Arhiva zilnică: 25 decembrie 2011

La noi, fiecare criză începe la televizor și se termină în buzunarul cetățeanului, pentru că cei aflați la butoanele României sînt permanent în concediu de responsabilitate. Georgescu a avertizat mai demult despre tripticul „Apă, Hrană, Energieˮ, dar abia acum au înțeles românii cum stă treaba. Cînd apar dificultăți în sistemul energetic, se nasc tot felul de comisii de analiză, echivalentul administrativ al pătrunjelului care se pune peste orice fel de mîncare. România seamănă cu un vapor pe care orchestra cîntă impecabil, conferințele de presă sînt impecabile, comunicatele sînt impecabile, dar singura problemă este că sala motoarelor ia apă. În ultimele decenii ni s-a promis independență energetică, securitate energetică, modernizare energetică și tranziție energetică. Atît de multe adjective, încît energia însăși a dispărut în spatele lor. Iar românului i se cere să fie responsabil. Să economisească. Să suporte. Să înțeleagă. Să mai strîngă cureaua încă o gaură.  Așa se face că premierul demis ne stinge lumina înainte să se ardă becul. România este singura țară din Europa în care panica se produce industrial, iar materia primă sînt declarațiile premierului demis! Acesta a decretat „stare de alertă energeticăˮ la nivel național. Nu contează dacă problema este mare, mică sau doar posibilă. Important este să fie suficient de înspăimîntătoare încît cetățeanul să nu mai observe ce învîrt politicienii în jurul lui. De cîteva zile, televiziunile au trecut din nou în modul de funcționare preferat: sirene, grafice roșii, titluri cît ecranul și fețe grave. Se vorbește despre energie de parcă mîine dimineață România ar urma să se întoarcă la lampa cu gaz și la soba bunicii. Breaking News după Breaking News. Moderatorii aproape că șoptesc dramatic, ca medicii din serialele americane: „Situația este fără precedent!”

Guvernanții se întrec în comunicate solemne. Cei care ieri vorbeau despre reforme istorice și independență energetică explică astăzi că trebuie activate proceduri speciale, stări excepționale și planuri de rezervă. Guvernul celui demis vine cu propriul extinctor, după ce tot el a aprins focul în mandatul său, înregistrînd o performanță rară: declară urgențe cu o viteză pe care n-o are atunci cînd trebuie construite centrale, modernizate rețele sau terminate investiții începute înainte ca internetul să fie inventat. La noi, șantierul merge încet, dar conferința de presă merge cu fibră optică. Iar responsabilitatea este asemenea energiei verzi: toată lumea vorbește despre ea, dar nimeni nu reușește s-o producă în cantități suficiente.

E o regulă nescrisă în politica românească: dacă nu avem o criză, autoritățile organizează una. Dacă există o criză, atunci trebuie să fie suficient de mare încît să ocupe toate ecranele televizoarelor, toate telefoanele și toate conversațiile de la coada la pîine. În ultimele zile, Bolojan a servit românului meniul complet: criză energetică, stare de urgență, avertismente cu sacul și, desigur, eterna concluzie că urmează ceva atît de grav încît numai experții îl pot explica. Televiziunile au intrat în competiția națională „Cine sperie populația mai repede?”. Un moderator ridică tonul. Altul ridică sprînceana. Un analist ridică din umeri. Un politician ridică problema. Iar cetățeanul își ridică puținii bani de la bancomat, cît încă mai poate, că doar așa i s-a spus. În România, vestea nu mai este că există dificultăți în sistemul energetic. Vestea este că orice dificultate trebuie prezentată ca sfîrșitul civilizației. Dacă plouă prea mult, e dezastru. Dacă nu plouă, e apocalipsă. Dacă bate vîntul, ne ia pe sus. Dacă nu bate, iar nu e bine. Pînă și electronii par să circule cu declarații de presă. Apoi începe spectacolul vinovaților. Toată lumea găsește cîte unul. Unii arată spre Bruxelles, alții spre București, alții spre guvernul de ieri, cei din urmă spre guvernul de mîine. Dar vinovatul Bolojan nu se dă dus, deși e demis. Important este ca nimeni să nu privească prea atent spre deciziile luate de guvernul Bolojan fiindcă acolo se găsesc cei mai mulți vinovați care dau explicații mincinoase. Or, explicațiile nu fac audiență. Spaima face. Românul este bombardat zilnic cu mesaje contradictorii. Dimineața i se spune să stea liniștit. La prînz să economisească. Seara să retragă bani. Noaptea să nu intre în panică. După trei zile de asemenea tratament informațional, nici ceasul deșteptător nu mai știe dacă trebuie să sune sau să emită cod portocaliu. În această piesă absurdă, fiecare instituție pare să joace într-un alt spectacol. Unii anunță că situația este sub control. Alții spun că trebuie pregătite măsuri excepționale. Alții că vor umple Dunărea la loc cu apă. Cetățeanul privește și încearcă să afle dacă trebuie să cumpere lumînări, generator, baterii sau doar telecomandă nouă.

