar tembele, doar că nu au ținut cont de scăderea în continuarea a Dunării, prognozată, și nu s-au raportat, în balanța costuri-eficiență, la „timpul” câștigat față de cheltuielile făcute cu minarea stâncii și scufundarea barjelor… Cheltuieli, în mod cert, mai mari raportate la timpul câștigat, decât cele ale importului suplimentar de energie în situația închiderii centralei cu o zi sau două mai devreme. Guvernul poate, iată, decide scufundarea, ca măsură tehnică „de urgență”, a barjelor, acțiune, care, iarăși, ar fi funcționat dacă era corelată cu alte lucrări ce vizau asigurarea aportului de apă din proiectul „însertărit” al brațului Bala (și dacă Dunărea nu ar fi scăzut atât de mult încât până și trecerea cu bacul de la Ostrov-Silistra să fie suspendată)… Acțiuni guvernamentale, nu pentru binele nostru, ci pentru a acoperi fel și fel de potlogării… Drept care, a instituit și acel Plan național (ca pact politic) energetic de țară!… Care va funcționa aidoma celorlalte pacte de care am mai avut parte, și cel „pentru sănătate”, și cel „pentru educație”, acoperind pete pe care le vedeam cu toții, le știam, le simțeam, dar am acceptat aceste paravane-pact, care nu au adus nimic bun pentru noi, ca prezumtivi beneficiari ai lor, fiind folosite doar pentru a acoperi și șterge „din pix” datorii, scadențe… Toate putând începe a pune probleme juridice foștilor decidenți, dar și ai celor actuali, la fel de părtași prin pecinginea general otrăvitoare care ne-a împăienjenit economia, sănătatea și chiar subzistența: cea a clasei politice și de guvernare.

Fără o stare de alertă energetică prin care să-și aroge dreptul de unic decident al unor inițiative (acțiune neconstituțională, ilegală, penală), toate măsurile ar fi trebuit să ajungă în Parlament… În comisiile „de specialitate”, unde se putea găsi cineva să sesizeze aberațiile… Ar fi avut șanse mari și de a supura spre presă… Dar și spre societatea civilă a singurului „ong” de dreptate de astăzi (în fine, mai mult de pseudojustiție cetățenesc-anonimă), structura de rețele sociale… Pentru că, prima chestionare legată de situația de la Cernavodă trebuia să vizeze, într-adevăr, modul de asigurare a necesarului de apă, dar din perspectiva, nu a scăderii actuale a debitului Dunării, ci a felului în care nimeni nu s-a ocupat de o asemenea posibilă situație (devenită, în ultimii ani, nu posibilă, ci iminentă)…

