La experiență și înțelepciunea celor peste 70 de ani ai săi, Europa Unită a reușit să treacă din nou peste momentul, cam dificil și incomod dar necesar, de primenire a demnitarilor de vârf ai principalelor instituții comunitare. Liderii statelor membre ale UE au trebuit – sau mai drept spus ar fi trebuit – să țină seama de câteva criterii explicit formulate – echitate în ce privește proporția bărbati-femei, repartiția geografică, orientarea politică în ce privește nominalizarea președintelui Comisiei Europene, al Consiliului European și al Parlamentului European, a Înaltului Reprezentant pentru probleme externe, a președintelui Băncii Centrale Europene etc. Și, într-o măsură, au făcut-o. Dar au trebuit să fie și mai atenți, și mai precauți, la păstrarea echilibrului și fiabilității tandemului franco-german, din ce în ce mai greu încercat de la o vreme de tot felul de solicitări și sfidari, și la Berlin sau Paris, dar și dinafara statelor-amiral ale Uniunii. Până la urmă, cei doi M (Merkel și Macron) s-au înțeles, inclusiv „la bani”: președintele Comisiei Europene, cetățean german, are un buget generos iar președintele Băncii Centrale Europene este cetățean francez. Fluxul banilor europeni cam pe aici trece, prin acest nou tandem L (von der Leyen-Lagarde).
Frustrări și nemulțumiri au avut însă mai degrabă alții. Social-democrații, grup important în Parlamentul European, care până acum făceau ploaia și timpul frumos în areopagul continental prin coaliția lor cu conservatorii din jurul creștin-democraților germani, se consideră subreprezentati, ca și ecologiștii, ca și Italia, ca și euroscepticii sau europopulistii) care au și ei o prezență parlamentară tot mai consistentă. Mai regretabil este că statele primite mai de curând în UE, cele din „Nouă Europă”, nu sunt practic reprezentate în structurile de conducere ale UE , drept care se speră, cel puțin în România, că prin eventuala instalare a Codruței Kovesi ca procuror general european s-ar drege oarecum busuiocul. Cât privește „selecționata” alcătuită prin laboriosul și zbuciumatul Grand Mercato de la Bruxelles (dar și Osaka), presa europeană nu are neapărat o părere prea grozavă. Site-ul Mediapart, de pildă, este deosebit de dur: „O ministreasă în declin, o ex-ministreasa frantuzoaica sub Sarkozy recunoscută vinovată de neglijență în afacerea Tapie, un fost premier belgian care a pactizat cu extrema dreapta înainte de a zbura de la putere….”etc. Mai prudent oarecum, site-ul Herodote.net se întreabă dacă „aceste personalități atipice și neașteptate, desemnate cu forcepsul, vor reînnoda legătura necesară dintre cetățeni și instanțele europene”.
Cotidianul italian „Il Messagero” atacă însă o problema mult mai delicată, cea pe care presa o numește, tot mai insistent, a „Europei germane”. UE – scrie ziarul – este „un imperiu neoliberal (…) în centrul căruia se află o Germanie (…) care ține pentru ea toate funcțiile cheie” (și urmează o suită de exemple).
Cu o Germanie care își va schimba în curând cancelarul (dar poate și îndelungata coaliție guvernamentală) și o Franța cu un președinte „jupiterian” cu mari proiecte și ambiții continentale, capitala europeană promite evoluții cu palpit. Este de sperat însă că la niveluri mai temperate decât cele de tipul unor declarații incendiare emise în focul disputelor pentru demnități europene. Un exemplu: Daniel Caspay, șeful delegației UCD în Parlamentul European a declarat abrupt că „axa franco-germană nu mai există. Emmanuel Macron este un revizionist care face tot ce poate pentru a distruge democrația europeană (…) și este un germanofob”. Iar UCD este partidul cancelarului Merkel.
Lasă un răspuns