Inevitabil, apare întrebarea pe care românul o pune de trei decenii: „Unde sînt partenerii noștri cînd avem nevoie de ei?: Austria, Franța, Ungaria, Germania. Cînd discursurile sînt despre solidaritate, toți sînt prieteni cu noi. Cînd vine nota de plată, solidaritatea pare să intre în concediu doar pentru România. Dunărea românească e campioană la potențial nefolosit, așa a decis Bruxellesul. Dunărea pleacă la drum prin Austria. Acolo, pe doar vreo 307 kilometri, austriecii s-au uitat la apă și au zis: „Ce-ar fi să producem energie?” Și au ridicat 13 hidrocentrale. Mai la vale vine Germania. Are aproximativ 687 de kilometri de Dunăre. Nemții, oameni practici, au spus și ei: „Apa curge și noaptea.” Rezultatul? 15 hidrocentrale. Apoi ajunge în România, unde Dunărea se lăfăie pe 1075 de kilometri, însă noi aplicăm filosofia Bruxellesului: „Să nu deranjăm peisajul… poate ne trebuie apa mai tîrziu.”

Austriecii văd o resursă. Nemții văd o investiție. Politicienii de baltă de la noi văd doar un subiect de dezbatere care durează de zeci de ani. E uimitor cum aceeași apă produce megawați în amonte în afara graniței și doar promisiuni în aval. Dunărea intră în România plină de energie și pleacă spre Marea Neagră, întrebîndu-se: „Eu mi-am făcut treaba. Voi cînd vă apucați de a voastră?” Poate, într-o zi, cînd vom avea patrioți la butoane, vom transforma potențialul în proiecte, nu doar în discursuri. Pînă atunci, Dunărea continuă să curgă la ei, la noi a secat, iar noi continuăm să exclamăm: cît de frumos curgea Dunărea cu povestea unei bogății lăsate să se ducă în mare. Capetele pătrate și rău intenționate de la noi organizează conferințe despre potențial. Fac strategii. Comisii. Grupuri de lucru. Studii de fezabilitate peste studii de fezabilitate. Austriecii și nemții scot megawați din apa Dunării. Noi scoatem comunicate de presă. La noi, cea mai mare hidrocentrală pare să fie… hidrocentrala de minciuni și scuze. Cînd vine vorba despre valorificarea resurselor, clasa politică se comportă ca omul care moare de sete stînd pe malul rîului. Dunărea nu cere salariu, nu face grevă, nu votează și nu pleacă în concediu. Curge zi și noapte, de mii de ani. Dar noi am reușit performanța unică de a transforma una dintre cele mai valoroase resurse naturale într-un decor pentru poze și promisiuni electorale. Se spune că apa înseamnă viață. În alte țări, înseamnă și energie, dezvoltare și independență La noi, înseamnă încă o oportunitate care trece… la vale. Dunărea nu ține cont de granițe. Curge la fel pentru toți. Însă la noi, în prezent, energia se produce mai ales din discursuri. România a demonstrat în epoca Ceaușescu că poate realiza proiecte extraordinare. Hidrocentrala de la Porțile de Fier rămîne una dintre cele mai impresionante lucrări hidroenergetice din Europa. Problema este că, după asemenea realizări, politicienii de azi nu-s capabili să construiască pe termen lung. În fiecare săptămână apare o nouă urgență, un nou pericol, o nouă explicație și un nou vinovat. Singura constantă rămîne cetățeanul, care plătește factura și încearcă să afle dacă spectacolul este comedie, tragedie sau documentar. Înainte de a declara stări excepționale, ar fi util să se declare o stare de normalitate în România. Una în care autoritățile să comunice limpede, presa să informeze fără să transforme fiecare subiect într-un thriller, iar politicienii să își asume răspunderea. Pînă atunci, românul își face provizii. Nu neapărat de lumînări sau de bani cash, ci de răbdare. Pentru că aceasta pare să fie singura resursă pe care n-a reușit încă nimeni s-o epuizeze complet.

