În Lagărul de la Traiskirchen era o faună umană unică: diversă ca origine etnică sau națională, stare socială, cultură și credințe, idealuri și ideologii dar toți, absolut toți, aveau un numitor comun să scape de lagărul dominat de Uniunea Sovietică comunistă. Lagăr pe care, de la început, l-am numit lagăr liber, fiindcă, în sfârșit, după 18 ani de căsătorie, alegeam liberi ceea ce doream de mult, dar, după prima impresie de libertate a început să ne tulbure și chiar să ne liniștească, pentru că greșisem afirmând că absolut toți din lagăr aveau același scop de libertate, nu era chiar așa, fiind erau și informatori speciali din toate țările lagărului comunist în trecere de acoperire, erau și ofițeri ai securităților care, având patalama că au trecut prin lagăr de refugiați, aveau o bună acoperire în țările europene libere în care erau trimiși cu misiuni speciale. Prin lagărele de refugiați spre lumea liberă trecea, bine deghizat, și brațul lung al Securității, care în August 1980 a atentat la viața legendarului, de acum, pilot Aurel Popescu, care doar printr-o minune a scăpat cu viață dintr-un accident rutier, aducându-l din nou pe paginile presei internaționale și zguduind și starea psihică celor din lagăr.
Astfel, marea familie Bogdan a ales să emigreze toată, împreună, cât mai departe de Europa, în Australia. Europa era despărțită de Cortina de fier care declanșase războiul rece, dar acum, odată cu intrarea trupelor sovietice „eliberatoare” în Afganistan, războiul rece devenise incandescent și, în plus, de doi ani Vaticanul, capul bisericii catolice, avea un papă polonez, Wojtyla – Ioannes Paulus II ce a fost de bun augur și de mare sprijin polonezilor ce își doreau libertate catolică și socială. Astfel, sub discreta binecuvântarea a papei, în Polonia au reînceput, cu mai mare amploare, mișcările și manifestările antisovietice, organizări sindicale și greve împotriva regimului, ce au alertat Moscova. Dar înțepenită în bolșevism, cu ochelari de cal, neținând seamă nici de mizerabila ei poziție în lume, s-a mai implicat, de curând, într-o expansiune comunistă „de eliberare a afganilor de afganii mujahedini, asupritori ai clasei muncitoare și a cultivatorilor tradiționali de opiu.” În fapt, nu era nimic altceva decât vechea meteahna țarist-bolșevică de năvălitori peste micile națiuni, în numele crucii în trecut și al secerii și ciocanului comunist în prezent, demonstrând clar lumii că nu ține seamă de Acordul de la Helsinki pe care l-a semnat formal și, sub nicio formă, nu avea planuri de micșorarea dominației asupra țărilor din Europa, acum, amenințând din nou Polonia. Situația era îngrijorătoare și tot mai mulți polonezi veneau în lagărul liber de la Traiskirchen, îi vedeam împreună toată familia, nu-i invidiam, era normal să fie împreună cu copiii, dar aveam o mare strângere de inimă gândindu-mă la fiul nostru ostatic în România. Printre funcționarii lagărului era și o româncă, ce a avut și ea parte de acest lagăr și devenise înțelegătoare și de mare sprijin față de conaționalii ei, o adevărată doamnă, care ne-a informat și îndrumat la sediul ONU din Viena, unde erau translatori autorizați ce se ocupau și de întregirea familiilor în baza Acordului de la Helsinki semnat și de Nicolae Ceaușescu A fost prima confirmare ce ne-a mărit speranța reușitei și prin sediul ONU din Viena. Ne-a dat adresa și bilete gratuite pe „localbahn”, tren electric ce face legătura între Traiskirchen și Viena. Clădirea ONU nouă, modernă, impozantă dar în contrast cu arhitectura clasică a Vienei, cu multe etaje și nenumărate coridoare și uși cu numere fără de șir, am găsit ușa potrivită pentru români în capătul unui coridor, unde o funcționară ne-a ascultat, întrebat, înregistrat ne-a spus că va lua legătura cu administrația lagărului, se va întocmi dosarul de reunificare, va dura dar fiind vorba de un copil minor, îl vom primi. Am prins aripi și am rămas cu ele prinse până l-am îmbrățișat, dar a durat, zile grele și luni de zile lungi ce, parcă treceau, și nu mai treceau, în alte fuse orare, din alte calendare.