Dar minciuna are picioare scurte! Iar natura ne arată ea „golurile” pe care nu vrem a le vedea… Și ne sancționează când, pe mai departe, ne facem a nu le vedea, prima interogare trebuind să vizeze însăși minciuna în care trăim de atâtea decenii: continua… „continuare a lucrărilor la reactoarele 3 și 4 de la Cernavodă”! A achitării a fel și fel de studii de fezabilitate, a achiziționării de componente pentru acestea (vasul reactorului, turbogeneratoarele), când se știa că actualul aport de apă al sistemelor de colectare spre Cernavodă (în condițiile de debit normal al Dunării) oricum abia poate asigura răcirea grupurilor existente. Darămite a încă două grupuri suplimentare?!… Problema era știută… S-au făcut studii, s-au plătit bani… Aidoma hidrocentralelor cu pompaj, care există pe hârtie, „livrează”, tot pe hârtie, megawați în sistemul național, dar, fizic, nu li s-au turnat nici măcar fundațiile. Și în cazul centralei de la Cernavodă s-au făcut studii, s-au dat bani pentru proiectele tehnice de asigurarea a necesarului de apă… S-a mers atât de bine, pe hârtie, încât, tot „din pix”, s-au avansat inclusiv termenele „certe” de punere în funcțiune a grupurilor 3 și 4 (în 2030, respectiv 2031)! Fără ca nimeni să întrebe cum s-au putut plăti atâția bani pentru achizițiile de componente pentru acestea în condițiile în care sistemul de aport de apă nu era nici măcar început? În condițiile în care nici nu era evident dacă debitul Dunării va fi suficient ținând cont de scăderile deja constante din ultimii ani. Mulți ani. Și chiar dacă se știa că noile reactoare nu pot fi construite până când nu se rezolvă problema debitului scăzut al Dunării, și nu pentru perioadele de secetă, ci, iată, aproape pentru întregul an, când chiar condițiile de construire punctau asigurarea unor surse de răcire constante pentru următorii 30 de ani, s-a tăcut… Complice… Nu a fost adusă în discuție nici măcar principala soluție, cea a proiectului Bala, devenită, între timp, o altă potlogărie „de sertar”… Și, astfel, nu numai că s-au făcut corecțiile minim necesare de adâncire pentru prizele de la grupurilor 1 și 2, dar nu a demarat nici lucrările pentru cele necesare următoarele reactoare (atenție, cu date clare de punere în funcțiune!). Nu au demarat lucrările la prizele de apă pentru viitoarele două grupuri, dar, în schimb, s-a trecut la achiziția componentelor reactoarelor… Fără a avea garanția certă a posibilității asigurării fluxului de apă și pentru acestea… Pentru că firmele altor și altor „băieți deștepți” trebuiau să facă bani din achizițiile pentru grupurile 3 și 4… Iar în tot acest timp, lucrarea principală, asigurarea apei pentru răcirea reactoarelor printr-un proiect hidrotehnic de peste un miliard de lei, menit să echilibreze debitul pe brațele Dunării, a fost azvârlită „la și altele”… Încuiată într-un sertar deși avea studiul de fezabilitate, ca proiect de „restaurare și renaturare a zonei de bifurcație a brațului Bala”, finalizat de mai bine de opt ani.

De ce această secretomanie de partid, de instituții, de ministere și agenții, de servicii „secrete” și CSAT?… Nu cumva pentru a se putea achiziționa, pe mai departe, pe planul (de partid) de comisioane și de „paraîndărături”, componentele necesare reactoarelor, asta chiar dacă probabilitatea asigurării aportului tehnic de apă, chiar și în eventualitatea noilor lucrări (în condițiile în care Dunărea a ajuns la debituri, chiar și în lunile bune, mai mici decât în urmă cu nici zece ani), a scăzut dramatic?… E o întrebare… Nu cumva și „fondurile externe nerambursabile” pentru acest proiect au fost transferate, „mișcate” spre alte investiții, deturnate de la capitolul lor de încadrare ca „fonduri externe nerambursabile”, tot pentru a acoperi alte potlogării? Pentru că și asta ar însemna multă, foarte multă pușcărie…

Oricum, ținând cont de actualele prognoze de debit ale fluviului, nu ar trebui, înainte de a-i mai lăsa pe guvernanți și clasa politică să mai fure niște bani, să vedem dacă proiectele nu trebuie complet refăcute?… Să le discutăm prin prisma unei evidențe… Aceea în care „pietrele secetei”, prezente în mai multe zone europene ale Dunării, vor ieși tot mai des „la lumină”… Transformând într-o constantă fenomenul de secare… Căci, în asemenea condiții, se va mai justifică oare continuarea investițiilor la grupurile 3 și 4 dacă nu se va putea asigura apa din alte surse? (Există centrale care au propriile lacuri de acumulare, propriile baraje – și există și la Cernavodă un proiect asemănător, dar care, iarăși, este aruncat într-un sertar din vremuri și mai vechi)… Sau ar trebui ca toate lucrările tehnice să se concentreze, de acum, prioritar, pe refacerea prizelor actuale de apă pentru grupurile 1 și 2? Iar dacă nu va putea fi asigurată/ identificată o resursă de captare/priză suplimentară a apei pentru răcirea viitoarelor reactoare, atunci însăși poziționarea actuală a grupurilor 3 și 4, în raport cu șenalul derivat din brațul fluviului, ca posibilitate de debit, poate ar trebui regândită…


