Sociolog, etnograf şi filozof, Ernest Bernea a fost unul dintre intelectualii de marcă ai perioadei interbelice. Astăzi, ignorat de intelighenţie, din pricina necunoaşterii dar şi a trecutului său politic, Ernest Bernea rămâne un nume de referinţă în cultura română. O mare parte din opera sa este încă inedită, datorită temerii editorilor că Ernest Bernea nu este popular şi vandabil.
Născut la Focşani – Vrancea pe 28 martie anul 1905, Ernest Bernea a copilărit la Brăila, unde şi-a făcut studiile primare şi liceale. Tatăl său, Marcu, era ţăran moldovean din împrejurimile Galaţiului, iar mama sa, Tudora, era fiica unui ardelean ajuns cărăuş în port. Copilăria aspră, ştirbită de neajunsuri, petrecută într-un cartier muncitoresc, l-a marcat definitiv. Până la sfârşitul vieţii s-a mulţumit cu un trai auster, chiar sărăcăcios. Încă de la 13 ani, având tatăl grav bolnav, fratele mai mare mort pe front şi patru fraţi mai mici, Ernest a fost nevoit să lucreze pentru a-şi ajuta familia. A fost, pe rând, vânzător de covrigi, îngrijitor în port, tăietor de lemne şi preparator la matematică pentru copii familiilor înstărite. Cam din aceeaşi perioadă şi-a descoperit înclinaţia spre desen şi literatură. A urmat, din anul 1926, Facultăţile de Litere şi de Filozofie din Bucureşti. I-a avut profesori pe Nicolae Iorga, Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti. Cu Nae Ionescu a colaborat la Cuvântul, iar cu Dimitrie Gusti a lucrat în echipele de cercetare etnografică. Între anii 1930 şi 1933, Ernest Bernea a primit o bursă şi s-a specializat în Sociologie şi în Istoria Religiilor la Paris, iar la Freiburg (Germania) în Filozofie (unde a studiat cu Martin Heidegger). În toamna anului 1932, Ernest Bernea a cunoscut-o pe Maria Patrichi – Marcela, cum o alinta el, gălăţeancă, absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, cu care s-a căsătorit cinci ani mai târziu. Împreună au avut un fiu, Horia, şi pe gemene Ana şi Tudora.
Revenit în ţară, alături de Traian Herseni, la Institutul Social Român condus de Dimitrie Gusti, Ernest Bernea a avut o contribuţie valoroasă la cercetările monografice întreprinse în diferitele zone ale României, publicând importante studii şi articole în revistele de specialitate. Datorită simpatiilor legionare pe care le nutreau colegii săi Ion Ionică, Ion Samarineanu şi D.C. Amzăr (acesta din urmă fiindu-i şi cumnat), Ernest Bernea a aderat, în anul 1935, la mişcarea legionară. În acelaşi an, cei patru au fondat revista Rânduiala, care a apărut trimestrial timp de trei ani. Tot în anul 1935, Ernest Bernea a fost numit conferenţiar la catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinţi, unde a predat sociologie comparată şi primul curs de etnologie din România, până în anul 1940. Rânduiala, revistă de atitudine culturală şi politică, a găzduit semnături importante ale vremii ca Lucian Blaga, Radu Gyr şi Haig Acterian. Gruparea de la Rânduiala s-a încadrat în tendinţele epocii de a întrupa idealul „tinereţi generaţii”, sprijinind mişcarea legionară. Însă, odată cu asasinarea lui Corneliu Codreanu, liderul mişcării legionare, Ernest Bernea s-a distanţat de aceasta, pentru ca orice simpatie să-i dispară după uciderea lui Nicolae Iorga.
În timpul prigoanei carliste, Ernest Bernea a fost întemniţat în lagărul de la Vaslui. A scăpat ca prin minune de pogromul antilegionar din 21-22 septembrie 1939 (declanşat de regele Carol al II-lea drept represalii pentru asasinarea premierului Armand Călinescu de către o echipă legionară). Ernest Bernea a fost eliberat cu puţin înainte de „noaptea cuţitelor lungi” pentru că s-a numărat printre cei care au semnat o declaraţie de desolidarizare de mişcarea legionară, după cum reiese dintr-un document al Securităţii. Ernest Bernea a susţinut mai târziu, în faţa ofiţerilor de Securitate, că a fost exclus din mişcarea legionară în anul 1940, „pentru lipsă de activitate”. De fapt, el spunea că din anul 1937 s-a considerat izolat şi autoexclus, pentru că viziunea sa politică intrase în contradicţie cu aceea a mişcării. A fost mai degrabă un mistic rătăcit în politică, la fel ca mulţi alţi intelectuali interbelici.
