Te desenez
Te desenez pe florile de crin,
În albăstrelele de pe câmpie,
Te desenez în ramuri de mălin,
Te desenez în versuri pe hârtie.
Te desenez sub pleoapele pădurii,
În pânza nopții și în praf de stele,
Te desenez în zâmbetul naturii,
Te desenez în lacrimile mele.
Te desenez în mugurii de rouă,
În pletele de grâu nepârguite,
Te desenez în fulgere când plouă,
Te desenez în suflet și în minte.
Te desenez în apă, pământ, foc,
În aer, în nisip și-n stâncă,
Te desenez în toate la nu loc,
Te desenez la mine-n partea stângă.
Două sensuri
Se-ntâlnesc pe o cărare,
Două doamne cam grăbite,
Se-ntâlnesc din întâmplare
Și au sensuri diferite.
Una, modest îmbrăcată,
Urca către mănăstire,
Iar cealaltă, elegantă,
Cobora la o-ntâlnire.
Doamna, în alesul strai,
Îi pune o întrebare:
Cu ce cosmetice-ți dai,
De ești așa-nfloritoare?
Deși un pic fâstâcită,
Ca omul nedumerit,
Doamna simplă și smerită
Îi dă răspunsul dorit.
Doamna mea, eu mă feresc
Să mai pun pe buze mărul,
Pentru buze folosesc,
Totdeauna adevărul.
Pentru voce, s-o-ndulcesc,
Să-mi fie mereu plăcută,
Cu dragoste mă-ngrijesc,
Să-i dau rugăcine multă.
Pentru mâini, că știu să are,
Nu știu ce-i afacerea,
Folosesc cu încântare,
Mereu binefacerea.
Pentru ochi, eu folosesc
Și n-o spun ca să par cultă
Și-atunci ochii stălucesc,
Milă, milă cât mai multă.
M-ai întrebat, eu îți spun,
Mă-ngrijesc de-acestea toate
Și în inimă adun,
Dragoste și bunătate.
Doamna dată cu mult fard,
Privind-o, se tot mira,
Deși cu bani mulți în card,
Nu le poate cumpăra.
Nu știa, binențeles,
De așa cosmeticale
Și prea puțin a-nțeles,
Fiindcă se grăbea la vale…
