Arhiva zilnică: 25 decembrie 2011

„Adăpost” – un documentar despre voluntariat și România vulnerabilă

Am scris despre lăcașuri din stânca munților în care omul preistoric și-a găsit sălaș, despre urme ale bordeielor de chirpici, despre ziduri inepugnabile ale cetăților și părea că nu mai este nevoie de a vorbi de necesitatea unui adăpost pentru o ființă umană în anul 2026. Și totuși… Am aflat un film documentar despre oamenii care a rămas fără un adăpost, dar și despre omenie și nevoia de a ajuta. Despre oameni loviţi de soartă şi oameni care vin să ofere sprijin. Un film prezentat pe 2 iunie, de la ora 21.00, la TVR 1. „Adăpost este un film puternic despre omenie și nevoia de a ajuta. Despre comunități lovite de ape, familii care își pierd casele, despre refugiați care au nevoie de siguranță, despre copii pentru care un centru de zi poate deveni prima șansă reală la educație și protecție” – este, pe scurt, descrierea realizatoarei Alina Amza a documentarului pe care ni l-a propus în ediţia „Dosar România”. Un film ce arată că speranţa poate răsări şi din cea mai adâncă agonie şi care reflectă puterea binelui.

„Am întâlnit un om care nu știe să se mai oprească. Împreună cu echipa lui, el a învățat să construiască. 55.000 de voluntari l-au urmat pe șantiere în țară și în Africa și, împreună, au construit adăposturi pentru cei care nu mai aveau siguranță. Au construit case pentru familii vulnerabile, au refăcut locuințe distruse de inundații, au ridicat centre pentru copii, au bătut recorduri care păreau a fi imposibile: 5 case terminate într-o singură zi, 36 de case în cinci zile. Iar atunci când refugiații au ajuns în România, aceeași echipă, coordonată de Roberto Pătrășcoiu, a intervenit, a găsit soluții și a oferit locuințe pe termen lung celor care fugiseră din calea războiului.” a mai spus realizatoarea Alina Amza.

Filmul urmărește misiunea unui grup extins de oameni care, de aproape trei decenii, intervine acolo unde locuirea precară, sărăcia, dezastrele naturale sau crizele sociale lasă zeci de mii de familii fără siguranță, sprijin și, de cele mai multe ori, fără speranță. Documentarul nu vorbește doar despre case, ci despre ceea ce înseamnă, de fapt, un adăpost pentru o familie aflată în nevoie. În spatele fiecărui perete ridicat și al fiecărui acoperiș reparat se află oameni care au trecut prin pierderi, frică, vulnerabilitate sau ani întregi de așteptare. Este povestea unei forme de umanitate care se vede în fapte și în mii de mâini care construiesc. Prin povești filmate în comunități afectate de inundații, în proiecte de reconstrucție, în centre dedicate copiilor vulnerabili sau în spații readuse la viață pentru educație și sprijin social, documentarul arată cum intervenția unui grup compact poate schimba traiectoria unei familii și, uneori, a unei întregi comunități. Filmul surprinde și forța nevăzută din spatele acestor transformări: oameni care vin cu resurse, timp, muncă și încredere, pentru a construi acolo unde alții nu mai au puterea să înceapă. Dar, mai presus de toate, documentarul este o întrebare adresată fiecăruia dintre noi: „Când a fost ultima dată când ai schimbat viața unui om pe care nu îl cunoșteai?”. Avem – spre lauda lor – „Ambulanța pentru monumente” care salvează valorile imobiliare ale satelor și orașelor noastre, dar avem și această „Ambulanță pentru suflete” despre care am aflat și m-am bucurat. Felicitări întregii echipe de voluntari, dar și de realizatori. Filmul „Adăpost” poate fi urmărit acum și pe You Tube, spre bucuria celor care știu să se bucure de implicare și să ofere din ce au mai bun semenilor aflață în nevoie. ADĂPOST este un documentar despre puterea exemplului, cu oameni care nu vorbesc despre solidaritate, ci o construiesc cu mâinile lor, cu timpul lor și cu încăpățânarea de a nu abandona.


„Uiuiu” și „trilili”!…

La începutul activității mele, o familie din parohie m-a anunțat că-ntr-o duminică din Postul Mare are nuntă cu fiica. Am făcut tot ce am putut ca să conving familia respectivă să mute data nunții în afara postului. Imposibil. Aduceau atâtea motive, cu insistență, încât nu era loc de negociere. Am refuzat să fac cununia. S-au dus la mitropolie, au plătit o taxă destul de pipărată și au obținut aprobare. Nu mai aveam nici o replică și am fost nevoit să oficiez căsătoria. Tinerii erau studenți, frumoși, plini de planuri de viitor. Au făcut o nuntă de neuitat din câte am auzit. După câteva luni de căsnicie, s-au despărțit. Soțul era de undeva din vestul țării. Nu l-am mai întâlnit niciodată. Soția și-a luat viața în mâini, a avut o profesie onorabilă, a fost apreciată pentru competența sa profesională, pentru seriozitatea comportamentului său. Niciodată nu s-a mai recăsătorit. Același lucru am aflat și de soț! Am insistat cât am putut de-a lungul timpului să-i conving pe enoriașii mei să nu organizeze nunți în vremea postului și m-au înțeles. Nu am mai avut cazuri de acest gen.

Totuși, sunt familii, care au organizat așa-numitele „nunți de aur”, „nunți de argint” sau „nunți de platină”. „Nunțile” respective nu sunt o repetare a Tainei Sfintei Cununii, ci o slujbă de mulțumire. Îi mulțumești lui Dumnezeu prin glasul preotului pentru că ți-a dat viață, sănătate, ajutor, copii, bucurii și împliniri în viață. Îi mulțumești că te-a ferit pe tine și pe cei dragi ai tăi de moarte, accidente, infirmități, boli, nenorociri etc. Îl rogi pe Dumnezeu să-ți ocrotească familia și de aci înainte, să dea sănătate, împliniri, bucurii, viață lungă și toate cele necesare vieții. Slujbele respective sunt urmate de mese comune, muzică și dansuri, alături de rude, prieteni și vecini. Este frumos, creștinește și omenește.

Ce ne facem, însă, când enoriași ai noștri organizează nunți de aur, argint sau platină în unul din cele patru posturi mari ale anului. Nu-i obligă nimeni să organizeze în zile de post, sunt atenționați de preot că nu e bine, nu e creștinește. Degeaba. Li se spune că slujbele respective sunt slujbe de mulțumire, iar mesele cu mâncare de dulce, horele și distracția în timpul postului nu sunt admise de morala creștină. Degeaba. Timp de douăzeci și cinci, cinzeci sau șaptezeci și cinci de ani nu au găsit o singură zi potrivită să facă o asemenea manifestare/petrecere decât în timpul postului. Imaginați-vă că ați făcut bine unui copil al Dvs. zeci de ani: l-ați crescut, l-ați apărat de toate relele, i-ați asigurat mâncare, îmbrăcăminte, adăpost, școală. A ajuns om între oameni. La un moment dat vine și vă mulțumește pentru tot și pentru toate. Tocmai când vă bucurați de mulțumirea copilului, iată că acesta începe să vă trântească mai mulți pumni în față! Așa sunt cei care „mulțumesc” lui Dumnezeu cu mâncare de dulce, cu petrecere, cu hore, cu chiote și altele asemenea în vremea postului.

Bătaie de joc față de Dumnezeu nu e mai mare! Cine are urechi de auzit, să audă!