Inamicii României…

Evreii din România au devenit stăpâni pe țara noastră. Când Ponta a fost prim ministru a înființat mizeria care poartă numele escrocului Elie Wiesel și a subordonat-o direct Guvernului României. O organizație evreiască condusă de Alexandru Florian, care vânează valorile naționale ale românilor și cere distrugerea a tot ce este românesc. Recent, în vizor au intrat busturile românilor, precum A.C.Cuza, Goga și, recent, bustul lui Adrian Păunescu a devenit noua țintă a clicii evreiești Vexler-INSHR-EW. Cerem acestor paraziți-dușmani ai României să plece în Israel! Voi, dușmanii românilor, luați-vă bagajul, luați tot ce e al vostru și plecați în Israel la criminalul Netanyahu. Acolo e locul vostru, bestii anti românești ce sunteți. Israelul a comis și comite în continuare crime împotriva palestinienilor din Gaza, crime condamnate de Curtea Penală Internațională pentru crime împotriva umanității. Pe ei nu-i judecă nimeni? Pe plan intern, lepra antiromână Bolojan, deși expirat (demis), își se permite să distrugă în continuare România. CET Govora care alimenta orașul Râmnicu Vâlcea va fi desființat pentru că așa a decis criminalul național. Când va merge acest asasin la pușcărie? Vrea foamete, vrea sărăcirea românilor, vrea distrugerea a ceea ce a mai rămas din România de altădată. Popor român, ți se ia totul și tu taci. Când te vei trezi?

Ilie Bolojan, nu ne mai învăța cum să stingem lumina! Nu avem nevoie de lecții despre cum să scoatem din prize. Aveam nevoie de un guvern care să apere interesul național și să repornească economia. Ani la rând ați redus și ați renunțat la capacități de producție energetică, ați închis termocentralele, ați distrus barajele… fără să puneți în funcțiune suficiente alternative. Ați acceptat politici care au slăbit independența energetică a României, iar acum ne cereți să suportăm nota de plată. Un stat care își mută propria neputință pe umerii cetățenilor nu mai conduce, ci își justifică eșecurile. Dumneata ai distrus economia Țării și ai multiplicat lipsurile.

Românii nu așteaptă sfaturi despre cum să consume mai puțin, ci soluții pentru a produce mai mult. Nu au nevoie de campanii despre austeritate, ci de investiții, locuri de muncă, energie accesibilă și politici care să redea încrederea mediului economic. O națiune nu se dezvoltă prin restricții permanente, ci prin viziune, competență și responsabilitate. Guvernarea nu înseamnă să le explici oamenilor cum să se adapteze la crize, ci să creezi condițiile pentru ca aceste crize să fie prevenite sau depășite cu costuri cât mai mici. Când facturile cresc, când firmele își reduc activitatea, când familiile își fac calcule de la o lună la alta, problema nu este că românii au uitat să stingă becul, ci că statul și-a uitat propria misiune. Conducerea unei țări se măsoară prin rezultate, nu prin recomandări adresate cetățenilor. Iar atunci când oamenii sunt chemați să compenseze prin sacrificii ceea ce guvernarea nu a reușit să rezolve prin politici eficiente, este firesc să apară întrebarea: cine își asumă răspunderea pentru aceste decizii? România are ape, gaze, cărbune, energie nucleară și oameni capabili. Ceea ce ne lipsește sunt conducători care să transforme aceste resurse în prosperitate, nu în motive pentru a scoate aparatele din priză. Vremea voastră a trecut oricât de mult vă încăpățânați să rămâneți agățați de scaune și de putere[1]. O țară atât de bogată în resurse nu ar trebui să-și obișnuiască cetățenii cu ideea că lipsurile sunt normale. Rolul unui guvern este să valorifice avantajele pe care le are la dispoziție, să investească în infrastructură, să încurajeze producția și să ofere stabilitate, nu să transfere costul propriilor decizii asupra populației. Românii nu cer privilegii. Cer predictibilitate, facturi pe care să le poată plăti, o economie care să creeze oportunități și un stat care să-și facă datoria. Când o țară bogată ajunge să vorbească mai mult despre economisirea fiecărui kilowatt decât despre producția de energie și dezvoltare, problema nu este lipsa resurselor, ci modul în care acestea sunt administrate. Prosperitatea nu se construiește prin îndemnuri la resemnare, ci prin decizii care încurajează investițiile, munca și valorificarea inteligentă a resurselor naționale. România are potențialul de a fi un stat puternic și competitiv. Ceea ce îi trebuie este o guvernare care să privească resursele țării ca pe un motor al dezvoltării, nu ca pe un pretext pentru a le cere cetățenilor să se mulțumească cu tot mai puțin. Așa se întâmplă când un popor supus stă în genunchi în fața unui criminal notoriu și a unei escroace mizerabile care a furat bani „europeni”. Ursula von den Leyn, escroaca psihopată nr. 1 a Uniunii Europene, această calamitate vrea vrea să schimbe și mersul Dunării, pentru că așa sună ordinele bilderbergilor de la Davos. Trezește-te, Popor Român, altfel România nu va mai fi a ta, ci a imigranților. Locul lui Bolojan e la Jilava sau Prahova, iar locul Ursulei la azilul de boli mintale. …Din cauza creșterii prețului la energie electrică aplicată în România, de Bolojan, până și „luminița de la capătul tunelului” s-a stins.


