În urmă cu 50 de ani, la 21 iulie 1969, pământenii făceau primii pași pe Luna, prin americanul Neil Armstrong Lumea era în plin război rece, confruntarea militară și competiția în toate celelalte domenii posibile intre SUA și URSS era crâncenă, iar sovieticii o luaseră înainte în cursa spațială.
Însă peste numai câțiva ani de la surpriza uriașă a aselenizarii, în 1974, autorul american Bill Kaysing scotea pe piață o carte cu un titlu ultra-șocant: „Noi n-am ajuns niciodată pe Lună: escrocheria americană de 30 de miliarde de dolari”. El pretindea că a găsit numeroase „incoerențe” pe imaginile de pe Selene difuzate publicului de NASA. Drapelul american care parcă flutură în vânt deși pe Luna nu este atmosferă, absența stelelor de pe cer, lipsa craterelor în solul de sub obiectele aselenizate etc. De aici, susținerea, propagată cu repeziciune, că evenimentul ar fi fost de fapt o înscenare filmată la o bază militară secretă aflată undeva în deșertul Nevada, operațiune pentru care s-ar fi apelat chiar la competențele celebrului nume de la Hollywood, Stanley Kubrick, regizorul filmului 2001: Odiseea spațială”.
Scenarita pe seama epocalului eveniment din 1969 a proliferat în fel și fel de variante, dar NASA a găsit necesar să replice abia în 2002, printr-o carte în care demontează și respinge punct cu punct argumentele născocite de teoreticienii complotului. Stele nu erau pe imagini penntru că e dificil să captezi pe același clișeu elemente foarte strălucitoare alături de altele foarte puțin luminoase. Drapelul părea că „flutură” pentru că era susținut vertical de o tijă rigidă. Iar cratere de impact sau nori de praf nu erau pentru că pe Luna, nefiind aer, nimic nu se mișcă din loc decât în punctul de impact strict în care se acționează. Stratul de praf dislocat prin aselenizarea obiectelor spațiale s-a așezat rapid la sol. Dar proba de netăgăduit a aselenizarii , una materială, și pe care au examinat-o până acum legiuni de cercetători, sunt eșantioanele de sol lunar, total diferite de rocile terestre. Ele sunt ciuruite de mici cratere produse de impactul meteoriților.
Și totuși, nici astăzi îndoielile privitoare la performanța selenară americană nu sunt pe deplin spulberate. Asemenea „negaționiști” sunt pe de o parte adepții scenariilor cele mai năstrușnice, care, în Franța, după un sondaj de opinie recent, ar fi cam peste 70 la sută dintre respondenți. O altă categorie de cârtitori se întreabă de ce, din 1969 și până astăzi, n-a mai avut loc decât o singură expediție pe Lună , la 14 decembrie 1972, a astronautului american Gene Cernan, după care programul spațial Apollo a fost sistat.
Răspunsuri de netăgăduit există și aici. Înainte de toate, trebuie spus că președintele Donald Trump a relansat programul misiunilor lunare, care vor reîncepe în 2024 (și nu în 2028, cum se prevăzuse inițial).
De ce n-au mai fost zboruri pe Lună? Pentru că, la vremea respectivă, aselenizarea a avut mai degrabă o miză politică decât una științifică, în contextul rivalității, inclusiv în plan imagologic, între Statele Unite și Uniunea Sovietică. Dar o „lovitură de imagine” pe cât de senzațională, pe atât de costisitoare ( și cu atât mai greu de susținut cu cât se desfășura în paralel cu războiul din Vietnam care inghitea și el sume colosale).
În sfârșit, interesul pentru misiuni pe Lună a trecut într-un plan subaltern căci astăzi preeminentă este cucerirea planetei Marte. Chiar dacă mult mai costisitoare decât o misiune pe Luna, expediția către Marte se justifică prin interesul deosebit pe care îl prezintă „planeta roșie”. Dar Luna, chiar dacă nu mai e prioritate absolută, rămâne în continuare în programele spațiale. Savanții susțin că ea poate deveni inclusiv „o bază de alimentare” pentru vehiculele spațiale în drumul lor spre Marte, căci pe satelitul nostru natural se găsește helium-3, un posibil supercarburant pentru rachetele spațiale ale viitorului.
Lasă un răspuns