Pentru mai multe opinii medicale specializate: diagnostice false și tratamente inutile…

Articolul de față demonstrează imperativul categoric al obținerii unei opinii medicale secundare (second opinion), în special în cazul patologiilor cu prognostic sever. Prăbușirea mitului infailibilității medicale este analizată nu doar prin prisma limitărilor de cunoaștere ale științei, ci și prin demascarea unor devieri de natură pur criminală. Studiul de caz central îl constituie rețeaua de fraudă clinică orchestrată în SUA de oncologul Farid Fata, care a administrat chimioterapie toxică unui număr de 553 de pacienți perfect sănătoși, exclusiv pentru profit financiar. Lucrarea subliniază că recurgerea la o diagnosticare independentă dublează șansele de supraviețuire: validează realitatea clinică și sabotează deopotrivă incompetența sau cinismul mercantil. De altfel, conform datelor statistice actuale, erorile de protocol medical reprezintă a șasea cauză de mortalitate în Statele Unite ale Americii, generând un impact devastator asupra societății. Dimensiunea reală a bolilor provocate involuntar de medici și a erorilor de diagnostic rămâne un subiect tabu, ascuns în spatele unei veritabile legi a tăcerii corporatiste (complotul tăcerii). Liderii comunităților medicale evită cu prudență publicarea datelor privind eșecurile de tratament, lăsând statistica neagră la îndemâna investigațiilor de presă și a litigiilor de tribunal. Despre frecvența erorilor medicale și despre impactul lor real asupra îmbolnăvirilor și mortalității se știu extrem de puține lucruri din punct de vedere oficial. Singurele situații care ajung în atenția publicului se datorează, aproape exclusiv, reclamațiilor pacienților și anchetelor jurnalistice. Mass-media din întreaga lume a relatat frecvent despre diagnostice, tratamente și operații practicate pe persoane deliberat stabilite ca fiind bolnave — situații în care medicul știa cu precizie că pacienții nu sufereau de afecțiunile respective.

Dintotdeauna și în toate țările au fost frecvente cazurile în care oamenii, presupunând că au o anumită suferință, au apelat la un singur medic care a pus un diagnostic greșit. Pacientul contemporan suferă de o lipsă profundă de informații în raport cu medicul: el preia diagnosticul inițial ca pe un adevăr absolut. În baza acestei credințe oarbe, acceptă proceduri invazive din cauza cărora unii și-au pierdut definitiv sănătatea, iar alții chiar viața. Eroarea de diagnostic nu este un fenomen simplu, de un singur fel. Ea nu vine dintr-o singură direcție, ci se împarte în trei categorii majore: slabă pregătire profesională și neglijență condamnabilă: Superficialitatea discuției inițiale cu pacientul și a istoricului său medical, ignorarea ghidurilor medicale actualizate și lipsa de rigoare transformă actul medical într-o loterie clinică periculoasă; practici medicale deliberat criminale: Reprezintă deviația etică ultimă. În acest scenariu, se stabilesc diagnostice false, se prescriu tratamente agresive și se efectuează operații pe persoane perfect sănătoase, declarate bolnave cu bună știință, în scopuri pur financiare; cauze obiective inerente naturii umane și limitelor tehnologice; complexitatea biologică: organismul uman este un univers de sine stătător, prezentând variații majore de la un individ la altul; limitele actuale ale științei: Cu toate cuceririle științifice extraordinare din prezent, medicina nu reușește întotdeauna să identifice cauza exactă a numeroase afecțiuni și nici să stabilească tratamentul optim, perfect adaptat pentru fiecare pacient în parte.

Celebrul medic oncolog Farid Fata (născut în anul 1965) a fost proprietarul Michigan Hematology-Oncology, una dintre cele mai mari rețele clinice de tratare a cancerului din statul Michigan, SUA. Având circa o mie de pacienți în grija sa, Farid Fata a diagnosticat în mod fals, cu bună știință, cu cancer un număr de 553 de pacienți, deși investigațiile clinice arătau clar că aceștia erau perfect sănătoși. Oameni întregi intrau în cabinetul său și ieșeau devastați, convinși că suferă de forme avansate de boală. Tratamentele agresive și complet nenecesare cu chimioterapie au fost începute imediat, dovedindu-se mortale în cazul multor victime. Pentru acest masacru clinic controlat, Fata a încasat nu mai puțin de 34-35 de milioane de dolari SUA, devalizând programul public de asigurări Medicare și asigurătorii privați. Pe alți pacienți, care se aflau într-adevăr în faze terminale reale, îi convingea să urmeze supradoze de medicamente extrem de scumpe, cu unicul scop de a le prelungi o agonie profitabilă și decontabilă. În anul 2015, Farid Fata și-a recunoscut faptele, fiind condamnat la 45 de ani de închisoare. Pentru un cetățean onest, această pedeapsă este flagrant disproporționată în raport cu amploarea atrocităților comise.

În timp ce pentru un singur omor un criminal primește zeci de ani sau detenție pe viață, acest medic-criminal nu a primit nici măcar un an de închisoare pentru fiecare destin distrus prin omor calificat, săvârșit cu premeditare. Pacienții și familiile victimelor au fost șocați în egală măsură de cruzimea faptelor și de blândețea sentinței, existând riscul revoltător ca acest personaj odios să fie eliberat mai devreme pentru „bună purtare”. Un exemplu clasic de diagnosticare tendențioasă acceptată la nivel de industrie este cel al cancerului de prostată. Testul de sânge caută antigenul specific prostatic, exprimat prin acronimul PSA [4.1], o proteină produsă de glandă. Un nivel ridicat este automat asociat de unii medici cu o boală letală, însă corelația nu este întotdeauna corectă. Chiar și în cazurile în care tumoarea există, ea nu este neapărat agresivă; statisticile arată că doar trei la sută dintre bărbații care suferă de această afecțiune mor din cauza ei, restul coabitând cu boala până la bătrânețe. Cu toate acestea, din considerente pur mercantile, se recurge frecvent la diagnostice alarmante, tratându-se agresiv patologii care nu ar necesita intervenție. Renumitul doctor Sayed Mohammed, oncolog pensionat, a recunoscut public amploarea acestei practici, numindu-i pe acești doctori fără scrupule „afaceriști cu sănătatea și cu viața oamenilor”. Aceștia reprezintă un pericol social imens, profitând de faptul că, pentru industria medicală corporatistă, prevenirea afecțiunilor nu generează profituri, în timp ce tratamentele cronice și invazive da. Din acest motiv, marile conglomerate medicale alocă bugete uriașe tratării bolilor și sume infime tehnicilor de prevenție, în timp ce guvernanții – incompetenți, corupți sau ambele – rămân indiferenți în fața acestor crime financiare și umane.

Abordarea unui al doilea (sau chiar al treilea) specialist nu reprezintă un act de desconsiderare la adresa medicului curant, ci o metodă științifică elementară de verificare printr-o contra-expertiză independentă. Prin consultarea mai multor specialiști, pacientul poate beneficia de clarificare în două scenarii distincte: convergența diagnostică: Obținerea aceluiași diagnostic de la medici diferiți conduce la o certitudine medicală solidă. Deși există cazuri izolate în care o eroare poate fi repetată, o a treia opinie independentă exclude aproape complet hazardul sau reaua-credință; divergența diagnostică: Această situație ridică serioase semne de întrebare și obligă la efectuarea unor investigații medicale multiple și complexe pentru aflarea adevărului. Divergența exprimă faptul că fie un medic a stabilit diagnosticul corect și celălalt s-a înșelat, fie ambii s-au înșelat, fie – în cel mai sumbru scenariu – s-a încercat impunerea unui diagnostic fals cu bună știință.

În clipele în care o persoană este suspectată de o boală gravă, echilibrul său psihic și biologic depinde de trei coordonate esențiale: Încrederea autentică joacă un rol decisiv în procesul de vindecare. România a avut și are în continuare medici de o valoare profesională și umană extraordinară, care și-au dedicat viața în mod absolut în slujba oamenilor. Exemplul de referință în acest sens este profesorul Alexandru Pesamosca (14 martie 1930 – 1 septembrie 2011), ilustru chirurg pediatru. Timp de jumătate de secol, domnia sa a efectuat circa 45.000 de operații, salvând de la moarte copii considerați inoperabili de alte clinici. Supranumit „îngerul copiilor” sau „duhovnicul cu bisturiu”, profesorul Pesamosca nu se hrănea cu titluri, nu condiționa actul medical și nu a acumulat averi, case sau mașini de lux. În timp ce alții își ridicau vile și clinici private de mii de metri pătrați, el a ales să locuiască modest, într-o rezervă de zece metri pătrați a Spitalului „Budimex” (actualul „Marie Curie”), fiind înmormântat lângă biserica pe care a ctitorit-o în curtea spitalului. Câtă diferență cosmică există între „medicul-înger” Alexandru Pesamosca și „medicul-exterminator” Farid Fata!