După aşa numita „rebeliune legionară”, din luna ianuarie anul 1941, Ernest Bernea a fost închis în lagărul de la Târgu-Jiu şi în penitenciarul Tg. Ocna, fiind suspect pentru că îşi păstrase postul de funcţionar în Ministerul Informaţiilor pe timpul guvernării Antonescu-Sima. La numai o lună, a fost eliberat, fiind găsite dovezi că n-a participat la rebeliune. Promovat director de studii în Ministerul de Externe, a lucrat acolo până la venirea Anei Pauker la conducerea instituţiei, în anul 1947. Rămas şomer, a fost nevoit să se mute în satul Poiana Mărului din judeţul Braşov, unde soţia sa îşi găsise un post de profesor. În anul 1948 a fost şi el angajat profesor la şcoala din sat. După numai un an, rearestat, a fost ţinut în anchetă un an la Braşov pentru presupuse comploturi „ţărăniste” pe care le-ar fi pus la cale. Iar în anul 1952 a fost din nou încătuşat sub acuzaţia de „ideolog al mişcării legionare” şi purtat prin mai multe colonii de muncă de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Eliberat în anul 1954, grav bolnav, i s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Schei din judeţul Galaţi. Între timp, familia sa se mutase la Zărneşti, unde a şi locuit până în anul 1962, când Bernea a fost eliberat definitiv. Dovadă că în toată perioada detenţiei a fost intransigent faţă de comunişti stă un raport, din 10 decembrie 1954, al mr. Andrei Vaculin către gen. mr. Ady Ladislau, locţiitor al ministrului de Interne. „În timpul cât a stat în C.M. (colonia de muncă) nu a dat dovadă de reabilitare, el este cunoscut că lansa zvonuri cu privire la un nou război şi că Horia Sima va veni în ţară cu un program nou şi îndemna la rezistenţă pe ceilalţi deţinuţi. (…) De la venirea sa în comuna Schei, întreţine legături cu elementele cele mai duşmănoase, manifestă continuu nemulţumire…”. Cu o asemenea „recomandare”, nu-i de mirare că, după trei luni, a fost din nou arestat şi condamnat la 10 ani de temniţă grea, pentru „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare”. A fost eliberat la 1 octombrie 1962, iar în anul 1965, cu sprijinul lui Perpessicius şi al lui Al. Philipide a fost angajat cercetător la institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, de unde a fost pensionat în anul 1972. Până în anul 1989 a fost supravegheat în continuare de Securitate, iar în anul 1984 a fost arestat şi bătut crunt pentru că a refuzat să devină turnător. A murit la 14 noiembrie 1990 şi a fost înmormântat la Mănăstirea Cernica.
Persecutat în anii regimului comunist, Ernest Bernea nu a putut publica prea mult înainte de anul 1990. Abia după aceasta, o serie restitutivă ne-a adus în atenţie un gânditor profund, de mare fineţe. Una din lucrările postume este un mic “digest” intitulat “Civilizaţia română sătească”, în care Ernest Bernea sintetizează ideile sale despre unităţile de viaţă tradiţionale ale poporului român, despre familie şi viaţă socială, despre importanţa datinii şi a obiceiului în cultura tradiţională, despre cântecul şi poezia populară, arhitectură şi multe altele. Un capitol este dedicat “Religiei şi magiei” în lumea rurală românească. Ernest Bernea subliniază că “activitatea religioasă este în centrul vieţii satului românesc. Toate celelalte fenomene, atât cele care privesc ordinea materială a lucrurilor, cât şi cele care privesc ordinea lor spirituală, sunt străbătute de religie ca de un fir nevăzut. Toate celelalte activităţi, fie ele artistice, tehnice, juridice, economice, politice sau juridice, sunt judecate şi îndrumate în sensul desfăşurării vieţii religioase”. Prin urmare, în lumea satului românesc, religia nu se rupsese de celelalte activităţi umane, nu devenise autonomă, ci rămăsese în continuare “forţa organizatoare tradiţională de valori”.
Decalogul lui Ernest Bernea:
1. Iubiţi adevărul; nu puneţi în scenă ca ceva real un fapt, atunci când adevărul este altul; iubiţi adevărul că el este lumină şi frumuseţe, este Dumnezeu.
2. Greşeala să nu o acoperiţi, ci să o ispăşiţi; se ştie că mărturisită este jumătate iertată.
3. Fiţi buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceţi cu înţelepciune; să nu faceţi ca ei decât atunci când aveţi încrederea că cugetul şi fapta lor sunt bune.
4. Să nu acordaţi intimitate oricui; nu o datoraţi integral decât celor ce vă sunt rudenii spirituale. Intimismul, fără discernământ, este mai mult decât o vulgaritate, este un păcat: te vinzi şi nu ştii cui.
5. În relaţiile cu oamenii fiţi buni şi drepţi; orice acordaţi mai mult decât se cuvine poate cultiva înşelăciunea şi se plăteşte scump.
6. Evitaţi contactul apropiat cu oamenii lipsiţi de inteligenţă şi bunătate; fiţi pentru ei un model de înţelepciune şi virtute.
7. Fiţi statornici în hotărârile voastre; consecvenţa întăreşte personalitatea.
8. Când iubiţi pe cineva, dăruiţi-vă integral; o dragoste adevărată cere depăşire de sine, puritate şi putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.
9. Să vă respectaţi cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în eroare şi nici ceva cu care poţi răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.
10. Fiţi sinceri şi curaţi în tot ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă. (24.I.I984- Bucureşti)
Lasă un răspuns