Florin Tudor, fiul nostru ostatic la 13 ani, a fost singurul care știa și a consimțit să plecăm numai noi doi: mai încercați!! Încercam de zece ani, de când, specialiști fiind lucram conștiincios, profesional la Bistrița și eram apreciați, mai cu seamă Ica care avea o abilitate profund omenească de cumsecădenie cu tact social atrăgător și astfel consultând și tratând copiii tovarășilor de la Miliție și Securitate, ba și pe părinții lor am primit pașapoarte și vize, toți trei, să vizităm Bulgaria, iar ONT-ul a fost darnic, cu noi, în leva. Am plecat cu un plan de-acasă: să încercăm, la întoarcere să trecem în Yugoslavia, pretinzând că fiind din Timișoara ajungem mai direct. Am stat prin campinguri în cort și de la Sofia am luat-o spre Niș în Yugoslavia, numai că la frontieră, bulgarii văzând că nu aveam viză pentru Yugoslavia, numai că nu m-au luat la bătaie, nu aveau nevoie de explicații ci de viză și ne-au întors din drumul speranței. Următoarea nereușită a fost când din marele tur ungaro-ceho-polonez nu am reușit să trecem în mult visata Austria. Apoi a urmat lovitura ungurească, aveam viză pentru Ungaria, Cehoslovacia și RDG – Germania de Est – și cu aceleași dorință obsedantă, de la Budapesta am luat-o spre Sopron să trecem în Austria, îmi venise de la o vreme ideea că suntem cetățeni români numai în trecere legală prin Ungaria, austriecii erau singuri în drept să ne primească sau nu în țara lor și, după statutele internaționale, nu era treaba ungurilor cine să intre sau nu în Austria. Acestea mi-a fost teoria, practica a fost usturătoare: s-au purtat ca niște brute barbare, erau bine înarmați să păzească Cortina de fier; ne-au pus o ștampilă specială în pașaport, și ne-au amenințat că vor anunța România despre intențiile noastre de-a fugi din România și rânjind barbar ne-a arătat calea de întoarcere. A fost o altă zi neagră, de neuitat, eram prizonierii în lagărul comunist. Ne-am continuat turul, am ajuns și-n Berlinul de Est, am ezitat să facem și de aici o încercare și ne-am întors abătuți acasă așteptând încordați reacția serviciului de pașapoarte. Nu a venit, poate nu au vrut să dea curs acuzației virtuale a grănicerilor unguri formulată pe păreri sau poate îi eram eu mai simpatic șefului serviciului pașapoarte decât ungurii. Odată, de la Cluj cu un autobuz turistic, singur fiind am ajuns la Belgrad, dar nu m-a lăsat inima să o iau spre Triest și să-i las pe ai mei singuri, fără apărare în Țară. Când, Ica și Florin au primit invitația de vizită în RFG – Germania de Vest – de la o familie de sași din Bistrița a cărui copil a fost pacientul Icăi și coleg cu Florin, am fost de acord să plece erau în siguranță iar eu le-am promis că îi voi ajunge din urmă, dar, încă odată am fost fără noroc: nu li s-a dat viza. Trecând prin astea toate, acum la plecare Florin Tudor ne-a spus: „Mai încercați, odată. Noroc”
Am avut noroc cu o doamnă de la Ambasada Austriacă din Belgrad și astfel am ajuns în lagărul liber din Traiskirchen, o trambulină spre ale zări libere. Din România visam Canada, renunțam definitiv la geriatrica Europa ce singură a trecut, înfăptuind și distrugând, mai multe decât toate celelalte surate ale ei; gemenele americane înfiate la început de englezi, spanioli și portughezi, mai bătrâna și mai înțeleapta Asia, Africa cea exotică, frumoasa și libera Oceania și tânăra Australia. Voiam cât mai departe de Europa, mama tuturor lucrurilor bune, folositoare, progresiste ale omenirii dar și a celor mai năpraznice intrigi și ideologii, expansiuni și războaie, dintre care ultimul război a nenorocit-o definitiv căzând pradă lui Stalin. Europa nu se va mai recuperea și lagărul liber din Traiskirchen este monitorul precis al acestei stări de fapt, este plin-plinuț de evadați, fugari, scăpați din abominabilul lagăr al fostei ei aliate sovietice. Stăm claie peste grămadă, într-o cameră cu 40 paturi, cu cearceafuri verticale despărțitoare, familii de cehi, polonezi, români, albanezi, fiecare am primit o gamelă și tacâmuri vechi, mâncăm într-o sală mare cu multe mese lungi de lemn, ce rămâne în gamelă punem în niște hârdaie de lături, apoi ne spălăm gamela și tacâmurile. Ieșim în curte unde vorbim informându-ne sau dezinformându-ne, din ignoranță sau rea credință, în așteptarea trimiterii în alte locuri mai bune. A venit și ziua noastră, când am plecat din lagăr cu un microbuz elegant, nu mai văzusem așa ceva, de altfel în Austria am avut parte să vedem ce nu mai văzuserăm, toate ne uimeau și plăceau, le admiram, le comentam și comparam. Am fost trimiși la Reichenau, o micuță stațiune la picioarele Alpilor, să locuim într-o pensiune particulară, unde am primit o mansardă intimă și mâncam într-o sală de mese foarte curată și aranjată, din farfurii de porțelan cu tacâmuri strălucitoare. Am trecut din lagărul liber într-o pensiune liberă și imediat i-am spus hangiței, eu în liceu am făcut germana și acum îmi aminteam multe din ea, că vreau să muncesc, orice, din România plecaserăm cu buzunarele goale. Mi-a promis și mi-a găsit, ocazional la început, apoi m-am angajat, ziler cu roaba, la o firmă de construcții. Câștigam cât un medic din România, e drept munceam greu, manual, dar fără griji, zidarul mă dirija din mistrie! Nu mă deranja câtuși de puțin, el cu mistria lui, eu cu ale mele. Vorbeam la telefon în fiecare săptămână cu Florin Tudor despre școală, casă, bunici, câini și pisoi. Noi plăteam telefonul, tovarășii ne ascultau fără să ne întrerupă nimicurile noastre, așteptau să pună Florin Tudor întrebări, nu punea.