Din păcate, mulți dintre medicii noștri de elită fie muncesc toată viața în anonimat, striviți de sistem, fie părăsesc țara din cauza conducerii defectuoase a sistemului politic și sanitar. Consultarea mai multor opinii medicale specializate – această măsură de siguranță trebuie aplicată riguros la debutul investigațiilor și în mod obligatoriu înainte de a accepta un tratament agresiv sau o intervenție chirurgicală majoră. Dacă pacienții lui Farid Fata ar fi cerut o a doua opinie într-un alt centru medical, independent, efectul ar fi fost salvator: își protejau viața și, totodată, demascau impostura criminală de la prima abatere. Din păcate, în societatea actuală, această verificare a devenit un lux greu accesibil. Din cauza sărăciei accentuate a populației, în spitalele de stat nu se mai poate beneficia, în mod real și la timp, de servicii gratuite, corecte și depline. În schimb, în unitățile medicale private, deși dotările tehnologice sunt superioare, tarifele ajung la mii sau zeci de mii de euro.

Astfel, omul de rând, după o viață de muncă și contribuții, este privat de fapt de dreptul vital la o a doua opinie. O parabolă culturală profundă ilustrează perfect această necesitate: Un catolic, un protestant și un evreu merg separat la același celebru oncolog, care le dă fiecăruia un verdict necruțător: mai au de trăit maximum șase luni. Catolicul decide imediat să-și dăruiască toate bunurile bisericii și se retrage în rugăciune. Protestantul hotărăște să vândă tot ce are și pleacă într-o călătorie luxoasă în jurul lumii pentru a-și trăi ultimele luni. Evreul, însă, activează prudența și spiritul critic: „Eu? Înainte de orice, merg să consult și alți doctori independenți”. Făcând acest lucru, a descoperit că diagnosticul inițial fusese o eroare totală și că era perfect sănătos. Dacă cei trei ar fi fost pacienții lui Farid Fata, primii doi și-ar fi găsit sfârșitul rapid sub acțiunea toxică a chimioterapiei acceptate orbește, în timp ce refuzul încrederii oarbe în autoritatea absolută și analiza comparativă i-ar fi salvat viața ultimului.

Deși auto-documentarea este adesea recomandată în era digitală, ea nu reprezintă o soluție sigură pentru marea majoritate a populației. Oamenii simpli nu posedă limbajul de specialitate și capacitatea de a corobora, înțelege și aplica corect informații medicale de înaltă complexitate, chiar dacă au acces la internet. În tot acest timp, spațiul mediatic public și privat este inundat de emisiuni senzaționaliste și articole pseudo-științifice toxice, în timp ce programele autentice de „educație pentru sănătate” sunt extrem de rare și lipsite de comunicatori profesioniști. Seară de seară, vedem pe ecrane oameni din lumea medicală care participă cu încrâncenare la dezbateri și dispute politice. Este imperativ ca medicul să rămână în nobila sa sferă umanistă și profesională, refuzând să se lase angrenat în politica mizeră și în grupuri de interese care îi adorm conștiința, îl deprofesionalizează și îl transformă într-un instrument de propagandă la comandă. Scopul învățământului medical de elită nu este obținerea de comentatori politici, ci pregătirea de specialiști dedicați necondiționat apărării vieții. Teoria managerială afirmă că perfecționarea și reducerea riscurilor într-un sistem se realizează prin raportarea transparentă a erorilor și a neregulilor. Însă, într-un sistem sanitar virusat de corupție, unde funcționează distructiv adagiul „corb la corb nu-și scoate ochii”, cel care îndrăznește să sesizeze o impostură sau o ilegalitate este marginalizat și eliminat de sistem. Guvernanții ignoră faptul că distrugerea unei națiuni nu necesită arme de distrugere în masă sau rachete balistice. Este suficientă degradarea programatică și subfinanțarea sistemului public de sănătate, alături de cel al educației. Când școala produce analfabetism funcțional, iar spitalele sunt transformate în piețe financiare mercantiliste, cetățenii devin victime sigure. Degradarea acestor doi piloni fundamentali echivalează cu extincția spirituală, morală și biologică a întregii națiuni.


Acolo de unde încep crizele…

La noi, fiecare criză începe la televizor și se termină în buzunarul cetățeanului, pentru că cei aflați la butoanele României sînt permanent în concediu de responsabilitate. Georgescu a avertizat mai demult despre tripticul „Apă, Hrană, Energieˮ, dar abia acum au înțeles românii cum stă treaba. Cînd apar dificultăți în sistemul energetic, se nasc tot felul de comisii de analiză, echivalentul administrativ al pătrunjelului care se pune peste orice fel de mîncare. România seamănă cu un vapor pe care orchestra cîntă impecabil, conferințele de presă sînt impecabile, comunicatele sînt impecabile, dar singura problemă este că sala motoarelor ia apă. În ultimele decenii ni s-a promis independență energetică, securitate energetică, modernizare energetică și tranziție energetică. Atît de multe adjective, încît energia însăși a dispărut în spatele lor. Iar românului i se cere să fie responsabil. Să economisească. Să suporte. Să înțeleagă. Să mai strîngă cureaua încă o gaură.  Așa se face că premierul demis ne stinge lumina înainte să se ardă becul. România este singura țară din Europa în care panica se produce industrial, iar materia primă sînt declarațiile premierului demis! Acesta a decretat „stare de alertă energeticăˮ la nivel național. Nu contează dacă problema este mare, mică sau doar posibilă. Important este să fie suficient de înspăimîntătoare încît cetățeanul să nu mai observe ce învîrt politicienii în jurul lui. De cîteva zile, televiziunile au trecut din nou în modul de funcționare preferat: sirene, grafice roșii, titluri cît ecranul și fețe grave. Se vorbește despre energie de parcă mîine dimineață România ar urma să se întoarcă la lampa cu gaz și la soba bunicii. Breaking News după Breaking News. Moderatorii aproape că șoptesc dramatic, ca medicii din serialele americane: „Situația este fără precedent!”

Guvernanții se întrec în comunicate solemne. Cei care ieri vorbeau despre reforme istorice și independență energetică explică astăzi că trebuie activate proceduri speciale, stări excepționale și planuri de rezervă. Guvernul celui demis vine cu propriul extinctor, după ce tot el a aprins focul în mandatul său, înregistrînd o performanță rară: declară urgențe cu o viteză pe care n-o are atunci cînd trebuie construite centrale, modernizate rețele sau terminate investiții începute înainte ca internetul să fie inventat. La noi, șantierul merge încet, dar conferința de presă merge cu fibră optică. Iar responsabilitatea este asemenea energiei verzi: toată lumea vorbește despre ea, dar nimeni nu reușește s-o producă în cantități suficiente.