În ultimul timp am încetat să mai scriu „să-mi mai dau cu presupusu’” despre una sau alta, să mai comentez situația internă, externă, declarațiile sau faptele unor înfipți pe diferite funcții, olimpici sau paralimpici, de la șoferi de tir la raportori ONU, pentru că practic am constatat că o fac degeaba, „nu ai cu cine, nu ai cu cine”, cum spune o reușită reclama tv, iar pe de altă parte, așa cum am văzut că au constatat și alții prin alte țări, lumea s-a imbecilizat (și ca să nu fiu învinuit de intenții ofensatoare la adresa unora sau altora, menționez că din lumea aceasta facem parte toți, dar nu mă refer la cineva anume și asta nici nu înseamnă că toți suntem imbecili, nu încă, dar tindem către…) se urmărește o politică de cretinizare a cetățeanului „universal” nu numai la noi, ci și în țări mai „civilizate,” care are ca scop formarea unei pături amorfe care să acopere și să ofere siguranță și protecție celor de la butoane, indiferent cum s-ar numi ei sau cât de (in)vizibili sunt. În asemenea condiții, s-ar părea că orice s-ar spune, oricine ar încerca să atragă atenția asupra unor anomalii, abuzuri, încălcări ale drepturilor omului, fie sunt blocați, interziși, eliminați din paginile sociale, fie chiar pedepsiți de legi și prevederi abuzive strecurate pervers printre initiative legislative pretins pozitive dar interpretative și rău intenționate, de structuri și unelte puse în slujba oficialilor, fie trec neobservate, au efectul vorbelor lui Moise în pustiu.

Și totuși, se întâmplă lucruri, fenomene, au loc acțiuni, de o gravitate extremă, care nu afectează doar pe trăitorii acestor zile și au efecte devastatoare la nivel de generații, ca să nu spun populații, existență statală, istorică. De aproape 15 ani am evitat să folosesc termenul „interes national” pentru a nu fi considerat „Goprist”, deoarece un anumit înstelat confiscase acest termen, tot ce făcea el, toate trădările, jocurile politice și nemenriciile aveau ca scuză „interesul national”. Am scăpat de el, am dat de „naționaliști”,„suveraniști” de mucava, nu mai poți folosi termeni ca „patriotism”, „suveranitate”, deși sunt principii constituționale, fără să fii asimilat unor alți jokeri de aceeași factură și chiar pregătire, având aceleași meschine interese. În aceste condiții uneori îți pui întrebarea ce rost mai are să încerci să deschizi un ochi să tragi un semnal de alarmă, să te ridici și să strigi, dacă pe de o parte ești călcat în picioare, pe de alta nu ai cu cine?

Sistemul energetic, a fost constant și sistematic distrus, dezafectat, destabilizat, este aproape eliminat, nu de un guvern, nu de un om ci de Statul român, un sistem de șacali naționali și internaționali care au vândut/cumpărat totul, la centimă. A nu se înțelege că prin alte sisteme, domenii, ar crește flori. Sistemul de apărare, sănătatea, învățământul, cercetarea, justiția, sunt la 20000 de leghe sub mări. Toate acestea sunt vizibile dar nu știu ce este mai îngrijorător, situația în care ne aflăm, ceata de hoți și pungași care ne-au condus și ne conduc de atâția ani aducându-ne unde suntem, sau cecitatea, servilismul, lipsa de reacție, acceptul tacit, conștient sau inconștient, al celor care se smiorcăie doar, dar nu mișcă un deget. Chiar nu îi mai pasă nimănui ce se întâmplă cu țara lui, cu copii lui, cu viitorul copiilor lui? Ne-am transformat toți în Ludovici și Pompaduri și asistăm inerți la potopul care va urma?

Oare chiar nu ne pasă când vine un „friț” reșapat să ne conducă spre dezastru, sau un „cercetător” să ne oblige să învățăm istoria altora când pe a noastră o ștergem din manualele de istorie, din memoria oamenilor, din conștiința românilor, obligându-ne să dărâmăm statuile eroilor neamului, scriitori, poeți, savanți, militari, pentru a pune în locul lor trădători de țară și neam, Iar toate astea se întâmplă cu ajutorul unora care se pretind europeni, democrați, „luminați” când de fapt sunt idioți sadea. Vine un nu știu cine și se revoltă pentru că un soldat român purta pe ranița sa imaginea lui Iisus Hristos, în condițiile în care în România, conform articolului 29 din Constituție, este garantată libertatea religioasă. Ce l-a deranjat pe respectivul biped? L-a deranjat faptul că și alții au dreptul la același Dumnezeu iar icoana aceea, folosită și de alți soldați, ar conține un mesaj subversiv de susținere a unei părți aflate într-un conflict. Imaginea cu soldatul era parte a unui clip de promovare a unei unițăți și era editat de SMFT[1].

