Triumful din abis
Privesc de mult în negrul din abis,
Și simt cum el în mine se răsfrânge,
Un ultimatum Domnului i-am scris,
Când deznădejdea-n suflet mi se strânge.
E-o deznădejde pură, de mormânt,
A celui condamnat la moarte-n fiare,
Dar când tristețea mă doboară-n vânt,
Mă-apucă o pornire creatoare.
Scriu doar din egoismul meu curat,
Căutând în artă propria-mi menire,
Când sunt de deznădejde dărâmat,
Vreau doar o egoistă mântuire.
Dar din acest infern întunecat,
Mă-ndeamnă un impuls de afirmare:
Să nasc splendoare-n tot ce mi s-a dat,
Doar pentru propria-mi validare.
Când deznădejdea curge infinit,
O bucurie stranie învie,
Iar din abisul care m-a primit,
Mă-nalț ca zeu în marea veșnicie!
Jocul Contrastelor
Raiul iadului mă strânge în brațe,
Sunt liber într-o cușcă de iluzii și mătase,
Trăiesc un zbor adânc, o prăbușire-naltă,
În timp ce viața curge și moartea mă așteaptă.
Sunt blestemat să am o veșnicie vie,
Purtată în tăcere de-o mână ce înscrie
Pe foi îngălbenite, cu pași de trecător,
Destinul unui simplu și sceptic muritor.
Iar dacă strig în noapte, prin termeni care se bat,
E frica din străfunduri ce-n taină m-a purtat;
Din dor de afirmare și-un zbucium ce nu moare,
Îmbrac oximoronul ca haină de salvare.
Un sclav pe tronul minții, un rege în exil,
Îmi caut mântuirea în stilul meu febril,
Să las în urma mea, prin infinitul din cuvânt,
Dovada că am fost… un eu… pe acest pământ.
Darul zgârcit
Am primit de la viață de toate, din plin,
O cupă cu miere, un potir cu venin,
Sunt bogat în absențe, un sărac avuțit,
Într-un dar ce destinul mi-a dat… dar zgârcit.
M-am realizat trainic, clădind pe nisip,
Am mii de succese fără nume și chip,
Deși am de toate, privesc spre abis,
Purtând în palme un imperiu de vis.
Am făcut atât de multe, dar n-am făcut nimic,
Sunt marele rege al unui timp mic,
Am strâns realizări într-un sac fără fund,
Și-n haine de gală, neîmpliniri îmi ascund.
O, zgârcită mai ești, viață plină de har,
Ce-mi oferi întreg universul în dar,
Ca să simt, printre valuri de aur și scrum,
Că având totul în mână… n-am nimic acum.
Între Cer și Pământ
La patru mii de metri, unde norii se adună,
S-a împletit o spaimă cu-o dorință nebună,
Un amalgam de stări, un fior tremurător,
Când m-am desprins de lume și am țâșnit în zbor.
Cincizeci de secunde de cădere în hău,
Simțeam cum fiorul îmi răspunde mereu,
Adrenalină pură în al minții tumult,
Când viața îmi spunea că mai are de dat mult.
Dar s-a deschis și pânza… și dintr-odată, sus,
O liniște profundă peste tot s-a dispus,
O pace infinită, un timp încremenit,
În care-aș fi rămas, pe cerul liniștit.
Și totuși, în tăcere, un gând mă tot chema:
Să cobor mai repede la familia mea,
Să le povestesc zborul, să le arăt și lor
Cât de frumos e cerul deasupra de nor.
Atingând solul ferm, metaforă curată,
M-am întors pe pământ cu viața schimbată,
Cu picioarele-n iarbă, dar cu sufletul dus
Acolo unde liniștea domnește doar sus.