E o regulă nescrisă în politica românească: dacă nu avem o criză, autoritățile organizează una. Dacă există o criză, atunci trebuie să fie suficient de mare încît să ocupe toate ecranele televizoarelor, toate telefoanele și toate conversațiile de la coada la pîine. În ultimele zile, Bolojan a servit românului meniul complet: criză energetică, stare de urgență, avertismente cu sacul și, desigur, eterna concluzie că urmează ceva atît de grav încît numai experții îl pot explica. Televiziunile au intrat în competiția națională „Cine sperie populația mai repede?”. Un moderator ridică tonul. Altul ridică sprînceana. Un analist ridică din umeri. Un politician ridică problema. Iar cetățeanul își ridică puținii bani de la bancomat, cît încă mai poate, că doar așa i s-a spus. În România, vestea nu mai este că există dificultăți în sistemul energetic. Vestea este că orice dificultate trebuie prezentată ca sfîrșitul civilizației. Dacă plouă prea mult, e dezastru. Dacă nu plouă, e apocalipsă. Dacă bate vîntul, ne ia pe sus. Dacă nu bate, iar nu e bine. Pînă și electronii par să circule cu declarații de presă. Apoi începe spectacolul vinovaților. Toată lumea găsește cîte unul. Unii arată spre Bruxelles, alții spre București, alții spre guvernul de ieri, cei din urmă spre guvernul de mîine. Dar vinovatul Bolojan nu se dă dus, deși e demis. Important este ca nimeni să nu privească prea atent spre deciziile luate de guvernul Bolojan fiindcă acolo se găsesc cei mai mulți vinovați care dau explicații mincinoase. Or, explicațiile nu fac audiență. Spaima face. Românul este bombardat zilnic cu mesaje contradictorii. Dimineața i se spune să stea liniștit. La prînz să economisească. Seara să retragă bani. Noaptea să nu intre în panică. După trei zile de asemenea tratament informațional, nici ceasul deșteptător nu mai știe dacă trebuie să sune sau să emită cod portocaliu. În această piesă absurdă, fiecare instituție pare să joace într-un alt spectacol. Unii anunță că situația este sub control. Alții spun că trebuie pregătite măsuri excepționale. Alții că vor umple Dunărea la loc cu apă. Cetățeanul privește și încearcă să afle dacă trebuie să cumpere lumînări, generator, baterii sau doar telecomandă nouă.

Inevitabil, apare întrebarea pe care românul o pune de trei decenii: „Unde sînt partenerii noștri cînd avem nevoie de ei?: Austria, Franța, Ungaria, Germania. Cînd discursurile sînt despre solidaritate, toți sînt prieteni cu noi. Cînd vine nota de plată, solidaritatea pare să intre în concediu doar pentru România. Dunărea românească e campioană la potențial nefolosit, așa a decis Bruxellesul. Dunărea pleacă la drum prin Austria. Acolo, pe doar vreo 307 kilometri, austriecii s-au uitat la apă și au zis: „Ce-ar fi să producem energie?” Și au ridicat 13 hidrocentrale. Mai la vale vine Germania. Are aproximativ 687 de kilometri de Dunăre. Nemții, oameni practici, au spus și ei: „Apa curge și noaptea.” Rezultatul? 15 hidrocentrale. Apoi ajunge în România, unde Dunărea se lăfăie pe 1075 de kilometri, însă noi aplicăm filosofia Bruxellesului: „Să nu deranjăm peisajul… poate ne trebuie apa mai tîrziu.”

Austriecii văd o resursă. Nemții văd o investiție. Politicienii de baltă de la noi văd doar un subiect de dezbatere care durează de zeci de ani. E uimitor cum aceeași apă produce megawați în amonte în afara graniței și doar promisiuni în aval. Dunărea intră în România plină de energie și pleacă spre Marea Neagră, întrebîndu-se: „Eu mi-am făcut treaba. Voi cînd vă apucați de a voastră?” Poate, într-o zi, cînd vom avea patrioți la butoane, vom transforma potențialul în proiecte, nu doar în discursuri. Pînă atunci, Dunărea continuă să curgă la ei, la noi a secat, iar noi continuăm să exclamăm: cît de frumos curgea Dunărea cu povestea unei bogății lăsate să se ducă în mare. Capetele pătrate și rău intenționate de la noi organizează conferințe despre potențial. Fac strategii. Comisii. Grupuri de lucru. Studii de fezabilitate peste studii de fezabilitate. Austriecii și nemții scot megawați din apa Dunării. Noi scoatem comunicate de presă. La noi, cea mai mare hidrocentrală pare să fie… hidrocentrala de minciuni și scuze. Cînd vine vorba despre valorificarea resurselor, clasa politică se comportă ca omul care moare de sete stînd pe malul rîului. Dunărea nu cere salariu, nu face grevă, nu votează și nu pleacă în concediu. Curge zi și noapte, de mii de ani. Dar noi am reușit performanța unică de a transforma una dintre cele mai valoroase resurse naturale într-un decor pentru poze și promisiuni electorale. Se spune că apa înseamnă viață. În alte țări, înseamnă și energie, dezvoltare și independență La noi, înseamnă încă o oportunitate care trece… la vale. Dunărea nu ține cont de granițe. Curge la fel pentru toți. Însă la noi, în prezent, energia se produce mai ales din discursuri. România a demonstrat în epoca Ceaușescu că poate realiza proiecte extraordinare. Hidrocentrala de la Porțile de Fier rămîne una dintre cele mai impresionante lucrări hidroenergetice din Europa. Problema este că, după asemenea realizări, politicienii de azi nu-s capabili să construiască pe termen lung. În fiecare săptămână apare o nouă urgență, un nou pericol, o nouă explicație și un nou vinovat. Singura constantă rămîne cetățeanul, care plătește factura și încearcă să afle dacă spectacolul este comedie, tragedie sau documentar. Înainte de a declara stări excepționale, ar fi util să se declare o stare de normalitate în România. Una în care autoritățile să comunice limpede, presa să informeze fără să transforme fiecare subiect într-un thriller, iar politicienii să își asume răspunderea. Pînă atunci, românul își face provizii. Nu neapărat de lumînări sau de bani cash, ci de răbdare. Pentru că aceasta pare să fie singura resursă pe care n-a reușit încă nimeni s-o epuizeze complet.


Numărul 790

Descarcă PDF


„Dreptul la libertate este de la Dumnezeu”…

Această afirmație concisă, aproape aforistică, făcută de J.F.K. în 1931, a răsunat de-a lungul deceniilor precum un clopot care bate într-o noapte furtunoasă. Într-o epocă în care Europa se clătina în pragul nebuniei totalitare, iar demnitatea umană era călcată în picioare sub cizmele extremiștilor ideologici, această afirmație nu a fost doar o doctrină teologică, ci un manifest politic. A fost un act de nesupunere civilă împotriva divinizării statului. Astăzi, aproape un secol mai târziu, această premisă este din nou pusă la încercare. Este libertatea un dar divin, inalienabil și etern, sau este doar un contract social, fragil și negociabil? Răspunsul la această întrebare definește nu doar înțelegerea noastră de sine ca indivizi, ci însăși temelia întregii noastre ordini democratice. Pentru a înțelege pe deplin implicațiile acestei afirmații, trebuie să ne cufundăm în climatul intelectual de la începutul anilor 1930. În timp ce Marea Depresiune zguduia structurile sociale, mișcările fasciste și comuniste ofereau soluții aparent simple: subordonarea individului față de colectiv, sacrificiul autonomiei individuale pe altarul utopiei naționale sau de clasă. În acest context, apelul la o autoritate divină superioară era o strategie radicală. Dacă libertatea provine de la Dumnezeu, atunci ea se află dincolo de raza de acțiune a legislatorilor umani. Niciun dictator, niciun partid, nicio majoritate nu o poate acorda – și, în consecință, nimeni nu o poate lua. Devine un atribut „natural” al omenirii, la fel de neschimbat ca respirația. Această transcendență a libertății a creat un sanctuar pe care statul secular nu l-a putut pătrunde fără a se delegitima.

Dar ce înseamnă această fundamentare teologică pentru societatea modernă, pluralistă? Criticii ar putea argumenta că, într-o lume secularizată, referința la divin și-a pierdut forța obligatorie. Ei susțin că libertatea este un produs istoric al Iluminismului, câștigat prin sânge și cerneală, nu trimis din cer. Această viziune, însă, trece cu vederea echivalența funcțională a argumentului. Indiferent dacă vorbim despre „Dumnezeu”, „natură” sau „demnitate umană inviolabilă”, argumentul central rămâne același: există o sursă de legitimitate care transcende dreptul pozitiv. Metafora originii divine servește drept ancoră retorică, împiedicând libertatea să fie redusă la exercitarea arbitrară a puterii. Ne amintește că umanitatea nu este un mijloc pentru un scop, ci un scop în sine.