Când „Mașina”(AI) începe să aleagă ținta…

Angajații de la Amazon se revoltă! Știm că există însă si proteste documentate ale angajaților din Big Tech împotriva Project Nimbus, contractul cloud de 1,2 miliarde de dolari atribuit Google și Amazon. Scandalul capătă o forță pe care se pare că nu o preconiza nimeni. Există o discuție despre inteligența artificială pe care lumea preferă să o poarte despre viitor. Despre roboți, medicină, mașini autonome, productivitate, educație, supercomputere și despre felul în care AI va schimba economia. Este discuția confortabilă. Există însă și cealaltă față a revoluției artificiale: momentul în care inteligența artificială nu mai este folosită pentru a scrie un text, a diagnostica o boală sau a optimiza o fabrică. Ea e folosită pentru a decide cine trebuie urmărit, cine trebuie clasificat drept suspect, unde se află și, în ultimă instanță, cine poate deveni țintă militară. În Gaza, acest moment nu mai aparține science-fiction-ului. Este deja documentat. Investigațiile realizate de +972 Magazine și Local Call au adus în atenția publică sisteme israeliene precum Lavender, The Gospel și Where’s Daddy?, iar Human Rights Watch a analizat ulterior aceste tehnologii și a confirmat existența unor instrumente digitale folosite de armata israeliană pentru supraveghere, identificarea unor presupuse persoane asociate grupărilor armate, generarea unor liste de ținte și localizarea acestora. Aici începe problema adevărată. Pentru că nu vorbim despre o dronă controlată de un om care primește informații și ia o decizie. Vorbim despre o arhitectură tehnologică în care cantități uriașe de date sunt introduse în sisteme capabile să identifice tipare, să atribuie scoruri de probabilitate și să producă recomandări pentru operațiuni militare. Lavender este descris ca un sistem de machine learning destinat identificării unor persoane despre care armata israeliană suspecta că au legături cu Hamas sau Jihadul Islamic Palestinian. Human Rights Watch (HRW) explică faptul că sistemul se bazează pe tehnici de învățare automată și pe analizarea unor cantități foarte mari de date. Problema fundamentală este simplă și terifiantă: un algoritm poate găsi corelații, dar o corelație nu este o dovadă că un om este combatant.