Toți care treceam prin lagăr eram examinați medical, fotografiați, față-profil, notată starea danturii, plus amprentele. Bun, după care începea interogăriu, în serie, după cum considera comisia lor de evaluare, profesională și corectă, numai că ei îi ziceau interviul pentru precizarea statutului – de refugiat politic sau economic – foarte important. Hangița, Frau Margareta, ne anunțat că ne-a venit și nouă rândul, știam, ne așteptam, eram pregătiți și mai ales eram liniștiți că nu ne mai trimite în România. A fost o plăcere de interviu, polițistul austriac ne-a spus de la început că original e sas din Sibiu în cel mai curat grai ardelenesc de Rășinari, după care ne-a ascultat toată saga noastră, partea bistrițeană interesându-l cel mai mult. La despărțire a spus că va mai reveni, fiindcă i-a făcut plăcere să stea de vorbă cu doi doctori deodată. Ni s-a părut că propoziția avea un substrat, să fie sănătos. În Reichenau era un hotel plin-plinuț numai de refugiați, cum eram catalogați de lagăr, pe lângă care se așezase o misiune religioasă de racolare a creștinilor la rugăciuni și predici, dar avea și cursuri de limba engleză, ori cum noi voiam Canada, Ica o frecventa cu regularitate împreună cu o doamnă ce stătea în aceiași pensiune și seara, optimiști că vom ajunge în Canada, făceam engleză cât puteam după o zi de muncă. La al doilea interviu, în grai ardelenesc de o parte și alta, direct m-a întrebat dacă am fost vânător în România, am fost surprins, dar i-am răspuns „Da, am fost.”
„Păi, nu se potrivește, mi-ați spus că nu ați fost membru de partid, ori permis de arme se dau numai membrilor de partid!!”
„Da, cam așa e, dar sunt și excepții. Eu am fost una dintre ele; am primit permis pe merit profesional, nu de partid.”
„Ce merit profesional ați avut?”
„Ei, tovarășii Partidului, Miliției, Securității, au avut nevoie de tratamentele și operații pe care eu, dușmanul lor de clasă, le-am făcut cu multă disponibilitate și profesionalitate.”
„L-ați tratat și pe Zapa-Zăpârțan?”
Am rămas stupefiat, Zapa-Zăpârțan era colonelul Securității din Bistrița, auzise de el, probabil, de la sașii cărora le cerea bani pentru eliberare pașapoartelor de plecare definitivă.
„Nu, ne antipatizam până la ură, iar el pentru problemele lui medicale mergea la Cluj.”
„Vă antipatizați unul pe altul, dar ați primit permis de arme de vânătoare, câte ați avut?”
„Trei arme, ei aveau grupa lor, terenurile lor de vânătoare, permisul de vânătoare l-am primit cadou din partea prim-vicelui consiliului județean. Nu mai are importanță, eu sunt în fața dumneavoastră, armele au fost luate, casa va fi luată, totul e să ne primim fiul.”
„Aveți toate șansele! Am hotărât să vă acordăm azil politic, ceea ce vă va fi de folos primind drept de rezidență chiar la noi, în Austria, situație în care Statul Austriac va interveni direct pentru întregirea familiei”
Ne-au dat lacrimii de împlinirea dorinței. Văzându-ne puternica emoție, a zis jovial:
„Vă dăm și permis de armă de vânătoare…”
*****
În data de 16 Mai 1981, pe aeroportul internațional din Winnipeg – Canada, ne-am îmbrățișat plângând fiul. Eram reuniți și liberi, a fost cea mai fericită zi din viața noastră… (sfârșit)
Lasă un răspuns