Pericolul pierderii acestei conexiuni transcendente este evident în erodarea târâtoare a libertății în era digitală. Nu asistăm astăzi la gulaguri deschise, dar vedem tirania mai subtilă a algoritmilor, a capitalismului de supraveghere și a condiționării sociale prin camere de ecou digitale. Atunci când libertatea nu mai este înțeleasă ca un drept sacru, pre-statal, ci ca un serviciu furnizat de stat sau de companiile tehnologice, ea devine o marfă. Iar mărfurile au un preț; pot fi anulate, restricționate sau distribuite în funcție de criterii de performanță. Declarația din 1931 ne avertizează să nu luăm libertatea ca pe ceva de la sine înțeles. Ne îndeamnă să o înțelegem ca pe ceva dincolo de controlul nostru și, prin urmare, să o apărăm cu atât mai multă hotărâre.

Libertatea nu este o posesiune statică, ci un proces dinamic. Este ca un mușchi care se atrofiază dacă nu este folosit și ca o grădină care devine năpădită de vegetație dacă nu este îngrijită. Apelul la originea divină este mai puțin o constrângere dogmatică decât o busolă. Indică calea: spre responsabilitate. Căci cei care primesc libertatea ca dar poartă și povara responsabilității pentru conservarea ei. Aceasta implică o datorie de toleranță, dialog și rezistență la toate formele de privare de drepturi. Într-o perioadă în care polarizarea otrăvește cultura dezbaterii, iar populiștii erodează instituțiile democrației, această dimensiune etică a libertății este mai urgentă ca niciodată. Este ironic, dar semnificativ, că o linie atât de clară a fost trasată tocmai într-o perioadă de profundă incertitudine. Cuvintele lui J.F.K. nu sunt o relicvă a trecutului, ci o oglindă care reflectă prezentul nostru. Ne provoacă să ne punem la îndoială sursele valorilor noastre. Dacă credem că libertatea vine de sus, de la o autoritate superioară nouă înșine, atunci suntem liberi de teama că ne poate fi luată, atâta timp cât ne agățăm de inviolabilitatea ei. Devenim gardieni ai unui foc care nu este al nostru, dar pe care trebuie să-l îngrijim pentru a nu se stinge. În cele din urmă, rămâne întrebarea dacă credința în originea divină a libertății este un adevăr metafizic sau o iluzie necesară. Poate că acest lucru este irelevant. Ceea ce contează este efectul său. Ideea că omenirea este inerent liberă a construit civilizații, a declanșat revoluții și a zdrobit opresiunea. Este fundamentul pe care ne aflăm, chiar și atunci când pământul de sub picioarele noastre se schimbă. Într-o lume care caută din ce în ce mai mult să măsoare, să categorizeze și să controleze umanitatea, amintirea inviolabilității libertății este ultima și cea mai bună protecție a noastră. Este legătura invizibilă care ne conectează la propria noastră umanitate. Și atâta timp cât nu rupem această legătură, libertatea va rămâne nu doar un cuvânt într-o constituție, ci o respirație vie a istoriei.

Să fie pace!


N-ai cu cine…

În ultimul timp am încetat să mai scriu „să-mi mai dau cu presupusu’” despre una sau alta, să mai comentez situația internă, externă, declarațiile sau faptele unor înfipți pe diferite funcții, olimpici sau paralimpici, de la șoferi de tir la raportori ONU, pentru că practic am constatat că o fac degeaba, „nu ai cu cine, nu ai cu cine”, cum spune o reușită reclama tv, iar pe de altă parte, așa cum am văzut că au constatat și alții prin alte țări, lumea s-a imbecilizat (și ca să nu fiu învinuit de intenții ofensatoare la adresa unora sau altora, menționez că din lumea aceasta facem parte toți, dar nu mă refer la cineva anume și asta nici nu înseamnă că toți suntem imbecili, nu încă, dar tindem către…) se urmărește o politică de cretinizare a cetățeanului „universal” nu numai la noi, ci și în țări mai „civilizate,” care are ca scop formarea unei pături amorfe care să acopere și să ofere siguranță și protecție celor de la butoane, indiferent cum s-ar numi ei sau cât de (in)vizibili sunt. În asemenea condiții, s-ar părea că orice s-ar spune, oricine ar încerca să atragă atenția asupra unor anomalii, abuzuri, încălcări ale drepturilor omului, fie sunt blocați, interziși, eliminați din paginile sociale, fie chiar pedepsiți de legi și prevederi abuzive strecurate pervers printre initiative legislative pretins pozitive dar interpretative și rău intenționate, de structuri și unelte puse în slujba oficialilor, fie trec neobservate, au efectul vorbelor lui Moise în pustiu.

Și totuși, se întâmplă lucruri, fenomene, au loc acțiuni, de o gravitate extremă, care nu afectează doar pe trăitorii acestor zile și au efecte devastatoare la nivel de generații, ca să nu spun populații, existență statală, istorică. De aproape 15 ani am evitat să folosesc termenul „interes national” pentru a nu fi considerat „Goprist”, deoarece un anumit înstelat confiscase acest termen, tot ce făcea el, toate trădările, jocurile politice și nemenriciile aveau ca scuză „interesul national”. Am scăpat de el, am dat de „naționaliști”,„suveraniști” de mucava, nu mai poți folosi termeni ca „patriotism”, „suveranitate”, deși sunt principii constituționale, fără să fii asimilat unor alți jokeri de aceeași factură și chiar pregătire, având aceleași meschine interese. În aceste condiții uneori îți pui întrebarea ce rost mai are să încerci să deschizi un ochi să tragi un semnal de alarmă, să te ridici și să strigi, dacă pe de o parte ești călcat în picioare, pe de alta nu ai cu cine?

Sistemul energetic, a fost constant și sistematic distrus, dezafectat, destabilizat, este aproape eliminat, nu de un guvern, nu de un om ci de Statul român, un sistem de șacali naționali și internaționali care au vândut/cumpărat totul, la centimă. A nu se înțelege că prin alte sisteme, domenii, ar crește flori. Sistemul de apărare, sănătatea, învățământul, cercetarea, justiția, sunt la 20000 de leghe sub mări. Toate acestea sunt vizibile dar nu știu ce este mai îngrijorător, situația în care ne aflăm, ceata de hoți și pungași care ne-au condus și ne conduc de atâția ani aducându-ne unde suntem, sau cecitatea, servilismul, lipsa de reacție, acceptul tacit, conștient sau inconștient, al celor care se smiorcăie doar, dar nu mișcă un deget. Chiar nu îi mai pasă nimănui ce se întâmplă cu țara lui, cu copii lui, cu viitorul copiilor lui? Ne-am transformat toți în Ludovici și Pompaduri și asistăm inerți la potopul care va urma?

Oare chiar nu ne pasă când vine un „friț” reșapat să ne conducă spre dezastru, sau un „cercetător” să ne oblige să învățăm istoria altora când pe a noastră o ștergem din manualele de istorie, din memoria oamenilor, din conștiința românilor, obligându-ne să dărâmăm statuile eroilor neamului, scriitori, poeți, savanți, militari, pentru a pune în locul lor trădători de țară și neam, Iar toate astea se întâmplă cu ajutorul unora care se pretind europeni, democrați, „luminați” când de fapt sunt idioți sadea. Vine un nu știu cine și se revoltă pentru că un soldat român purta pe ranița sa imaginea lui Iisus Hristos, în condițiile în care în România, conform articolului 29 din Constituție, este garantată libertatea religioasă. Ce l-a deranjat pe respectivul biped? L-a deranjat faptul că și alții au dreptul la același Dumnezeu iar icoana aceea, folosită și de alți soldați, ar conține un mesaj subversiv de susținere a unei părți aflate într-un conflict. Imaginea cu soldatul era parte a unui clip de promovare a unei unițăți și era editat de SMFT[1].