Cu alte cuvinte, „Mașina” nu „știe” că omul este terorist. „Mașina” calculează că omul seamănă, statistic, cu ceea ce sistemul a fost instruit să considere un terorist. Diferența dintre cele două propoziții este diferența dintre inteligență artificială și adevăr. Și exact aici apare pericolul. Conform investigațiilor citate în documente oficiale americane, Lavender ar fi ajuns la un moment dat să marcheze zeci de mii de persoane ca presupuse ținte. Sursele citate de investigațiile respective au descris situații în care verificarea umană a rezultatului algoritmic ar fi fost extrem de superficială, uneori durând doar câteva secunde. Documentele prezentate în Congresul american au preluat explicit aceste acuzații privind folosirea Lavender pentru producerea unor liste de ținte și caracterul limitat al verificării umane. Iar aici trebuie să ne oprim. Pentru că întreaga industrie occidentală a inteligenței artificiale vorbește despre „human in the loop” ca despre o garanție de siguranță. Dar ce înseamnă, de fapt, un om în buclă atunci când omul are câteva secunde pentru a verifica rezultatul unei mașini? Dacă omul doar apasă butonul „confirm”, atunci nu mai avem cu adevărat o decizie umană asistată de AI. Avem o decizie produsă de mașină și validată formal de un om. Este o diferență uriașă. The Gospel reprezintă o altă parte a acestei arhitecturi. HRW îl descrie drept un instrument care generează liste de clădiri sau alte obiective structurale susceptibile de a fi atacate și arată că sistemul utilizează procese de „machine learning”. Iar apoi apare Where’s Daddy? Numele aproape grotesc de banal al acestui sistem ascunde funcția descrisă în investigațiile jurnalistice: localizarea unei persoane deja identificate ca țintă și semnalarea momentului în care aceasta ajunge într-o anumită locație, inclusiv, potrivit relatărilor, în locuința sa.

Așadar, privit ca un lanț tehnologic, avem ceva mult mai important decât „Israel folosește AI”. Avem: datele, analiza algoritmică, identificarea, clasificarea, localizarea, selectarea obiectivului, si, în final, atacul. Aceasta este adevărata revoluție. Nu faptul că există AI pe câmpul de luptă. Doar faptul că AI poate transforma procesul de producere a țintelor dintr-o activitate limitată de capacitatea umană într-un proces industrial. Chiar aceasta este una dintre problemele fundamentale ridicate de investigațiile privind Gaza: automatizarea poate elimina „blocajul” reprezentat de timpul și capacitatea limitată a oamenilor de a analiza informațiile. Iar când numărul potențialelor ținte crește de la zeci la sute sau mii, apare o întrebare pe care omenirea încă nu a rezolvat-o: câtă decizie morală poate fi delegată unei „mașini”? HRW avertizează exact asupra acestui punct. Algoritmii pot reproduce erorile și prejudecățile datelor pe care sunt antrenați. În cazul unor populații supuse unei supravegheri masive, o eroare statistică nu mai înseamnă o recomandare greșită într-un motor de căutare. Poate însemna un om mort. Și mai există ceva. Un algoritm nu are conștiință. Nu știe ce înseamnă o mamă. Nu știe ce înseamnă un copil. Nu știe ce înseamnă să intri într-o casă și să găsești acolo o familie. Nu are memorie morală. Nu are remușcare. El execută modelul matematic pentru care a fost construit. De aceea, problema nu este doar tehnologică. Este civilizațională. Pentru că atunci când o societate introduce AI în procesul de război, trebuie să stabilească înainte de toate cine poartă răspunderea atunci când algoritmul greșește. Programatorul? Comandantul? Ofițerul care aprobă? Statul? Compania care a furnizat infrastructura? Sau nimeni?!