În urma …deranjării minții bolnave a reclamagiului, SMFT, în loc să apere dreptul la credință al soldatului, ca și lipsa de vinovăție în ceea ce privește intenția acestuia, se „conformează” și retrage imagine soldatului respectiv, insinuând implicit că părăciosul ar avea dreptate și în ceea ce privește monopolul armatei ruse asupra icoanei și în ceea ce privește intenția propagandistică a nevinovatului soldat. Jalnică țară în care un liberschimbist, ca să îl citez pe încă legalul Caragiale, dorind să arate cât e el de vigilent și de dedica „cauzei” i’oropene, insinuează bolnav că soldatul a pus „pe cască un simbol de luptă al unei țări care îți trimite drone peste graniță”, iar un Stat Major al unei categorii de forțe îi dă dreptate! Păi, „deștepților”, ca să îi parafrazez acuma pe încă acceptatul Marin Preda și al său Moromete, de când imaginea de început a lui Iisus, a fost, și de către cine, declarată „imagine simbol a Rusiei”? De când a stabilit Buhnici? Cine e Buhnici? Un tiriplici care face reclamă on line unor calculatoare, telefoane și mașini. Dar domnul Buhnici care promovează telefoane și mașini chinezești, care folosește în intimidate hârtie higienică chinezească, nu poate fi învinuit oare că promovează și susține industria și propaganda chinezească? Iar SMFT percutează la aberațiile lui crezând că în felul acesta evită un scandal.

Nu domnilor, mari șefi din conducerea SMFT și MApN, care ați decis să eliminați clipul, nu ați evitat scandalul, tocmai l-ați pornit, pentru că ați dat dovadă de lașitate, lipsă de discernământ, lipsă de loialitate față de un soldat nevinovat, lipsă de caracter și ați încălcat și principiul juridic al nevinovăției, pentru că l-ați considerat pe soldat vinovat fără a fi judecat. Eu în locul soldatului v-aș târâ prin tribunale și aș câștiga sigur. Sensibil nas au domnii din conducerea armatei române, nu am ce zice, dar minte… canci. Rușine să ne fie că admitem, înghițim și aprobăm tacit așa ceva, toți cei care lăsăm să se întâmple astfel de lucruri! Și pun eu o întrebare de 100 de puncte domnilor din conducerea SMFT și părăciosului: Dacă soldatul ar fi avut pe raniță imaginea lui Moise, vorbind în pustiu, ar fi scos clipul pe motiv că este imaginea războiului din Gaza unde mii de copii palestinieni au murit nevinovați împușcați în cap? Ei?

Și spuneam că astfel de aberații, abuzuri și nemernicii se întâmplă și prin alte părți, nu doar la noi, cretizizarea populației este un proces global, nu local, chiar dacă se pare că noi suntem pe podium.

Prin SUA, nu doar la noi, unde a trecut de Parlament Legea Sedler, o rușine pentru orice român, prin ianuarie anul acesta, o femeie s-a trezit cu poliția la ușă întrebând-o dacă deține un cont pe FB unde ar fi fost criticat primarul orașului pentru susținerea crimelor comise de israelieni în Gaza. Femeia a răspuns că nu vorbește decât în prezența avocatului dar vrea să știe de ce e învinuită. Polițiștii au răspuns că „vor să evite o provocare a cetățenilor sau o manifestare a unor opinii de susținere a comentariilor ei” din partea altor cetățeni. Deci poliția locală din Miami consideră că femeia a fost o instigatoare la ură împotriva israelienilor și deși opinia ei nu a avut niciun rezultat, a vrut să „prevină” alte opinii asemănătoare, venind la ea să o intimideze, eventual să o convingă să își șteargă comentariul, pentru că „nu e bine”. Sunt numai două exemple că francezul care susținea că se urmărește cretinizarea populației lumii, se bazează pe ceva. Care este reacția populației României în situația actuală? Acceptă măsurile de austeritate, tăieri, raționalizări, creșteri de prețuri, pentru că … n-ai cu cine, n-ai cu cine!