În urma …deranjării minții bolnave a reclamagiului, SMFT, în loc să apere dreptul la credință al soldatului, ca și lipsa de vinovăție în ceea ce privește intenția acestuia, se „conformează” și retrage imagine soldatului respectiv, insinuând implicit că părăciosul ar avea dreptate și în ceea ce privește monopolul armatei ruse asupra icoanei și în ceea ce privește intenția propagandistică a nevinovatului soldat. Jalnică țară în care un liberschimbist, ca să îl citez pe încă legalul Caragiale, dorind să arate cât e el de vigilent și de dedica „cauzei” i’oropene, insinuează bolnav că soldatul a pus „pe cască un simbol de luptă al unei țări care îți trimite drone peste graniță”, iar un Stat Major al unei categorii de forțe îi dă dreptate! Păi, „deștepților”, ca să îi parafrazez acuma pe încă acceptatul Marin Preda și al său Moromete, de când imaginea de început a lui Iisus, a fost, și de către cine, declarată „imagine simbol a Rusiei”? De când a stabilit Buhnici? Cine e Buhnici? Un tiriplici care face reclamă on line unor calculatoare, telefoane și mașini. Dar domnul Buhnici care promovează telefoane și mașini chinezești, care folosește în intimidate hârtie higienică chinezească, nu poate fi învinuit oare că promovează și susține industria și propaganda chinezească? Iar SMFT percutează la aberațiile lui crezând că în felul acesta evită un scandal.

Nu domnilor, mari șefi din conducerea SMFT și MApN, care ați decis să eliminați clipul, nu ați evitat scandalul, tocmai l-ați pornit, pentru că ați dat dovadă de lașitate, lipsă de discernământ, lipsă de loialitate față de un soldat nevinovat, lipsă de caracter și ați încălcat și principiul juridic al nevinovăției, pentru că l-ați considerat pe soldat vinovat fără a fi judecat. Eu în locul soldatului v-aș târâ prin tribunale și aș câștiga sigur. Sensibil nas au domnii din conducerea armatei române, nu am ce zice, dar minte… canci. Rușine să ne fie că admitem, înghițim și aprobăm tacit așa ceva, toți cei care lăsăm să se întâmple astfel de lucruri! Și pun eu o întrebare de 100 de puncte domnilor din conducerea SMFT și părăciosului: Dacă soldatul ar fi avut pe raniță imaginea lui Moise, vorbind în pustiu, ar fi scos clipul pe motiv că este imaginea războiului din Gaza unde mii de copii palestinieni au murit nevinovați împușcați în cap? Ei?

Și spuneam că astfel de aberații, abuzuri și nemernicii se întâmplă și prin alte părți, nu doar la noi, cretizizarea populației este un proces global, nu local, chiar dacă se pare că noi suntem pe podium.

Prin SUA, nu doar la noi, unde a trecut de Parlament Legea Sedler, o rușine pentru orice român, prin ianuarie anul acesta, o femeie s-a trezit cu poliția la ușă întrebând-o dacă deține un cont pe FB unde ar fi fost criticat primarul orașului pentru susținerea crimelor comise de israelieni în Gaza. Femeia a răspuns că nu vorbește decât în prezența avocatului dar vrea să știe de ce e învinuită. Polițiștii au răspuns că „vor să evite o provocare a cetățenilor sau o manifestare a unor opinii de susținere a comentariilor ei” din partea altor cetățeni. Deci poliția locală din Miami consideră că femeia a fost o instigatoare la ură împotriva israelienilor și deși opinia ei nu a avut niciun rezultat, a vrut să „prevină” alte opinii asemănătoare, venind la ea să o intimideze, eventual să o convingă să își șteargă comentariul, pentru că „nu e bine”. Sunt numai două exemple că francezul care susținea că se urmărește cretinizarea populației lumii, se bazează pe ceva. Care este reacția populației României în situația actuală? Acceptă măsurile de austeritate, tăieri, raționalizări, creșteri de prețuri, pentru că … n-ai cu cine, n-ai cu cine!


Materia și conceptul în poezia lui Marin Sorescu…

Poezia lui Marin Sorescu reprezintă una dintre cele mai originale sinteze dintre concret și abstract din literatura română contemporană. În opera sa, materia nu este un simplu decor al existenței, iar conceptul nu este o construcție rece a intelectului. Între cele două se stabilește o permanentă dialectică, în care obiectul cotidian devine idee, iar ideea se întrupează în lucrurile cele mai obișnuite. Criticii au remarcat că Sorescu transformă banalul într-o categorie metafizică prin intermediul ironiei, al paradoxului și al reflecției existențiale. Din această perspectivă, poezia lui Marin Sorescu poate fi interpretată ca o filosofie poetică a existenței, apropiată simultan de fenomenologia lui Husserl, de ontologia lui Heidegger, de existențialismul lui Camus și de spiritul socratic al interogației permanente. În lirica soresciană, materia este punctul de plecare al gândirii. Poetul nu începe de la idei abstracte, ci de la obiectele cele mai simple: o piatră, un copac, o masă, o ușă, o pasăre, o umbră. Aceste obiecte nu rămân însă simple realități fizice. Ele sunt transformate într-un limbaj al existenței. Materia devine astfel: suport ontologic; simbol al devenirii; instrument al cunoașterii; oglindă a condiției umane.

În universul lui Sorescu, lucrurile gândesc împreună cu omul. Nu omul explică lumea, ci lumea îl obligă pe om să gândească. Această răsturnare constituie una dintre cele mai importante inovații filosofice ale poeziei sale. Dacă filosofia clasică pornește adesea de la concept pentru a explica realitatea, Marin Sorescu inversează drumul. Conceptul apare după întâlnirea cu materia. Astfel: timpul este descoperit într-un obiect; infinitul într-o sămânță; moartea într-o frunză; identitatea într-o mască; Dumnezeu într-un gest aparent obișnuit. , Această metodă amintește de fenomenologia lui Edmund Husserl, unde esența se revelează prin experiența concretă. Poetul nu descrie idei. El face ideile vizibile. În poezia lui Sorescu există o continuă oscilație între cele două planuri. Materia nu este niciodată suficientă. Conceptul nu este niciodată definitiv. Între ele se produce o tensiune creatoare. În multe poeme obiectele par să dobândească suflet, iar omul pare să devină obiect. Această inversare produce efectul de stranietate caracteristic întregii sale opere. Materia capătă interioritate. Spiritul capătă greutate. Rezultatul este o poetică a unității existenței. Originalitatea lui Marin Sorescu constă în faptul că reflecția filosofică este aproape întotdeauna ascunsă sub umor. Ironia nu distruge adevărul. Îl face suportabil. În acest sens, ironia are funcție socratică. Ea demolează certitudinile pentru a permite apariția unei cunoașteri autentice.

Criticul Eugen Simion observa că Sorescu „învăluie tragicul în plasa fină a ironiei”, iar Cornel Regman sublinia caracterul paradoxal al scenariilor sale poetice. În volume precum Poeme, Tușiți, Suflete, bun la toate sau ciclul La Lilieci, lumea materială capătă o viață proprie. Satul, obiectele casnice, plantele, animalele și chiar tăcerea participă la construcția unei ontologii poetice. Materia nu este inertă. Ea respiră. Ea păstrează memoria timpului. În această privință, Sorescu este apropiat de Martin Heidegger, pentru care lucrurile nu sunt simple obiecte, ci moduri prin care Ființa se revelează. Poemul „Cine” este una dintre cele mai concentrate meditații asupra identității din lirica românească. Versurile: „Să cercetăm bine / Cine se ascunde sub noi…” deschid o interogație asupra eului autentic și asupra măștilor sociale, sugerând că identitatea este o construcție fragilă și mereu supusă îndoielii. Aici conceptul filosofic al identității nu este expus teoretic. El este dramatizat poetic. Materia la Sorescu poartă urmele timpului. Niciun obiect nu este static. Totul devine. Totul se transformă. Această perspectivă amintește de filosofia devenirii formulată de Heraclit.Dar poetul adaugă dimensiunea memoriei. Materia nu este doar schimbare. Ea conservă trecutul. De aceea obiectele au biografie. Ele devin martori ai existenței omului.