Ultima variantă este cea mai periculoasă dintre toate. Și aici ajungem la prezent. În iulie 2026, Directoratul israelian pentru AI a prezentat în Knesset un nou plan național care urmărește, între altele, atingerea obiectivului de 100.000 de procesoare AI construite prin sectorul privat, dezvoltarea infrastructurii naționale de calcul și consolidarea capacității Israelului în domeniul inteligenței artificiale (Knesset) Israelul nu ascunde ambiția. Vrea să devină o superputere globală în AI. În sine, obiectivul nu este nimic condamnabil. Orice stat are dreptul să investească în cercetare, tehnologie și AI. Dar există o întrebare pe care lumea trebuie să o pună atunci când același ecosistem tehnologic are legături profunde cu structurile militare și de intelligence: ce se întâmplă atunci când experiența acumulată în războiul bazat pe date, supraveghere și algoritmi devine fundația unei infrastructuri naționale de AI? Nu spun că fiecare proiect civil israelian de AI este militar. Nu există dovezi pentru o asemenea afirmație și ar fi incorect să o facem. Spun altceva. Există o continuitate tehnologică și instituțională care merită examinată. Israelul are una dintre cele mai dezvoltate industrii militare și de intelligence din lume. Unitățile sale de intelligence au dezvoltat tehnologii sofisticate de analiză a datelor, supraveghere și „machine learning”. Iar experiența dobândită în utilizarea acestor tehnologii în război se întâlnește acum cu o strategie națională de dezvoltare accelerată a AI.

Aceasta nu este o conspirație. Este o întrebare de securitate internațională. Și este o întrebare pe care nu trebuie să o punem doar Israelului. Trebuie să o punem Statelor Unite. Trebuie să o punem Europei. Trebuie să o punem companiilor tehnologice. Pentru că Amazon și Google nu sunt observatori neutri ai acestei transformări. Project Nimbus, contractul de cloud în valoare de 1,2 miliarde de dolari atribuit în 2021 Google și Amazon pentru furnizarea de servicii cloud guvernului israelian, a devenit el însuși obiectul unor proteste ale angajaților. Google a susținut că acel contract nu vizează infrastructura militară sau armele, în timp ce protestatarii au contestat această caracterizare. Aici este întrebarea pe care trebuie să o punem unei lumi care se grăbește să introducă AI în absolut orice: cine controlează infrastructura care îi permite mașinii să decidă? Pentru că viitorul războiului nu va fi definit doar de rachete mai precise. Va fi definit de capacitatea de a colecta mai multe date, de a le procesa mai repede, de a identifica mai multe persoane, de a urmări mai multe mișcări și de a produce mai multe decizii militare într-un timp în care niciun om nu ar putea analiza informația respectivă. Asta schimbă însăși natura războiului. În războiul clasic, omul decidea și mașina executa. În războiul algoritmic, există riscul ca mașina să filtreze realitatea, să propună ținta, să stabilească prioritatea și să spună omului ce trebuie să privească. Iar omul să devină, încetul cu încetul, ultimul semnatar al unei decizii pe care nu mai are timpul, informația sau capacitatea de a o verifica. Acesta este motivul pentru care cazul Gaza trebuie urmărit nu numai ca o tragedie politică sau militară, ci și ca un posibil laborator al războiului viitor. HRW avertizează că folosirea unor asemenea sisteme fără o verificare umană suficientă poate pune civilii în pericol grav și poate intra în conflict cu obligațiile dreptului internațional umanitar. Un studiu juridic recent dedicat exact sistemelor de tip Lavender și Where’s Daddy? ajunge la aceeași problemă fundamentală: verificarea trebuie să existe la fiecare etapă a procesului, nu doar la capătul lui.

Asta este miza reală. Nu Netanyahu. Nu propaganda. Nu hashtagurile. Nu disputa dintre tabere. Doar întrebarea dacă omenirea acceptă ca algoritmii să devină parte din mecanismul prin care un stat decide cine este suficient de suspect pentru a fi urmărit, suficient de suspect pentru a deveni țintă și, în cele din urmă, suficient de suspect pentru a muri. Pentru că în momentul în care o „mașină” începe să transforme suspiciunea în țintă, AI încetează să mai fie doar tehnologie. Devine putere. Iar atunci când puterea de a ucide este multiplicată de viteza unei mașini, problema nu mai este cât de inteligentă este inteligența artificială. Problema este cât de puțini oameni mai rămân între algoritm și moarte.