Una dintre marile teme ale poetului este moartea. Dar moartea nu apare spectaculos. Ea intră firesc în ordinea materiei. Frunza cade. Lemnul putrezește. Casa îmbătrânește. Omul dispare. Această continuitate dintre natură și destinul uman conferă poeziei lui Sorescu un profund caracter stoic. Moartea nu este opusă vieții. Este una dintre formele materiei. Poezia lui Marin Sorescu demonstrează că filosofia poate fi exprimată fără limbaj conceptual rigid. Ea se naște din întâlnirea dintre om și lucrurile lumii. Materia și conceptul nu sunt opoziții, ci două fețe ale aceleiași realități. Poetul transformă obiectele cotidiene în purtătoare de sens metafizic, iar ideile filosofice în imagini poetice memorabile. În acest fel, opera sa realizează una dintre cele mai originale sinteze dintre concret și abstract din literatura română postbelică. Materia devine gândire, iar conceptul dobândește consistență sensibilă. Filosofia lui Sorescu nu este una a sistemelor, ci una a revelației cotidiene: adevărul se ascunde în lucrurile simple, iar poezia are puterea de a-l face vizibil.


Biserica Sfântul Procopie din Gherghița – topirea punții de ceară dintre Soare și Lună

Matei Basarab (1580 – 1654; descendent al Craioveştilor) a ctitorit în Gherghiţa o Biserica Domnească închinată Sfântului Procopie luptătorul – în amintirea biruinţei asupra lui Vasile Lupu, în noiembrie 1639 – şi dăruind îngrijitorului ei, căpitanul Iancu din Gherghiţa, moşia Micşeneşti (1641). Este de știut că aromânii (vlahii, makedonii) l-au apreciat foarte mult pe Sf. Procopie din Schitopolis – capitala Decapolis (Israel), pe partea dreaptă a Râului Iordan, între Lacul Galileea și Marea Moartă. Sfântul Mare Mucenic Procopie a trăit la sfârșitul secolului III – începutul secolului IV d.H., în cetatea Schitopolis, din provincia romană Asia Minor, dar s-a născut la Ierusalim și avea numele Neania. A pătimit și a fost martirizat în timpul marii persecuții împotriva creștinilor, ordonată de împăratul Dioclețian, fiind executat în Cezareea Palestinei, la 7 iulie 303 d.H.. Împăratul Dioclețian l-a remarcat pe acest tânăr, frumos la chip și la stat, dotat cu multă înțelepciune, bine educat și l-a avansat în rang, făcându-l căpetenie. L-a trimis cu oastea în Alexandria Egiptului, dându-i ca misiune, printre altele, „să prigonească, să muncească și să ucidă pe toți creștinii”. Pe drumul spre Alexandria, într-o noapte, s-a cutremurat pământul, făcându-se multe fulgere strălucitoare și tunete înfricoșătoare. Toți soldații, de frică, s-au făcut ca niște morți. Astfel Neania, ca și Sf. Apostol Pavel mai demult, prin arătarea Domnului în cale, din prigonitor s-a făcut slujitor ales al Mântuitorului Iisus Hristos. Înțelepciunea populară a transformat viața și minunile Sfântului Pricopie după cum a știut. Bătrânii își speriau nepoții, povestindu-le că Pricopul „este sărbătorit pe 8 iulie. Iar de-l superi provoacă incendii năpraznice și îți pârjolește toată recolta”. Apoi, povestea era „îndulcită” cu o învățătură. E ziua în care se crede că „s-a înecat Luna”, pe când trecea o punte de ceară, încercând să ajungă la Soare spre a-i fi mireasă. Aflând că vor să se cunune soră cu frate, Dumnezeu s-a mâniat și l-a pus pe Pricopie să le topească puntea. Sunt numeroase superstițiile din ziua de Pricop: se spune din oameni bătrâni că, de la această zi înainte, nu mai cântă cucul. „De Precupu, tace cucu”. În această zi înflorește grâul, după spusele străbunicilor noștri. Multe dintre superstițiile lunii iulie sunt legate de grindină, căreia i se mai spunea piatră. Aceasta făcea prăpăd pe ogoarele țăranilor.

Astfel, oamenii de altădată încercau să stopeze această stihie a naturii, inventând tot felul de credințe. Sărbătorii Pricopului îi mai spuneau „topește piatra în apă”, sau „Arde piatra-n apă” sau „arde piatra-n foc”, dacă nu se ține această sărbătoare. Așa avertizau babele. Pricopul era considerat purtătorul fulgerelor și al trăsnetelor. Iar poveștile moralizatoare circulau mai ceva decât like-ul pe facebook. Se spunea că niște oameni s-au apucat să treiere grâu în ziua de Pricopie. Până seara, s-au aprins paiele și apoi au ars tot. Iar femeile, ca să mai șadă nițel, își spuneau una alteia povești de genul: o femeie lucrând în această zi la săpat, a venit lupul și i-a luat copilul. Strigând femeia că i-a luat lupul copilul, i-a răspuns un glas că nu e lupul, ci e Precupul. După multă rugăciune, i l-a dat înapoi, însă ea a fost cu fața acoperită, să nu-l vadă pe Precup. Se spunea că Dumnezeu bătea cu grindină un sat, dacă, acolo, vreo fată a făcut un copil și l-a pierdut, avortat și l-a îngropat în ascuns. Piatra trimisă de sus avea rolul „să sfarme pământul” ca să scoată la iveală, să dezgroape ce are ascuns. Etnologi precum Theodor Speranția au cules aceste superstiții pentru ca fantezia populară să nu piară. „E rău de jale pentru cine aude în această zi cucul pe nemâncate”, spuneau femeile.

Un alt capitol din viața țăranilor de altădată îl reprezenta „bunul mers al vieții și al lucrurilor”. În afara restricțiilor impuse de superstiții sau de vreun preot mai zelos, care dorea să-și atragă enoriașii la biserică în zilele de sărbătoare, în loc ca aceștia să meargă la câmp, exista un anume ritm plin de învățături, de reguli de urmat pentru bunul mers al vieții. Astfel, ziua lui Pricopie se ținea ca să nimerească bine femeile la coptul pâinii, al mălaiului și al altor aluaturi și pentru ca acesta să nu se pripească. În această zi, se recomanda să se muncească numai până la amiază în câmp. Se purta o grijă deosebită lucrătorilor la câmp. Se spune că „Pricopul pricopește”, adică face să dea în copt semănăturile de primăvară. Dacă acest sfânt blajin este supărat, atunci când nu este serbat cum se cuvine, el „prichește grânele”, adică le grăbește uscarea înainte de maturitate. El îi păzește pe oameni de foc și de opărire cu apă fiartă, scria etnologul T. Pamfile. Oamenii spuneau că, dacă vor lucra în acea zi, Dumnezeu le va trimite secetă mare. „De Pricopie nu se toarce!”, țipau babele una la alta. Sărbătoarea se mai ținea și ca să nu li se pripească mâinile la seceră sau să nu li se umfle mâinile. Ziua este respectată și de teama dezlănțuirii unor vijelii. Pricopul mai era ținut de femei pentru a fi ferite boale. Se ținea pentru lovituri de boli la copii. Prin alte părți, Sf. Pricopie era văzut ca dușmanul copiilor. Se spunea că se îmbolnăvesc copiii celui ce îndrăznește a lucra în acea zi. Se ținea spre a nu fi bolnavi de ochi.

Gherghița a fost un târg aflat în evul mediu la confluența râurilor Teleajen cu Prahova, la o importantă intersecție de drumuri. Târgul era cunoscut pentru negustorii săi, ce ajungeau des pe piața Brașovului. În cca. 1602, Radu Șerban a ridicat aici o palancă, o fortificație din lemn, înconjurată cu val de pământ, distrusă însă la scurt timp de tătari (cca. 1610). Matei Basarab a ridicat în Gherghița o biserică. Primul act de cancelarie cunoscut emis în Gherghița, datează din 2 august 1453, de la voievodul Vladislav al II-lea, în care se arată că acest document a fost scris în Gherghița, fără nici o altă localizare Bτ Gherghița – în slavonă. Urmează, în continuare, o serie de nouă acte scrise în Gherghița, aparținând voievozilor Radu cel Frumos, Basarab cel Bătrân și apoi cel Basarab cel Tânăr, din secolul al XV-lea și de la Vlad cel Tânăr și Vladislav al III-lea, din secolul al XVI-lea, până la domnia lui Pătrașcu Vodă, tatăl lui Mihai Viteazul. În 1623, la Gherghița își aveau sediul trupe de călărași, care au participat la Răscoala Călărașilor împotriva domnitorului muntean Alexandru Coconul. Târgul a început să decadă în a doua parte a secolului al XVII-lea, devenind un simplu sat în secolul următor. În secolul al XIX-lea, o mare parte a teritoriului comunei a făcut parte din Domeniile Statului, din care o mică porțiune a fost dată în stăpânire tinerilor „însurăței”, ce nu aveau pământ (cca. 1881). La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Gherghița făcea parte din plasa Câmpul a județului Prahova, fiind compusă din satele Gherghița, Belciugul, Independența și Ungureni, totalizând 2128 de locuitori. În comună era o școală frecventată de 132 de elevi din care 46 de fete și patru biserici: biserica domnească din Gherghița, fondată în 1641 de Matei Basarab; o a doua fondată de un anume căpitan Preda, tot în Gherghița; una în satul Belciugul, de la începutul secolului al XIX-lea și una în Ungureni de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Comuna Gherghița a făcut parte atunci din plasa Drăgănești din județul Prahova La începutul secolului al XX-lea, satul Belciug a trecut la comuna Cornurile. În 1950, a fost arondată raionului Urlați din regiunea Prahova, apoi în 1952, raionului Mizil din regiunea Ploiești. În 1968, a fost reînființat județul Prahova, iar comunei Gherghița i s-a alipit și satul Malamuc din comuna desființată Hătcărău, precum și satele comunei desființate Ciumați. Acea comună a fost reînființată în 2004, sub numele de Olari, satele separându-se din nou de comuna Gherghița.

În comuna Gherghița se află două situri arheologice și trei monumente istorice de arhitectură de interes național. Siturile sunt cel de „la Târg” în vatra satului Gherghița, cu urme de așezări din neolitic și din secolele al IX-lea–al X-lea; și cel de „la Cercelata” cu așezări din eneolitic cultura Gumelnița, Epoca Bronzului și secolele al IX-lea–al X-lea, ambele în satul Gherghița. Monumentele de arhitectură sunt biserica „Sfântul Dumitru” – de Piatră 1705, refăcută în 1802 și 1888; biserica „Sfântul Procopie” – Domnească 1641, refăcută în 1895 ambele din satul Gherghița; și biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” 1790, strămutată din Transilvania, aflată în cimitirul din satul Ungureni. În rest, alte trei obiective din comună sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Prahova ca monumente de interes local. Două dintre ele sunt situri arheologice, ambele aflate la Independența – unul aflat la „Malul Roșu”, cuprinzând așezări din secolele al X-lea–al XI-lea și din secolul al XIV-lea; și situl de „pe Maidan” cu două așezări similare, plus una din perioada Halstatt. Cel de al treilea, clasificat ca monument memorial sau funerar, este crucea de pomenire din piatră 1630, 1675 din curtea lui Ion Giuroiu din satul Gherghița.

Biserica „Sfântul Procopie” – Domnească din Gherghița este un monument istoric aflat pe teritoriul satului Gherghița, comuna Gherghița. În Repertoriul Arheologic Național, monumentul apare cu codul 133438 (Cod LMI: PH-II-m-A-16503). Astăzi, deși are o importanță istorică deosebită, biserica este nereparată de multa vreme și se află, din păcate, într-o degradare continuă, în constrast absolut cu „surata” ei din cartierul Ploieștean Mihai Bravu, cea mai veche Biserică din Ploiești, citorită la 1639 de Matei Basarab. Zidurile lăcașului din Gherghița sunt tot mai fisurate și decojite, acoperișul de tablă ordinară este ruginit, pictura interioară e, parcă, pe calea pieirii, iar curtea bisericii a devenit islaz. Poate face Sfântul Procopie o minune și are loc o restaurare a acestei biserici – monument istoric din Gherghița și de asemenea, o repunere în valoare atât turistică, cât și spirituală Doamne ajută!


Privind negrul din abis…

Triumful din abis

Privesc de mult în negrul din abis,

Și simt cum el în mine se răsfrânge,

Un ultimatum Domnului i-am scris,

Când deznădejdea-n suflet mi se strânge.

 

E-o deznădejde pură, de mormânt,

A celui condamnat la moarte-n fiare,

Dar când tristețea mă doboară-n vânt,

Mă-apucă o pornire creatoare.

 

Scriu doar din egoismul meu curat,

Căutând în artă propria-mi menire,

Când sunt de deznădejde dărâmat,

Vreau doar o egoistă mântuire.

 

Dar din acest infern întunecat,

Mă-ndeamnă un impuls de afirmare:

Să nasc splendoare-n tot ce mi s-a dat,

Doar pentru propria-mi validare.

 

Când deznădejdea curge infinit,

O bucurie stranie învie,

Iar din abisul care m-a primit,

Mă-nalț ca zeu în marea veșnicie!

 Jocul Contrastelor

Raiul iadului mă strânge în brațe,

Sunt liber într-o cușcă de iluzii și mătase,

Trăiesc un zbor adânc, o prăbușire-naltă,

În timp ce viața curge și moartea mă așteaptă.

 

Sunt blestemat să am o veșnicie vie,

Purtată în tăcere de-o mână ce înscrie

Pe foi îngălbenite, cu pași de trecător,

Destinul unui simplu și sceptic muritor.

 

Iar dacă strig în noapte, prin termeni care se bat,

E frica din străfunduri ce-n taină m-a purtat;

Din dor de afirmare și-un zbucium ce nu moare,

Îmbrac oximoronul ca haină de salvare.

 

Un sclav pe tronul minții, un rege în exil,

Îmi caut mântuirea în stilul meu febril,

Să las în urma mea, prin infinitul din cuvânt,

Dovada că am fost… un eu… pe acest pământ.

Darul zgârcit

Am primit de la viață de toate, din plin,

O cupă cu miere, un potir cu venin,

Sunt bogat în absențe, un sărac avuțit,

Într-un dar ce destinul mi-a dat… dar zgârcit.

 

M-am realizat trainic, clădind pe nisip,

Am mii de succese fără nume și chip,

Deși am de toate, privesc spre abis,

Purtând în palme un imperiu de vis.

 

Am făcut atât de multe, dar n-am făcut nimic,

Sunt marele rege al unui timp mic,

Am strâns realizări într-un sac fără fund,

Și-n haine de gală, neîmpliniri îmi ascund.

 

O, zgârcită mai ești, viață plină de har,

Ce-mi oferi întreg universul în dar,

Ca să simt, printre valuri de aur și scrum,

Că având totul în mână… n-am nimic acum.

Între Cer și Pământ

La patru mii de metri, unde norii se adună,

S-a împletit o spaimă cu-o dorință nebună,

Un amalgam de stări, un fior tremurător,

Când m-am desprins de lume și am țâșnit în zbor.

 

Cincizeci de secunde de cădere în hău,

Simțeam cum fiorul îmi răspunde mereu,

Adrenalină pură în al minții tumult,

Când viața îmi spunea că mai are de dat mult.

 

Dar s-a deschis și pânza… și dintr-odată, sus,

O liniște profundă peste tot s-a dispus,

O pace infinită, un timp încremenit,

În care-aș fi rămas, pe cerul liniștit.

 

Și totuși, în tăcere, un gând mă tot chema:

Să cobor mai repede la familia mea,

Să le povestesc zborul, să le arăt și lor

Cât de frumos e cerul deasupra de nor.

 

Atingând solul ferm, metaforă curată,

M-am întors pe pământ cu viața schimbată,

Cu picioarele-n iarbă, dar cu sufletul dus

Acolo unde liniștea domnește doar sus.